Rusen împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (n° 38151/05) îndreptată împotriva României și introdusă de o cetățeană a acestui Stat, doamna Sanda Rusen („reclamantul"), la Curte la 7 octombrie 2005 în virtutea art. 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susținea că anularea acțiunii sale pentru neachitare a drepturilor de timbru a afectat dreptul său de acces la tribunal.

La 6 octombrie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice Guvernului obiecția privind art. 6 § 1 din Convenție. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis de asemenea ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. FAPT I.

Este pensionar iar veniturile sale lunare erau în 2005 de 1.200.000 lei români („ROL") și constau din două pensii alimentare plătite de fostul soț și de fiul R.G. Din ianuarie 2006, primește 2.200.000 ROL pe lună.

În 2001, în urma vânzării unui imobil care făcea parte din comunitatea de bani cu fostul soț, a obținut 25.000 de dolari americani („USD"). A dat jumătate fiului R.N. pentru ca acesta să-și facă rost, iar cu cealaltă jumătate au cumpărat un apartament în numele fiului. A locuit acolo câteva luni până când fiul a revândut apartamentul.

La 24 martie 2005, reclamantul a intentat o acțiune civilă împotriva fiului R.N. pentru a primi suma de 12.500 USD pe care acesta a obținut-o din vânzarea apartamentului. Judecătorul tribunalului de prim-nivel din București i-a cerut să achite drepturile de timbru datoritate conform legii, care în această cauză se ridica la 20.065.000 ROL.

Invocând veniturile sale mici, la 12 mai 2005 a cerut să fie scutită de plata acestei taxe. A atașat în sprijinul cererii un certificat din serviciul fiscal care dovedea că nu percepea alte venituri și nici nu poseda bunuri imobiliare.

Printr-o decizie de procedură de la 19 mai 2005, tribunalul de prim-nivel din București a constatat că reclamantul primea 1.200.000 ROL pensie și că din certificatul serviciului fiscal rezulta că n-avea alte venituri sau obligații. Cu toate acestea, tribunalul a constatat că afirmațiile reclamantului privind suma de 12.500 USD dată fiului erau contradictorii. Astfel, inițial susținea că suma a fost dată fiului pentru a o depune la bancă, pentru a declara apoi că a fost dată fiului pentru ca acesta să-și facă rost. În final, tribunalul a respins cererea de scutire a reclamantului. Partea pertinentă a deciziei se citește astfel: „Având în vedere că afirmațiile reclamantului sunt contradictorii cu privire la suma de 12.500 USD și ținând seama de alte documente din dosar – printre care certificatul serviciului fiscal (...) care menționa că a fost eliberat reclamantului pentru a-i servi în obținerea unei majorări a pensiei sale, precum și declarația autentificată (...) care menționa că a fost dată de reclamant pentru a-i servi în obținerea ajutorului social – tribunalul reține că cuantumul veniturilor percepute de reclamant nu poate fi stabilit cu certitudine. Este totuși sigur că în prezent primește o pensie de retragere în cuantum de 1.200.000 ROL". Ținând seama de aceste constatări, în virtutea art. 75 din codul de procedură civilă, tribunalul a fixat suma drepturilor pe care trebuie s-o plătească reclamantul la 10.030.000 ROL. Decizia poartă mențiunea „definitivă" („irevocabilă").

Ședința pe fond a avut loc la 16 iunie 2005, când reclamantul a cerut tribunalului să stabilească un nou termen pentru a putea achita suma cerută. Totuși, fără a se pronunța asupra acestei cereri și ținând seama că reclamantul nu a avansat suma cerută, tribunalul de prim-nivel din București și-a anulat acțiunea pentru neachitare a drepturilor de timbru. Tribunalul a obligat-o de asemenea să plătească 2.000.000 ROL la titlu de cheltuieli de justiție.

Reclamantul nu a depus un recurs împotriva acestei sentințe.

Ținând seama de dificultățile financiare la care a fost expusă, reclamantul, care după vânzare locuia ca chiriaș într-un apartament al cărui chirie era plătit de fiul ei timp de aproximativ șase luni, a fost evacuată din locuință din imposibilitatea de a-și plăti chiria. De atunci, nu mai are o locuință fixă. II.

Articolele relevante se citesc astfel: Art. 1 „Acțiunile și cererile în justiție (...) sunt supuse drepturilor de timbru al căror cuantum este fixat prin lege, după cum obiectul lor este sau nu susceptibil de evaluare pecuniară." Art. 2 „Acțiunile și cererile în justiție care pot fi evaluate pecuniar sunt supuse următoarelor taxe: (...) dacă obiectul lor este cuprins între 365.940.001 lei și 1.829.700.001 lei, dreapta de timbru va fi de 19.084.000 lei, plus 2% din suma care depășește 365.940.000 lei." Art. 11 „2. Cuantumul drepturilor de timbru este de 37.000 lei pentru cererile în apel și recursu pe fond împotriva următoarelor sentințe: (...) sentințele prin care cererea a fost anulată pentru neachitare a drepturilor de timbru sau pentru lipsă de semnătură". 2. Codul de procedură civilă, cum era în vigoare la momentul faptelor

Articolele relevante se citesc astfel: Art. 75 „Asistența judiciară cuprinde: 1. acordarea de scutiri, reduceri, echelonări sau amânări pentru plata drepturilor de timbru, a timbrei judiciare și a garanțiilor (...)" Art. 77 „(...) 2. Pentru examinarea cererii [de asistență judiciară], tribunalul poate cere părților informații și probe, precum și informații scrise autorităților competente; 3. La cerere, tribunalul se pronunță, fără dezbateri și ușa închisă, prin decizie de procedură." Art. 79 „Deciziile de procedură prevăzute la art. 77 § 3 și (...) nu sunt susceptibile de recurs." 3. „Codul de procedură civilă comentat și anotat", de M. Tabârcă și Gh. Buta, Edițiile Universul Juridic, 2007, p. 305.

Anotarea sub art. 79 este redactată astfel: „textul interzice nu doar introducerea unui recurs aparte împotriva deciziei de procedură, ci și contestarea ei în același timp cu fondul cauzei". 4. Decizia n° 105/2004 a Curții Constituționale pronunțând asupra obiecției de neconstituționalitate a art. 78 § 3 (devenit mai târziu art. 79) din codul de procedură civilă

Pronunțând asupra obiecției de neconstituționalitate ridicate de un avocat din cauza imposibilității de a introduce recurs împotriva deciziei de procedură care decide asupra cererii de asistență judiciară, Curtea Constituțională a considerat că din cauza specificității materiei reglementate și în scopul rapidității, spre deosebire de dreptul comun privind deciziile de procedură, cea privind asistența judiciară nu putea fi contestată sub nicio formă. 5. Ordonanța de urgență a Guvernului n° 51/2008, privind asistența publică judiciară în materie civilă, transpunând în dreptul român Directiva consiliului european n° 2003/8/CE, publicată în Monitorul Oficial la 25 aprilie 2008

Articolele relevante se citesc astfel: Art. 6 „Asistența publică judiciară poate lua următoarele forme: (...) d) acordarea de scutiri, reduceri, echelonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute prin lege (...)." Art. 7 „[Asistența publică judiciară] nu poate depăși, în decursul unui an, o sumă maximă echivalentă cu 12 salarii minime brute (...)" Art. 8 „1. Pot beneficia de asistența publică judiciară (...) orice persoană al cărei venit mediu net lunar pe membru de familie, în cei doi luni anteriori introducerii cererii, se situează sub pragul de 500 RON. În această situație, sumele constitutive ale asistenței publice judiciare sunt integral avansate de Stat." Art. 15 „1. Tribunalul se pronunță asupra cererii de asistență publică judiciară, fără citare a părților, prin decizie de procedură motivată (...) 2. Împotriva deciziei de respingere a acordării asistenței publice judiciare, persoana interesată poate introduce o cerere de reexaminare în termen de cinci zile după comunicarea deciziei. 3. Asupra cererii de reexaminare se hotărăște în cameră de consiliu de o altă compunere, tribunalul pronunțând o decizie de procedură irevocabilă." Art. 53 „Din data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, art. 74 la 81 din codul de procedură civilă (...) sunt abrogate." DREPT I.

Guvernul susține că reclamantul a acceptat cuantumul sumei pe care ar trebui s-o plătească, dat fiind faptul că a cerut amânarea cauzei pentru a achita drepturile de timbru. Susține că reclamantul nu a epuizat căi de recurs interne, luând în considerare că nu a depus recurs asupra sentinței din 16 iunie 2005, în pofida sumei mici a drepturilor de timbru care se ridică la 37.000 ROL pentru această cale de recurs. Roagă Curtea să respingă cererea pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Reclamantul contestă această teză, susținând că drepturile de timbru pe care ar trebui să le plătească se ridicau la 10.030.000 ROL.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale constante, art. 35 § 1 din Convenție impune reclamanților doar epuizarea căilor de recurs în mod normal disponibile și suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obținerea reparației violărilor susținute. Aceste căi de recurs trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, altfel le lipseste eficacitate și accesibilitate necesare (Selmouni c. Franța [GC], n° 25803/94, § 75, CEDO 1999-V).

Curtea observă că reclamantul a folosit calea de recurs pe care o avea la dispoziție conform art. 75 și următoarelor din codul de procedură civilă și a obținut o reducere a cuantumului plătibil la titlu de dreapta de timbru. Curtea observă apoi că decizia astfel pronunțată este definitivă, nefind susceptibilă de recurs nici separat, nici în același timp cu sentința pronunțată pe fond (§15, 16 și 17 de mai sus). În acest sens, Curtea observă că Guvernul nu a prezentat exemple de jurisprudență demonstrând că în caz de introducere a unui recurs asupra sentinței anulând o acțiune, instanța astfel sesizată ar fi competentă să cunoască de cererea de scutire. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că introducerea unui recurs asupra sentinței din 16 iunie 2005 a tribunalului județean din București anulând acțiunea sa pentru neachitare a drepturilor de timbru, nu era o cale de recurs eficace în sensul art. 35 § 1 din Convenție.

Prin urmare, se cuvine respingerea excepției Guvernului. În plus, Curtea constată că acest grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarat admisibil. B. Asupra susținutei violări a art. 6 § 1 din Convenție 1. Pozițiile părților

Guvernul nu contestă că dreptul de acces la tribunal al reclamantului a fost supus unor limitări, dar consideră că acestea urmăreau un scop legitim și că exista o proporționalitate rezonabilă între mijloacele întrebuințate și scopul urmărit. Reamintește că subordonarea accesului la judecător taxelor de procedură nu constituie în sine o încălcare a dreptului la proces echitabil (Weissman și alții c. România, n° 63945/00, CEDO 2006 – ... (extrase), Jedamski și Jedamska c. Polonia, n° 73547/01, 26 iulie 2005) și că o bună administrare a justiției poate justifica taxele de justiție al căror cuantum trebuie apreciat la lumina circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze (Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, 13 iulie 1995, seria A n° 316-B).

Guvernul atrage apoi atenția asupra faptului că alte țări impun drepturi de timbru de la 5 la 8 procente din obiectul reclamat (Polonia, Lituania, Ungaria) și că în multe alte țări plata lor este, ca și în România, cerută în avans (Norvegia, Belgia, Polonia, Italia, Lituania, Danemarca și Austria).

Guvernul se referă de asemenea la cauza V.M. c. Ungaria (n° 45723/99, din 8 iunie 2006), în care Curtea a estimat că chiar dacă motivația sentințelor era succintă, tribunalul a luat în considerare bine situația personală a reclamantului (§ 56 al hotărârii) și consideră că tribunalul de prim-nivel din București a procedat astfel, reducând la jumătate cuantumul de plată, în raport cu venitul de 1.200.000 ROL pe care reclamantul îl percepe la momentul faptelor.

Reclamantul contestă această teză și consideră că limitarea este desproporsionată. 2. Aprecierea Curții

Curtea se referă la jurisprudența sa privind accesul la tribunal și în special la cazurile Airey c. Irlanda (9 octombrie 1979, seria A n° 32), Tolstoy Miloslavsky citat mai sus, Kreuz c. Polonia (n° 28249/95, CEDO 2001-VI) și Weissman și alții c. România (n° 63945/00, CEDO 2006 – ... (extrase)). Va examina deci această cauză la lumina principiilor decurgând din jurisprudența sa.

Curtea observă că reclamantul și-a văzut anulată acțiunea cu scopul de a obține restituirea banilor pe care fiul îi obținuse din vânzarea apartamentului, pentru neachitare a drepturilor de timbru. Curtea observă de asemenea că în dreptul român cuantumul drepturilor de timbru este calculat sub formă de procent din valoarea în litigi. Este prin urmare proporțional cu valoarea cerută.

Împreună cu Guvernul, Curtea consideră că a existat limitare a dreptului de acces la tribunal al reclamantului și că aceasta urmărea un scop legitim, și anume limitarea cererilor abuzive și colectarea de fonduri pentru bugetul justiției (V.M. citat mai sus, § 50, Beian c. România (n° 2), n° 4113/03, § 30, 7 februarie 2008). Se cuvine deci examinarea proporționalității măsurii luate de tribunalul de prim-nivel din București la 19 mai 2005.

Curtea observă că veniturile reclamantului la momentul cererii de scutire se ridicau la 1.200.000 ROL, adică aproximativ 33 EUR. Nu mai exercita nici o activitate remunerată, nu avea niciun bun imobil în proprietate și nu percepe alt venit. I s-a acordat de tribunalul județean din București o reducere la jumătate a drepturilor de timbru datorite, după ce a folosit calea de recurs prevăzută la art. 75 din codul de procedură civilă. În acest sens Curtea observă că, spre deosebire de alte cauze împotriva României privind drepturile de timbru (vezi, printre altele, Weissman c. România (decizie), n° 63945/00, CEDO 28 septembrie 2004, Iorga c. România, n° 4227/02, § 47, 25 ianuarie 2007, Nemeti c. România, n° 37278/03, §§ 30 și 31, 1 aprilie 2008), în această cauză reclamantul a putut să se adreseze unui tribunal care s-a pronunțat asupra cererii sale de scutire.

Curtea consideră apoi necesar să examineze dacă, în cazul reclamantului, aprecierea făcută de tribunalul de prim-nivel din București nu a restrâns dreptul de acces la tribunal al reclamantului în măsură atât de mare încât l-a făcut teoretic și iluzoriu.

Curtea reamintește că atunci când un tribunal este chemat să se pronunță asupra unei cereri de scutire, autoritățile naționale sunt în principiu mai bine situate decât judecătorul național pentru a aprecia elementele de dovadă prezentate înaintea ei și, în speță, pentru a estima capacitățile reclamantului de a-și achita drepturile de timbru datorite. Chiar și o motivație relativ succintă nu poate pune probleme privind art. 6 § 1, cu condiția ca tribunalele să țină seama de situația personală a reclamantului (V.M. citat mai sus, §§ 55, 56).

Curtea observă că deși face referire la veniturile mici ale reclamantului, tribunalul a acordat doar o reducere la jumătate a drepturilor de timbru datorite, sumă care se ridica la 10.030.000 ROL, adică aproximativ 277 EUR, ceea ce reprezintă mai mult de opt ori venitul lunar al reclamantului. Or, Curtea a deja judecat excesive sumele reprezentând în totalitate veniturile familiei reclamantului sau dublul veniturilor sale (Iorga citat mai sus §§ 42 și 43, Beian (n° 2) citat mai sus, § 31). În plus, Curtea constată că veniturile reclamantului erau cu mult mai mici decât salariul minim brut în România la momentul faptelor, și anume aproximativ 85 EUR. Ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea consideră că cuantumul drepturilor de timbru astfel stabilit rămânea excesiv.

În acest sens, Curtea consideră că, contrar afirmațiilor Guvernului, tribunalul nu pare să fi ținut suficient seama de situația personală a reclamantului și nu percepe niciun criteriu care ar putea explica faptul că, în timp ce constata situația sa de persoană retrasă cu venituri mici și fără bunuri imobiliare, tribunalul a fost dus să fixeze o sumă de plată atât de mare în raport cu veniturile sale (a se vedea, a contrario, V.M. citat mai sus, § 56). În acest sens, Curtea observă că tribunalul de prim-nivel din București nu a examinat în detaliu cererea reclamantului, limitându-se la constatarea că primea o pensie de retragere în cuantum de 1.200.000 ROL, și că, deși și-a exprimat îndoieli cu privire la existența unor alte surse de venituri, în special cu privire la cealaltă jumătate a sumei de 25.000 USD, nu a cerut informații părților, cum i-a fost loisibil conform art. 77 § 2 din codul de procedură civilă.

În plus, aprecierea fondului cererii de asistență judiciară făcută de tribunalul de prim-nivel este definitivă și nu poate fi contestată de persoana interesată (a se vedea mutatis mutandis Bakan c. Turcia, n° 50939/99, § 76, 12 iunie 2007).

Curtea observă că la 24 aprilie 2008 noi dispoziții privind asistența judiciară în materie civilă au intrat în vigoare. Ele prevăd acum praguri minime sub care asistența judiciară este integral acordată, și posibilitatea unui recurs împotriva deciziei pronunțate, apud instanța superioară în rang (§18 de mai sus).

Ținând seama de aceste observații și după ce a efectuat o apreciere globală a faptelor, Curtea consideră că în speță, Statul nu și-a îndeplinit obligațiile de a asigura reclamantului accesul la tribunal.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul cere suma pe care o cerea tribunalelor interne, și anume 12.500 USD, la titlu de prejudiciu material, și nu cere nicio reparație la titlu de prejudiciu moral.

Guvernul reia excepția ridicată asupra admisibilității cauzei și cere Curții să respingă cererea reclamantului, ținând seama de asemenea de faptul că suma nu face obiectul cererii la Curte și că, pe deasupra, niciun tribunal nu a stabilit cuantumul creanței litigioase. Se referă la cazurile Iorga c. România (citat mai sus, § 64) și Glod c. România (n° 41134/98, § 50, 16 septembrie 2003) și consideră că Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului procedurii interne. Privind prejudiciul moral, Guvernul roagă Curtea să nu acorde reclamantului nicio sumă, ținând seama de faptul că nu a cerut-o.

Curtea observă că baza acordării unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a avut acces la tribunal, în încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

Pe baza elementelor la care dispune, Curtea concluzionează că reclamantul nu a dovedit că prejudiciul material susținut de el este cu adevărat rezultatul respingerii acțiunii sale pentru neachitare a drepturilor de timbru (a se vedea, mutatis mutandis, Kudła c. Polonia [GC], n° 30210/96, § 164, CEDO 2000-XI). În orice caz, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului procedurii interne (Teltronic-CATV c. Polonia, n° 48140/99, § 69, 10 ianuarie 2006). În consecință, nimic nu justifică să-i acorde o indemnizație din acest titlu.

Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită conform căreia atunci când un reclamant suferă o încălcare a art. 6 din Convenție, trebuie plasat într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă nu ar fi existat un manquement la cerințele acestei dispoziții (Sejdovic c. Italia [GC], n° 56581/00, § 126, CEDO 2006-..., Lungoci c. România, n° 62710/00, §§ 55 și 56, 26 ianuarie 2006, Perlala c. Grecia, n° 17721/04, § 35, 22 februarie 2007, Sfrijan c. România, n° 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007).

În speță, Curtea reamintește că art. 322 § 9 din codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant (cf. hotărârea Sfrijan citată mai sus, § 48).

Ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea estimează că redresarea cea mai potrivită pentru reclamant ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea reclamantului, a procedurii în timp util și în respectul cerințelor art. 6 din Convenție (a se vedea Sfrijan citat mai sus, § 48). B. Cheltuieli și drepturi

Reclamantul nu cere despăgubirea cheltuielilor și drepturilor suportate în fața jurisdicțiilor interne sau în fața Curții. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă. Întocmit în limba română și comunicat prin scris la 8 ianuarie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 38151/05) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Sanda Rusen (« la requérante »), a saisi la Cour le 7 octobre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante alléguait que l’annulation de son action pour défaut de paiement des droits de timbre a porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal.

Le 6 octobre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Elle est retraitée et ses revenus mensuels s’élevaient en 2005 à 1 200 000 lei roumains (« ROL ») et étaient composés des deux pensions alimentaires payés par son ancien époux et par son fils R.G. Depuis janvier 2006, elle touche 2 200 000 ROL par mois.

En 2001, suite à la vente d’un immeuble faisant partie de la communauté des biens avec son ancien époux, elle obtint 25 000 dollars américains (« USD »). Elle en donna la moitié à son fils R.N. afin que ce dernier subvienne à ses besoins, et avec l’autre moitié ils achetèrent un appartement au nom du fils. Elle y habita pendant quelques mois jusqu’au moment où son fils revendit l’appartement.

Le 24 mars 2005, la requérante introduisit une action civile contre son fils R.N. afin de se voir payer la somme de 12 500 USD que ce dernier avait obtenu de la vente de l’appartement. Le juge du tribunal de première instance de Bucarest lui demanda de s’acquitter du droit de timbre dû en vertu de la loi, qui s’élevait en l’espèce à 20 065 000 ROL.

Se prévalant de ses faibles revenus, elle demanda le 12 mai 2005, à être exemptée du payement de cette taxe. Elle y ajouta à l’appui un certificat du service des impôts prouvant qu’elle ne percevait pas d’autres revenus et qu’elle ne possédait pas non plus de biens immeubles.

Par une décision avant dire droit du 19 mai 2005, le tribunal de première instance de Bucarest constata que la requérante touchait 1 200 000 ROL de pension et qu’il ressortait du certificat du service des impôts qu’elle n’avait pas d’autres revenus ou obligations. Malgré cela, le tribunal constata que les affirmations de la requérante concernant le montant de 12 500 USD donné à son fils étaient contradictoires. Ainsi, elle avait dans un premier temps affirmé que la somme avait été donnée à son fils pour la déposer dans une banque, pour déclarer par la suite qu’elle l’avait donnée à son fils afin que ce dernier subvienne à ses besoins. Au final, le tribunal rejeta la demande d’exemption de la requérante. La partie pertinente de la décision se lit ainsi : « Etant donné que les affirmations de la requérante sont contradictoires en ce qui concerne la somme de 12 500 USD et eu égard aux autres documents se trouvant au dossier – parmi lesquels le certificat du service des impôts (...) mentionnant qu’il a été délivré à la requérante pour lui servir afin d’obtenir une majoration de sa pension de retraite, ainsi que la déclaration authentifiée (...), mentionnant qu’elle a été donnée par la requérante afin de lui servir à l’obtention de l’aide sociale – le tribunal retient que le quantum des revenus perçus par la requérante ne peut pas être établi avec certitude. Il est toutefois certain qu’à présent elle perçoit une pension de retraite s’élevant à 1 200 000 ROL ». Eu égard à ces constats, en vertu de l’article 75 du code de procédure civile, le tribunal fixa le montant du droit à payer par la requérante à 10 030 000 ROL. La décision porte la mention « définitive » (« irevocabilă » ).

L’audience sur le fond eut lieu le 16 juin 2005, date à laquelle la requérante demanda au tribunal de fixer un nouveau délai afin qu’elle puisse s’acquitter de la somme demandée. Toutefois, sans se prononcer sur cette demande et compte tenu que la requérante n’avait pas avancé la somme exigée, le tribunal de première instance de Bucarest annula son action pour défaut de paiement du droit de timbre. Le tribunal l’obligea également à payer 2 000 000 ROL au titre des frais de justice.

La requérante ne forma pas un pourvoi en recours contre ce jugement.

Compte tenu des difficultés financières auxquelles elle fut exposée, la requérante, qui avait habité après la vente en tant que locataire un appartement dont le loyer avait été payé par son fils pendant environ six mois, fut expulsée de son logement, en raison de l’impossibilité de payer son loyer. Depuis, elle n’a plus de domicile fixe. II.

Les articles pertinents se lisent ainsi : Article 1 « Les actions et les demandes en justice (...) sont soumises au droit de timbre dont le montant est fixé par la loi, selon que leur objet est susceptible ou non d’être évalué pécuniairement. » Article 2 « Les actions et les demandes en justice qui peuvent être évaluées pécuniairement sont soumises aux taxes suivantes : (...) si leur objet est situé entre 365 940 001 lei et 1 829 700 001 lei, le droit de timbre sera de 19 084 000 lei, plus 2% de la somme qui dépasse les 365 940 000 lei. » Article 11 « 2. Le montant du droit de timbre est de 37 000 lei pour les demandes en appel et en recours dirigées contre les jugements suivants : (...) les jugements par lesquels la requête a été annulée pour défaut de paiement du droit de timbre ou pour défaut de signature». 2. Le code de procédure civile, tel qu’en vigueur au moment des faits

Les articles pertinents se lisent ainsi : Article 75 « L’assistance judiciaire comprend : 1. l’octroi d’exemptions, réductions, échelonnements ou ajournements pour le paiement du droit de timbre, du timbre judiciaire et des cautions (...) ». Article 77 « (...) 2. Pour l’examen de la demande [d’assistance judiciaire], le tribunal peut demander aux parties des renseignements et preuves, ainsi que des informations écrites aux autorités compétentes ; 3. Sur demande, le tribunal se prononce, sans débats et à huis clos, par une décision avant dire droit». Article 79 « Les décisions avant dire droit prévues à l’article 77 § 3 et (...) ne sont pas susceptibles de recours.» 3. Le « Code de procédure civile commenté et annoté », de M. Tabârcă et Gh. Buta, Editions Universul Juridic, 2007, p. 305.

L’annotation sous l’article 79 est rédigée ainsi : « le texte interdit non seulement l’introduction d’un recours à part contre la décision avant dire droit, mais également sa contestation en même temps que le fond de l’affaire ». 4. La décision n o 105/2004 de la Cour constitutionnelle statuant sur l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 78 § 3 (devenu ultérieurement l’article 79) du code de procédure civile

Statuant sur l’exception d’inconstitutionnalité soulevée par un avocat en raison de l’impossibilité d’introduire un recours contre la décision avant dire droit statuant sur la demande d’assistance judiciaire, la Cour Constitutionnelle a considéré qu’en raison de la spécificité de la matière réglementée et dans un souci de célérité, contrairement au droit commun en matière de décisions avant dire droit, celle concernant l’assistance judiciaire ne pouvait faire l’objet d’aucun recours. 5. L’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 51/2008, sur l’aide publique judiciaire en matière civile, transposant en droit roumain la Directive du conseil européen n o 2003/8/CE, publiée au Journal Officiel le 25 avril 2008

Les articles pertinents se lisent ainsi : Article 6 « L’aide publique judiciaire peut revêtir les formes suivantes : (...) d) l’octroi d’exemptions, réductions, échelonnements ou ajournements pour le paiement des taxes judiciaires prévues par la loi (...). » Article 7 « [L’aide publique judiciaire] ne peut dépasser, au cours d’une année, une somme maximale équivalente à 12 salaires minimums bruts (...). » Article 8 « 1. Peut bénéficier de l’aide publique judiciaire (...) toute personne dont le revenu moyen net mensuel par membre de famille, dans les deux derniers mois avant l’introduction de la demande, se situe sous le seuil de 500 RON. Dans ce cas, les sommes constituant l’aide publique judiciaire sont intégralement avancées par l’Etat. » Article 15 « 1. Le tribunal se prononce sur la demande d’aide publique judiciaire, sans citation des parties, par décision avant dire droit motivée (...) 2. Contre la décision rejetant l’octroi de l’aide publique judiciaire, la personne intéressée peut introduire une demande de réexamen dans un délai de cinq jours après la communication de la décision. 3. Il est statué sur la demande de réexamen en chambre du conseil par une autre formation, le tribunal se prononçant par une décision avant dire droit irrévocable. » Article 53 « A partir de la date de l’entrée en vigueur de la présente ordonnance d’urgence, les articles 74 à 81 du code de procédure civile (...) sont abrogés. » EN DROIT I.

Le Gouvernement estime que la requérante a accepté le montant de la somme qu’elle devrait payer, eu égard au fait qu’elle a demandé l’ajournement de l’affaire afin de payer le droit de timbre. Il soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, compte tenu du fait qu’elle n’a pas introduit de pourvoi en recours ( recurs ) contre le jugement du 16 juin 2005, malgré le faible montant du droit de timbre s’élevant à 37 000 ROL pour cette voie de recours. Il prie la Cour de rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes.

La requérante conteste cette thèse, affirmant que le droit de timbre qu’elle devrait payer s’élevait à 10 030 000 ROL.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’article 35 § 1 de la Convention n’impose aux requérants que l’épuisement des recours normalement disponibles et suffisants dans l’ordre juridique interne pour leur permettre d’obtenir réparation des violations qu’ils allèguent. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ( Selmouni c. France [GC] , n o 25803/94, § 75, CEDH 1999-V).

La Cour note que la requérante a utilisé la voie de recours qu’elle avait à sa disposition en vertu des articles 75 et suivants du code de procédure civile et qu’elle a obtenu une réduction du montant à payer au titre de droit de timbre. La Cour observe ensuite que la décision ainsi rendue est définitive, n’étant susceptible de recours ni séparément, ni en même temps que le jugement rendu sur le fond (paragraphes 15, 16 et 17 ci ‑ dessus). A cet égard, la Cour note que le Gouvernement n’a pas soumis d’exemples de jurisprudence démontrant qu’en cas d’introduction d’un pourvoi en recours contre le jugement annulant une action, l’instance ainsi investie serait compétente pour connaître de la demande d’exemption. Dans ces circonstances, la Cour considère que l’introduction d’un pourvoi en recours contre le jugement du 16 juin 2005 du tribunal départemental de Bucarest annulant son action pour non-paiement du droit de timbre, n’était pas une voie de recours efficace au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

Partant, il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement. Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur la prétendue violation de l’article 6 § 1 de la Convention 1. Thèses des parties

Le Gouvernement ne conteste pas que le droit d’accès à un tribunal de la requérante ait été soumis à des limitations, mais considère qu’elles poursuivaient un but légitime et qu’il existait un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Il rappelle que la subordination de l’accès au juge à des frais de procédure ne représente pas en soi une atteinte au droit à un procès équitable ( Weissman et autres c. Roumanie , n o 63945/00, CEDH 2006 ‑ ... (extraits), Jedamski et Jedamska c. Pologne , n o 73547/01, 26 juillet 2005) et qu’une bonne administration de la justice peut justifier des frais de justice dont le montant doit s’apprécier à la lumière des circonstances particulières de chaque affaire ( Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , 13 juillet 1995, série A n o 316 ‑ B).

Le Gouvernement attire ensuite l’attention sur le fait que d’autres pays imposent des droits de timbre allant de 5 à 8 pour cent de l’objet réclamé (Pologne, Lituanie, Hongrie) et que dans beaucoup d’autres pays leur paiement est, comme en Roumanie, exigé à l’avance (Norvège, Belgique, Pologne, Italie, Lituanie, Danemark et Autriche).

Le Gouvernement fait en outre référence à l’affaire V.M. c. Bulgarie (n o 45723/99, du 8 juin 2006), dans laquelle la Cour a estimé que même si la motivation des jugements était succincte, le tribunal avait bien pris en compte la situation personnelle du requérant (§ 56 de l’arrêt) et estime que le tribunal de première instance de Bucarest a procédé ainsi, réduisant de moitié le montant à payer, par rapport au revenu de 1 200 000 ROL que la requérante touchait au moment des faits.

La requérante conteste cette thèse et considère que la limitation est disproportionnée. 2. Appréciation de la Cour

La Cour se réfère à sa jurisprudence en matière d’accès à un tribunal et notamment aux affaires Airey c. Irlande (9 octobre 1979, série A n o 32), Tolstoy Miloslavsky précité, Kreuz c. Pologne (n o 28249/95, CEDH 2001 ‑ VI) et Weissman et autres c. Roumanie (n o 63945/00, CEDH 2006 ‑ ... (extraits)). Elle examinera donc la présente affaire à l’aune des principes découlant de sa jurisprudence.

La Cour note que la requérante a vu annuler son action tendant à obtenir la restitution de l’argent que son fils avait obtenu de la vente de l’appartement, pour défaut de paiement du droit de timbre. La Cour note également qu’en droit roumain le montant du droit de timbre est calculé sous la forme d’un pourcentage de la valeur en litige. Il est donc proportionnel à la valeur demandée.

Avec le Gouvernement, la Cour considère qu’il y a eu limitation du droit d’accès à un tribunal de la requérante et qu’il poursuivait un but légitime, à savoir la limitation des demandes en justice abusives et la récolte de fonds pour le budget de la justice ( V.M. précité, § 50, Beian c. Roumanie (n o 2) , n o 4113/03, § 30, 7 février 2008). Il convient dès lors d’examiner le caractère proportionné de la mesure prise par le tribunal de première instance de Bucarest le 19 mai 2005.

La Cour note que les revenus de la requérante s’élevaient à l’époque de la demande d’exemption à 1 200 000 ROL, soit environ 33 EUR. Elle n’exerçait plus aucune activité rémunérée, n’avait aucun bien immobilier en propriété et ne touchait pas d’autre revenu. Elle s’est vu accorder par le tribunal départemental de Bucarest une réduction de moitié du droit de timbre dû, après avoir usé du recours prévu à l’article 75 du code de procédure civile. A cet égard la Cour observe qu’à la différence des autres affaires contre la Roumanie concernant les droits de timbre (voir, parmi d’autres, Weissman c. Roumanie (déc.), n o 63945/00, CEDH 28 septembre 2004, Iorga c. Roumanie , n o 4227/02, § 47, 25 janvier 2007, Nemeti c. Roumanie , n o 37278/03, §§ 30 et 31, 1 er avril 2008), dans cette affaire la requérante a pu s’adresser à un tribunal qui a statué sur sa demande d’exemption.

La Cour considère ensuite nécessaire d’examiner si, dans le cas de la requérante, l’appréciation faite par le tribunal de première instance de Bucarest n’a pas restreint le droit d’accès à un tribunal de la requérante à un tel point qu’il l’a rendu théorique et illusoire.

La Cour rappelle que dès lors qu’un tribunal est appelé à décider sur une demande d’exemption, les autorités nationales sont en principe mieux placées que le juge national pour apprécier les éléments de preuve présentés devant elle et, en l’occurrence, pour estimer les capacités du requérant de s’acquitter du droit de timbre dû. Même une motivation relativement succincte peut ne pas poser problème au regard de l’article 6 § 1, pour autant que les tribunaux prennent en compte la situation personnelle du requérant ( V.M. précité, §§55, 56).

La Cour note que tout en faisant référence aux faibles revenus de la requérante, le tribunal n’a accordé qu’une réduction de moitié du droit de timbre dû, somme qui s’élevait à 10 030 000 ROL, soit environ 277 EUR, ce qui représente plus de huit fois son revenu mensuel. Or, la Cour a déjà jugé excessives des sommes représentant l’intégralité des revenus de la famille du requérant ou le double de ses revenus ( Iorga précité §§ 42 et 43, Beian (n o 2) précité, § 31). En outre, la Cour relève que les revenus de la requérante étaient nettement inférieurs au salaire minimum brut en Roumanie à l’époque des faits, à savoir environ 85 EUR. Compte tenu de ces circonstances, la Cour considère que le montant du droit de timbre ainsi établi restait excessif.

A cet égard, la Cour estime que, contrairement aux affirmations du Gouvernement, le tribunal ne semble pas avoir tenu suffisament compte de la situation personnelle de la requérante et ne décèle aucun critère pouvant expliquer que, tout en constatant sa situation de personne retraitée avec de faibles revenus et sans biens immobiliers, le tribunal ait été amené à fixer un montant à payer aussi élevé par rapport à ses revenus (voir, à contrario V.M. précité, § 56). En ce sens, la Cour note que le tribunal de première instance de Bucarest n’a pas examiné en détail la demande de la requérante, se limitant à constater qu’elle percevait une pension de retraite s’élevant à 1 200 000 ROL, et que bien qu’il ait exprimé des doutes quant à l’éxistence d’autres sources de revenus, notamment concernant l’autre moitié de la somme de 25 000 USD, il n’a pas demandé de renseignements aux parties, comme il lui était loisible de le faire en vertu de l’article 77 § 2 du code de procédure civile.

Qui plus est, l’appréciation du bien-fondé de la demande d’assistance judiciare faite par le tribunal de première instance est définitive et ne peut pas être contestée par la personne intéréssée (voir mutatis mutandis Bakan c. Turquie , n o 50939/99, § 76, 12 juin 2007).

La Cour note que le 24 avril 2008 de nouvelles dispositions concernant l’aide judiciaire en matière civile sont entrées en vigueur. Elles prévoient désormais des seuils minimums en dessous desquels l’aide judiciaire est entièrement accordée, et la possibilité d’un recours contre la décision rendue, auprès de l’instance supérieure en grade (paragraphe 18 ci ‑ dessus).

Au vu de ces observations et après s’être livrée à une appréciation globale des faits, la Cour estime qu’en l’espèce, l’Etat n’a pas satisfait à ses obligations d’assurer à la requérante l’accès à un tribunal.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante réclame la somme qu’elle demandait aux tribunaux internes, à savoir 12 500 USD, à titre de dommage matériel, et ne demande aucune réparation à titre de dommage moral.

Le Gouvernement réitère l’exception soulevée sur la recevabilité de l’affaire et demande à la Cour de rejeter la demande de la requérante eu égard également au fait que la somme ne fait pas l’objet de la requête devant la Cour et que, de surcroît, aucun tribunal n’a établi le montant de la créance litigieuse. Il se réfère aux affaires Iorga c. Roumanie (précité, § 64) et Glod c. Roumanie (n o 41134/98, § 50, 16 septembre 2003) et considère que la Cour ne saurait spéculer sur l’issue de la procédure interne. Quant au préjudice moral, le Gouvernement prie la Cour de n’octroyer à la requérante aucune somme, eu égard au fait qu’elle n’en a pas demandé.

La Cour note que la base de l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que la requérante n’a pas eu accès à un tribunal, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Sur la base des éléments dont elle dispose, la Cour conclut que la requérante n’a pas démontré que le dommage matériel allégué par elle soit effectivement le résultat du rejet de son action pour non-paiement du droit de timbre (voir, mutatis mutandis, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 164, ECHR 2000-XI). En tout état de cause, la Cour ne saurait spéculer sur l’issue de la procédure interne ( Teltronic-CATV c. Pologne , n o 48140/99, § 69, 10 janvier 2006). En conséquence, rien ne justifie qu’elle lui accorde une indemnité de ce chef.

La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle lorsqu’un requérant subit une violation de l’article 6 de la Convention, il faut le placer dans une situation équivalant à celle dans laquelle il se trouverait s’il n’y avait pas eu de manquement aux exigences de cette disposition ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 126, CEDH 2006-..., Lungoci c. Roumanie , n o 62710/00, §§ 55 et 56, 26 janvier 2006, Perlala c. Grèce , n o 17721/04, § 35, 22 février 2007, Sfrijan c. Roumanie , n o 20366/04, § 48, 22 novembre 2007).

En l’espèce, la Cour rappelle que l’article 322 § 9 du code de procédure civile permet la révision d’un procès sur le plan interne si la Cour a constaté la violation des droits d’un requérant (cf. arrêt Sfrijan précité, § 48).

Compte tenu de ces circonstances, la Cour estime que le redressement le plus approprié pour la requérante serait de rejuger ou de rouvrir, à la demande de la requérante, la procédure en temps utile et dans le respect des exigences de l’article 6 de la Convention (voir Sfrijan précité, § 48). B. Frais et dépens

La requérante ne réclame pas le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes ou devant la Cour. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président