Secțiunea a treia Cerere nr. 2687/06 Tudora TIRLA și altele împotriva României introdusă la 9 iunie 2006 EXPOSAT DEFICIENȚI, DL Tudora TIRLA (prima reclamantă), dnii Marin Tirlă și Nicolae Tirlă (fiii primei reclamante) și M. Viorica Tănase (fiica primei recurente) sunt cetățeni români, născuți în 1940, 1964, 1962 și 1964 și care își au reședința în Pitești. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La data faptelor, prima reclamantă era proprietară, împreună cu soțul ei, I.T., a unui bun imobil compus dintr-o casă și dintr-un teren cu o suprafață de 1 003 m2 pentru care un titlu de proprietate fusese eliberat la 4 aprilie 1994 în numele I.T. printr-o hotărâre definitivă din 16 decembrie 2003, prima reclamantă a fost obligată să plătească unei terțe părți 90 120 La o dată nespecificată, creditorul obține o sechestrare asupra pensiei de pensie a primei reclamante. La 18 martie 2005, creditorul a inițiat, de asemenea, executarea forțată a proprietății. La 31 martie 2005, executorul judiciar a semnat într-un proces-verbal că prima reclamantă era proprietarul bunului menționat anterior, compus dintr-o casă și un teren de 1 003 m2, pe care l-a licitat. La 1 octombrie 2005, I.T. l-a decedat, lăsând pe reclamanți în calitate de moștenitori. La 7 februarie 2006, succesiunea I.T. a fost acordată reclamanților, în special în ceea ce privește bunul în litigiu. Prima reclamantă a renunțat la partea sa din patrimoniul defunctului, care a revenit astfel celorlalți reclamanți. ), și a solicitat anularea actelor de punere în aplicare, pe motiv că bunurile identificate de către executor îi aparțin în mod propriu și nu făceau parte din patrimoniul soției sale. 11. Tribunalul de Primă Instanță din Slatina și-a exprimat obiecția la 12 mai 2005. I.T. a murit în curs de desfășurare, iar al doilea, al treilea și al patrulea reclamant au intervenit în procedură în locul său. 12. Printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2005, tribunalul județ al d.Olt a dat dreptul la recursul formulat de creditor împotriva hotărârii din 12 mai 2005 și a respins executarea forțată. Tribunalul a constatat că bunurile în cauză erau bunuri comune ale soților și a afirmat că alegerea bunurilor supuse executării forțate aparținea creditorului. 13. Reclamanții au formulat o acțiune în casare împotriva acestei hotărâri. Ei au reafirmat că bunurile supuse executării nu erau bunuri comune ale soților. Ei au făcut, de asemenea, să se afirme că Õ chiar dacă bunurile în cauză ar fi fost bunuri comune, ar fi fost necesar să se împarți înainte de orice act de executare forțat. 14. Printr-o hotărâre definitivă din 13 februarie 2006, Curtea de apel din Craiova a respins recursul, considerând că dovezile depuse la dosar confirmă concluzia tribunalului departamental potrivit căreia bunurile în cauză erau bunuri comune soților. Invocând principiul liberei dispoziții în ceea ce privește obiectul litigiului, Comisia a respins, de asemenea, argumentul reclamanților întemeiat pe necesitatea de a împărți bunurile. Licitația și a doua obiecție 15. La 10 august 2006, executorul judiciar a continuat executarea forțată și, la 5 iulie 2006, a vândut imobilul la licitație în beneficiul creditorului. La 10 august 2006, executorul a încheiat actul de licitație. 16. La 12 februarie 2007, al doilea, al treilea și al patrulea reclamant au formulat o nouă obiecție la executare, punând în discuție procesul verbal din 31 martie 2005 și actul de licitație din 10 august 2006. Ei au susținut că executarea forțată se confrunta cu o imposibilitate obiectivă, deoarece bunurile în cauză le aparțineau în proprietate; acțiunea lor a fost respinsă, la 3 iulie 2007, de către Tribunalul de Primă Instanță din Slatina. În ceea ce privește, pe de o parte, procesul-verbal al executorului, Tribunalul de Primă Instană a constatat că, în speță, Hotărârea din 17 noiembrie 2005 a avut autoritatea de lucru judecat. Pe de altă parte, instanța consideră că reclamanții care au luat cunoștință de actul de licitație cu mai mult de 15 zile înainte de data la care au introdus obiecția, nu au respectat termenul stabilit pentru introducerea acțiunii lor, care era astfel întârziată. La 21 septembrie 2007, ultimii trei solicitanți au formulat o acțiune în vederea constatării nulității absolute a actului de atribuire din 10 august 2006, invocând faptul că executarea forțată nu putea să se extindă la mai mult de jumătate din bunurile care reveneau primei reclamante. 18. printr-o hotărâre din 12 februarie 2008, Tribunalul de Primă Instanță din Slatina a respins acțiunea. Se consideră că nu a existat niciun motiv pentru a declara nulitatea actului de procedură de ofertare, care a fost încheiat în mod valabil, dar a cărui valabilitate depindea de rezultatul împărțirii bunurilor de către coundivizori. Instanța a considerat că singurul mijloc prin care reclamanții își pot îndeplini drepturile asupra bunurilor în cauză era acțiunea în împărțire, în măsura în care nici acțiunea în nulitate, nici cea în culpă nu erau admisibile din moment ce împărțirea nu fusese făcută. 19. Reclamanții au răspuns la această hotărâre, reidentificând că, în momentul procedurii de licitație, bunurile nu erau în proprietatea exclusivă a primei reclamante și că, prin urmare, instanța ar fi trebuit să fie îndreptățită să se pronunțe și să suspende executarea până la sfârșitul împărțirii. 20. Printr-o hotărâre definitivă din 14 aprilie 2008, tribunalul departamental din Olt a respins recursul formulat de reclamanți. El consideră că nu a făcut parte din execuția forțată a execuției până în momentul în care instanțele nu au solicitat împărțirea. În plus, având în vedere că tribunalul nu a formulat o cerere de împărțire în fața sa, Tribunalul nu ar fi putut să procedeze în mod partajat în momentul în care Tribunalul nu ar fi putut să soluționeze litigiul cu privire la executarea forțată. La 4 iunie 2008, ultima acțiune în comun a constituit o acțiune în comun împotriva primei reclamante și a celei de a treia părți care a achiziționat bunul aflat în litigiu. Cererea lor a fost respinsă printr-o hotărâre din 22 ianuarie 2010 a Tribunalului de Primă Instanță din Slatina, care a considerat că imma că a renunțat la succesiunea de foc a soțului său, prima reclamantă nu avea calitatea de a fi în justiție, dreptul său de proprietate asupra jumătate din proprietate care nu decurge din succesiune. Din aceleași motive, lipsa de calitate pentru a fi în instanță a afectat, de asemenea, și instanța în cauză. 22. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 8 iunie 2010 a tribunalului județal dalt, care a confirmat raționamentul Tribunalului de Primă Instanță. Unul dintre judecătorii din cadrul formațiunii de judecată a exprimat o opinie separată, considerând că instanța a limitat sfera cererii inițiale a reclamanților care nu și-au limitat acțiunea la partajarea succesorală și au solicitat efectiv partajarea judiciară. Dreptul intern relevant 23. În conformitate cu art. 30 din Codul familiei în vigoare la data faptelor, soții sunt proprietari de landuri ai bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. 24. Codul de procedură civilă ( În ceea ce privește obligațiile care îi revin executorului, CPC stabilește, la art. 496, că, înainte de începerea executării forțate a proprietății, acesta trebuie să viziteze bunul în cauză și să întocmească un proces-verbal care să conțină o descriere detaliată a bunului. În plus, asigurătorul trebuie să notifice debitorului intenția sa de a proceda la licitație și trebuie să includă această notificare în registrul funciar (art. 497 din CPC). 25. În conformitate cu art. 520 din CPC, acțiunea de blocare poate fi formulată în termen de trei ani de la înscrierea actului de licitare la carte. GRIFS 26. Pe lângă art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil și pun sub semnul întrebării în special modul în care instanțele au formulat prima obiecție la executarea forțată (hotărârile din 17 noiembrie 2005 și 13 februarie 200627). Al doilea, al treilea și al patrulea reclamant se plâng, de asemenea, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, de posibilitatea de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra binelui moștenit al tatălui lor. Întrebări cu privire la părți Este compatibil, rațional personae, cauza formulată de prima reclamantă pe teren la art. 6 Õ 1 din Convenție , cu dispozițiile Convenției, în măsura în care se referă la partea de bun moștenită de ceilalți reclamanți Contestațiile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamanților au fost audiate de către o instanță, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție Ultimii trei reclamanți au epuizat căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție, pentru a-și exercita dreptul de proprietate asupra părții lor din imobil A fost încălcată dreptul celor trei solicitanți de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr.
Requête n
o
26887/06
Tudora TÎRLĂ et autres
contre la Roumanie
introduite le 9 juin 2006
1.
Les requérants, M
me
Tudora Tîrlă (la première requérante), MM.
Marin Tîrlă et Nicolae Tîrlă (les fils de la première requérante) et M
me
Viorica Tănase (la fille de la première requérante), sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1940, 1964, 1962 et 1964 et résidant à Pitești.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
Genèse de l’affaire
3.
A l’époque des faits, la première requérante était propriétaire, avec son époux, I.T., d’un bien immobilier composé d’une maison et du terrain afférent de 1
003 m² pour lequel un titre de propriété avait été délivré le 4
avril 1994 au nom de I.T.
4.
Par un arrêt définitif du 16 décembre 2003, la première requérante fut
condamnée à verser à un tiers 90
120
000 lei roumains à titre de dommages-intérêts.
5.
A une date non précisée, le créancier obtint une saisie sur la pension de retraite de la première requérante.
6.
Le 18 mars 2005, le créancier entama également l’exécution forcée immobilière.
7.
Le 31 mars 2005, l’huissier de justice consigna dans un procès-verbal que la première requérante était propriétaire du bien ci-dessus mentionné, composé d’une maison et du terrain afférent de 1
003
m², qu’il mit aux enchères.
8.
Le 1 octobre 2005, I.T. décéda, laissant les requérants en qualité d’héritiers.
9.
Le 7 février 2006, la succession de I.T. fut dévolue aux requérants, notamment en ce qui concernait le bien litigieux. La première requérante renonça à sa part du patrimoine du défunt, qui revint ainsi aux autres requérants.
2.
L’objection à l’exécution
10.
Le 8 avril 2005, I.T. avait fait une objection à l’exécution forcée immobilière (
contestație la executare
), et demandé que les actes d’exécution soient annulés, au motif que les biens identifiés par l’huissier lui appartenaient en propre, et ne faisaient pas partie du patrimoine de son épouse.
11.
Le tribunal de première instance de Slatina fit droit à son objection le 12 mai 2005.
I.T. décéda en cours d’instance et les deuxième, troisième et quatrième requérants intervinrent dans la procédure à sa place.
12.
Par un arrêt du 17 novembre 2005, le tribunal départemental d’Olt fit droit à l’appel formé par le créancier contre le jugement du 12 mai 2005 et rejeta l’objection à l’exécution forcée. Le tribunal constata que les biens litigieux étaient des biens communs des époux et affirma que le choix des biens soumis à l’exécution forcée appartenait au créancier.
13.
Les requérants firent un recours en cassation contre cet arrêt. Ils réitérèrent que les biens soumis à l’exécution n’étaient pas des biens communs des époux. Ils firent aussi valoir qu’à supposer même que les biens litigieux soient des biens communs, il aurait été nécessaire de procéder au partage avant tout acte d’exécution forcée.
14.
Par un arrêt définitif du 13 février 2006, la cour d’appel de Craiova rejeta le recours, en estimant que les preuves versées au dossier confirmaient la conclusion du tribunal départemental selon laquelle les biens en cause étaient des biens communs aux époux. Invoquant le principe de la libre disposition quant à l’objet du litige, elle rejeta également l’argument des requérants tiré de la nécessité de procéder au partage des biens.
3.
La vente aux enchères et la seconde objection
15.
L’huissier de justice poursuivit l’exécution forcée et, le 5 juillet 2006, vendit l’immeuble aux enchères au bénéfice du créancier. Le 10 août 2006, l’huissier rédigea l’acte d’adjudication.
16.
Le 12 février 2007, les deuxième, troisième et quatrième requérants firent une nouvelle objection à l’exécution, mettant en cause le procès
‑
verbal du 31 mars 2005 et l’acte d’adjudication du 10 août 2006. Ils firent valoir que l’exécution forcée se heurtait à une impossibilité objective, étant donné que le bien en cause leur appartenait en propriété. Leur action fut rejetée, le 3 juillet 2007, par le tribunal de première instance de Slatina. S’agissant, d’une part, du procès-verbal de l’huissier, le tribunal de première instance constata que l’arrêt du 17 novembre 2005 avait en l’espèce l’autorité de la chose jugée. D’autre part, le tribunal estima que les requérants ayant pris connaissance de l’acte d’adjudication plus de quinze jours avant la date de l’introduction de leur objection, n’avaient pas respecté le délai imparti pour l’introduction de leur action, laquelle était ainsi tardive.
4.
La nullité de l’acte d’adjudication
17.
Le 21 septembre 2007, les trois derniers requérants formèrent une action en vue de faire constater la nullité absolue de l’acte d’adjudication du 10 août 2006, en invoquant le fait que l’exécution forcée ne pouvait s’étendre à plus que la moitié du bien revenant à la première requérante.
18.
Par un jugement du 12 février 2008, le tribunal de première instance de Slatina rejeta l’action. Il estima qu’il n’y avait pas de raison pour déclarer la nullité de l’acte d’adjudication, lequel était valablement conclu mais dont la validité dépendait du résultat du partage du bien par les coindivisaires. Le tribunal considéra que le seul moyen pour les requérants de réaliser leurs droits sur le bien en question était l’action en partage, dans la mesure où ni l’action en nullité ni celle en revendication n’étaient recevables dès lors que le partage n’avait pas été fait.
19.
Les requérants interjetèrent appel de ce jugement, réitérant qu’au moment de l’adjudication, les biens n’appartenaient pas en propriété exclusive à la première requérante, et que de ce fait le tribunal aurait dû faire droit à l’objection soulevée et surseoir à l’exécution en attendant l’issue du partage.
20.
Par un arrêt définitif du 14 avril 2008, le tribunal départemental de Olt rejeta l’appel formé par les requérants. Il estima qu’il n’appartenait pas à l’huissier de surseoir à l’exécution forcée tant que les requérants n’avaient pas demandé le partage. En outre, les requérants n’ayant pas formulé une demande de partage devant lui, le tribunal n’aurait pas pu procéder au partage au moment de l’examen de l’objection à l’exécution forcée.
5.
L’action en partage
21.
Le 4 juin 2008, les trois derniers requérants formèrent une action en partage contre la première requérante et le tiers acquéreur du bien en litige. Leur demande fut rejetée par un jugement du 22 janvier 2010 du tribunal de première instance de Slatina, qui estima qu’ayant renoncé à la succession de feu son époux, la première requérante n’avait pas qualité pour ester en justice, son droit de propriété sur la moitié de l’immeuble ne découlant pas de la succession. Pour les mêmes raisons, le défaut de qualité pour ester en justice frappait également l’acquéreur de l’immeuble.
22.
Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 8 juin 2010 du tribunal départemental d’Olt, qui confirma le raisonnement du tribunal de première instance.
L’un des juges de la formation de jugement exprima une opinion séparée, estimant que le tribunal avait restreint l’étendue de la demande initiale des requérants qui n’avaient pas limité leur action au partage successoral et avaient effectivement demandé le partage judiciaire.
B.
Le droit interne pertinent
23.
Selon l’article 30 du code de la famille en vigueur à l’époque des faits, les époux sont propriétaires coindivisaires des biens acquis pendant le mariage.
24.
Le code de procédure civile («
le CPC
») exigeait, à l’époque, que les créanciers personnels d’un coindivisaire demandent d’abord le partage d’un bien propriété commune avant d’entamer l’exécution forcée immobilière (article 493 du CPC). Quant aux obligations à charge de l’huissier, le CPC établit, dans son article 496, qu’avant de commencer l’exécution forcée immobilière, celui-ci doit visiter le bien en cause et rédiger un procès-verbal contenant une description détaillée du bien. En outre, l’huissier doit notifier au débiteur son intention de procéder à la vente aux enchères et doit inscrire cette notification dans le livre foncier (article
497 du CPC).
25.
L’acte d’adjudication d’un bien aux enchères vaut titre de propriété et donne droit à l’adjudicataire d’inscrire son droit de propriété dans le livre foncier et de prendre possession du bien (article 516 § 8 du CPC). Selon l’article
520 du CPC, l’action en éviction ne peut être formée que dans un délai de trois ans après l’inscription de l’acte d’adjudication au livre foncier.
26.
S’appuyant sur l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, et mettent notamment en cause la façon dont les tribunaux ont tranché la première objection à l’exécution forcée (arrêts du 17 novembre 2005 et 13 février 2006).
27.
Les deuxième, troisième et quatrième requérants se plaignent également, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, de l’impossibilité de jouir de leur droit de propriété sur le bien hérité de leur père.
1.
Le grief formulé par la première requérante sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, est-il compatible,
ratione personae
, avec les dispositions de la Convention, dans la mesure où il concerne la part du bien héritée par les autres requérants
?
2.
Les contestations sur les droits et obligations de caractère civil des requérants ont-elles été entendues par un tribunal, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention
?
3.
Les trois derniers requérants ont-ils épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention, pour faire valoir leur droit de propriété sur leur part de l’immeuble
?
4.
Y a-t-il eu atteinte au droit des trois derniers requérants au respect de leurs biens, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1
?