AFFAIRE POSTOLACHE c. ROUMANIE

AFFAIRE POSTOLACHE c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 24171/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 decembrie 2008 DEFINITIVF 16/03/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Postolache c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 25 noiembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 24171/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Ion Postolache ( La 9 mai 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul omului). Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenei judiciare, este reprezentat de domnul Ana-Maria Casandra, avocată la București. Guvernul român ( La 20 decembrie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice interdicția de la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind Guvernul. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1928 și locuiește în Buzău. printr-o hotărâre definitivă din 28 iunie 1999, Tribunalul de Primă Instanță instanța din București a dat dreptul la o acțiune în culpă a unei clădiri din București, că statul membru era adecvat în mod abuziv în timpul regimului comunist. Instanța a dispus autorităților administrative competente să reimplementeze imobilul în cauză reclamantului. La 25 februarie 2002, primăria din București a ordonat restituirea proprietății reclamantului, în timp ce a decis că chiriile percepute rămâneau proprietatea statului, care fusese deținut cu bună credință. Reclamantul a început să plătească taxele și impozitele aferente proprietății sale. Acțiuni de expulzare a ocupanților clădirii la acea vreme, clădirea era ocupată de familia P. în virtutea unui contract de închiriere pe care îl încheiase cu o dată nespecificată. Reclamantul a propus ocupanților, prin scrisorile eliberate de un aprod al justiției, să încheie cu el un nou contract de închiriere. Se confrunta cu un refuz, reclamantul i-a dat în judecată, solicitând expulzarea lor și daune-interese pentru neîndeplinirea bunului său. Printr-o hotărâre din 12 martie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins cererea de expulzare pe motiv că familia P. ocupa proprietatea în temeiul unui contract de închiriere încheiat în mod legal cu .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea cuantumului chiriei pentru spațiile cu utilizare de cazare (inclusiv în cazul în care ordinul nu a fost emis). În plus, reclamantul a menționat că a omis să respecte condițiile de formă impuse de art. 1 din Ordonanța nr. 40 privind notificarea chiriașilor. 10. Reclamantul a primit apelul la această hotărâre, respins, la La 12 februarie 2003, la cererea reclamantului, instanța de departament din București a examinat această procedură până la obținerea unei decizii într-un alt litigiu, între aceleași părți, privind anularea contractului de închiriere al familiei P. 12. Dorind cu disperare să intre în posesia proprietății sale imobiliare, reclamantul încheie, la 30 mai 2003, o tranzacție cu familia P, ale cărei membri erau obligați să părăsească locul în schimbul renunțării reclamantului la toate acțiunile împotriva acestora, pendinte în fața instanțelor naționale. Reclamantul susține că a trebuit, de asemenea, să plătească familiei P., în fața notarului, suma de 1 000 de dolari americani (USD) pentru a obține acordul său cu privire la tranzacția respectivă. 13. La 30 mai 2003, reclamantul a preluat proprietatea asupra clădirii sale. Acesta a fost într-o stare de degradare avansată. 14. La 1 iunie 2003, reclamantul a eliberat apartamentul în temeiul la 13 mai 2003, între el și terții D.A. și R.A. Prima cerere de despăgubire împotriva familiei 15. La 17 decembrie 2002, reclamantul a depus o cerere de despăgubire împotriva familiei P. pentru a compensa lipsa bunurilor sale de la 1 ianuarie 2000 la 17 decembrie 2002. 16. Printr-o hotărâre din 11 ianuarie 2005, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins cererea sa pe motiv că reclamantul nu mai putea să se prevaleze de dreptul său de a obține daune-interese având în vedere tranzacția încheiată cu familia P., care avea un efect extinctiv pentru toate cererile pe care le sesizase instanțele înainte de 30 mai 2003 17. La 4 aprilie 2005, această hotărâre a fost confirmată, la recursul reclamantului, printr-o hotărâre definitivă a tribunalului departamental din București. A doua cerere de despăgubire împotriva familiei P. 18. La 25 martie 2004, reclamantul a introdus o nouă cerere de despăgubire împotriva familiei P. pentru a compensa lipsa bunurilor sale între 9 aprilie 2001 și 30 mai 2003. 19. printr-o hotărâre definitivă din 18 octombrie 2005, tribunalul departamental din București a acceptat parțial cererea sa. El i-a condamnat pe membrii familiei P. să plătească reclamantului 1 716 USD ca compensare pentru lipsa de acoperire a clădirii sale între 18 decembrie 2002 și 30 mai 2003. În ceea ce privește pretențiile reclamantului referitoare la perioada anterioară datei de 18 decembrie 2002, instanța le-a respins prin reținarea autorității a ceea ce a dobândit, în această privință, hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2005 (a se vedea procedura de mai sus B). Documentele furnizate de guvern și care nu au fost contestate de solicitant arată că acesta din urmă nu a solicitat executarea forțată a acestei hotărâri. II. LICHIDUL INTERNE PERTINENT 21. Dispozițiile relevante ale dreptului intern sunt descrise în Hotărârea Radovici și Stănescu c. România 68479/01, 71351/01 și 71352/01, § 53-59, CEDH 2006 ... (extracturi) CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIA 22. Reclamantul susține o încălcare a dreptului său de proprietate ca urmare a faptului că are o durată lungă de viață în care este găsit să dispună de clădirea sa care i-a fost retrocedată și să primească o chirie, imposibil de aplicarea legilor și a dispozițiilor de urgență adoptate de guvern în materie de dale de locuit. 1 la Convenție, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 23. Guvernul excită pierderea calității de victimă de către reclamant, întrucât hotărârea din 11 ianuarie 2005 i-a condamnat pe ocupanți să repare pierderile pe care le-a suferit și care nu erau acoperite de tranzacția din 30 mai 2003. Comitetul consideră că prima acțiune în despăgubire a fost respinsă din cauza acestei tranzacții și arată că reclamantul nu a făcut nici un demers pentru a executa hotărârea din 11 ianuarie 2005. 24. Reclamantul nu face comentarii cu privire la acest punct. 25. Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să îi retragă calitatea de Victima mai târziu, dacă autoritățile naționale au recunoscut în mod explicit sau în esență încălcarea Convenției (a se vedea, printre multe altele, Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Rec., 1996 III, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999 VI, Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 142, CEDH 2000 IV; și El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radiație) [GC], n 25525/03, § 28, 20 decembrie 2007 26. În speță, Curtea constată că, deși reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului la 28 iunie 1999, aceasta înseamnă că la 30 mai 2003 a intrat în posesia sa, în urma unei tranzacții între acesta și ocupanții imobilului, demersurile judiciare fiind considerate ineficiente în speță. Curtea ia notă, de asemenea, de faptul că: nicio autoritate nu a admis niciodată o eventuală încălcare a drepturilor reclamantului care decurge din lanjumătățile în care acesta se afla să își integreze clădirea. În plus, valoarea daunelor-interese primite de reclamant nu acoperă întreaga perioadă în cursul căreia reclamantul nu are dreptul de a-și îndeplini obligațiile care îi revin, limitându-se la perioada cuprinsă între 18 Din aceste motive, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepția preliminară care rezultă din pierderea calității de victimă 28. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 29. Guvernul afirmă că intervenția reclamantului era prevăzută de lege, avea un scop legitim și era necesară pentru reglementarea utilizării bunurilor, în conformitate cu interesul general. El consideră că reclamantul nu a făcut demersuri pentru executarea hotărârii din 11 ianuarie 2005 și consideră că acesta nu a putut dovedi că a plătit chiriașilor imobili suma de 1 000 USD pentru a-i face să părăsească apartamentul. 30. De asemenea, subliniază faptul că, spre deosebire de cauza Radovici și Stanescu. Mai sus menționat, în care Curtea a constatat că, pentru o lungă perioadă de timp, a primit o chirie, în speță, reclamantul a obținut în fața instanțelor o despăgubire pentru lipsa bunurilor sale. În cele din urmă, el a făcut cunoscut faptul că: aplicarea ordonanței nr. 40 a încetat în 2004, data de la care proprietarii au fost liberi să dispună de bunurile lor. 31. Reclamantul subliniază că, la sfârșitul aplicării ordonanței nr. 40, membrii familiei P sunt reținuți în apartamentul său fără a-i plăti chirie. 32. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 la Convenție, întrucât aplicarea de către instanțele interne a articolelor din ordonanța nr. 40, care reglementează procedura care trebuie urmată de proprietar pentru încheierea contractului de închiriere cu locatarul, a privat instanțele de o posibilitate evidentă de a percepe chirie ( Radovici și Stanescu, citată anterior, §§ 74-76, Popescu și Toader c. România, n 27086/02, § 36-38, 8 martie 2007 România, nr 3864/03, § 52-54, 26 iulie 2007 . și Tarik c. România, n 75849/01, § 58, 7 februarie 2008). 33. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că statul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. 34. În mod concret, Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a putut obține nici plata unei chirie de către ocupanții clădirii sale, nici evacuarea lor prin procedura pusă la dispoziția sa prin ordonanța nr. 40 și că nu se poate acorda nici o despăgubire pentru lipsa de acoperire între 28 iunie 1999 și 18 decembrie 2002. 35. Faptul că reclamantul a preluat proprietatea asupra clădirii sale, patru la ani de la pronunțarea hotărârii care îi recunoaște dreptul de proprietate, nu modifică în niciun fel concluzia Curții, având în vedere în special că nu procedura instituită de către statul membru care a facilitat acest rezultat, ci mai degrabă tranzacția dintre reclamant și persoanele aflate în proprietate, care a intervenit în condiții care pun la îndoială libertatea reclamantului de a negocia termenii. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 36. Reclamantul se plânge, de asemenea, din perspectiva articolului 6 din convenție, de răspunsul instanțelor naționale la acțiunea sa de expulzare a soților P. Având în vedere constatarea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (punctul 35 de mai sus), Curtea consideră că acest aspect trebuie considerat admisibil, dar că nu este cazul să se ia în considerare dacă, în speță, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis Glod c. România, nr. 43134/98, § 46, 16 septembrie 2003 Albina c. România, nr. 57808/00, § 42, 28 aprilie 2005 Lungoci c. România, n 6 48, 26 ianuarie 2006 și Iorga c. România, n 4227/02, § 60, 25 ianuarie 2007). III. PRIVIND LICHIDITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 de dolari americani (USD) pentru daune materiale, reprezentând deprecierea apartamentului pe parcursul celor 50 de ani de utilizare de către: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 016 USD chiriile pentru perioada 9 aprilie 2001-30 mai 2003, conform unei expertize contabile efectuate în fața instanței sesizate cu acțiunea reclamantului în despăgubire, îndreptată împotriva familiei P. Comitetul consideră, de asemenea, că pretențiile reclamantului în ceea ce privește prejudiciul moral sunt exagerate și că o eventuală constatare a încălcării poate constitui prin sine o despăgubire satisfăcătoare a acestui prejudiciu. 40. Curtea consideră, având în vedere toate elementele de care dispune și acționează în echitate, după cum dorește art. 41 din Convenție, că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR, toate cauzele de prejudiciu. Costuri și cheltuieli de judecată 41. Reclamantul nu solicită nici o sumă în acest sens, ci oferă chitanțe care atestă, în special plata a aproximativ 1 300 000 de lei românești vechi și 59,3 lei românești noi (RON) pentru transporturile către Curte, precum și plata a 300 RON la avocată. 42. Guvernul solicită Curții să constate că reclamantul nu a solicitat nimic în acest sens. El contestă, de asemenea, o parte din părți. 43. Curtea constată că, la 11 martie 2008, reclamantul a primit 850 EUR pentru asistență judiciară, sumă care se presupune că acoperă parțial cheltuielile angajate. Prin urmare, aceasta respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L nu este cazul să se ia în considerare ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care poate fi convertită în moneda statului pârât, pentru orice cauză de prejudiciu; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 16 decembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

POSTOLACHE c. ROUMANIE

(Requête n

o

24171/02)

ARRÊT

STRASBOURG

16 décembre 2008

DÉFINITIF

16/03/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Postolache c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 novembre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

24171/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gheorghe Ion Postolache («

le requérant

»), a saisi la Cour le 9 mai 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M

e

Ana-Maria Casandra, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan

‑

Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 20 décembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1928 et réside à Buzău.

5.

Par un jugement définitif du 28 juin 1999, le tribunal de première

instance de Bucarest fit droit à une action en revendication d’un immeuble sis à Bucarest, que l’Etat s’était approprié abusivement pendant le régime communiste. Le tribunal ordonna aux autorités administratives compétentes de restituer l’immeuble en question au requérant.

6.

Le 25 février 2002, la mairie de Bucarest ordonna la restitution de l’immeuble au requérant, tout en décidant que les loyers perçus restaient la propriété de l’Etat, lequel avait été possesseur de bonne foi.

7.

Le requérant commença à acquitter les taxes et impôts afférents à son immeuble.

A.

Actions en expulsion des occupants de l’immeuble

8.

A cette époque, l’immeuble était occupé par la famille P. en vertu d’un contrat de bail qu’elle avait conclu avec l’Etat à une date non précisée. Le requérant proposa aux occupants, par lettres délivrées par un huissier de justice, de conclure avec lui un nouveau bail. Se heurtant à un refus, le requérant les assigna en justice, demandant leur expulsion et des dommages-intérêts pour défaut de jouissance de son bien.

9.

Par un jugement du 12 mars 2002, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta la demande d’expulsion au motif que la famille P. occupait l’immeuble en vertu d’un contrat de bail légalement conclu avec l’Etat et dont la durée avait été prorogée successivement par effet de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n

o

40/1999 sur la protection des locataires et la fixation du montant du loyer pour les locaux à usage d’habitation («

l’ordonnance n

o

40

»). Il nota en outre que le requérant avait omis de respecter les conditions de forme imposées par l’article

10

§

1 de l’ordonnance n

o

40 en matière de notification des locataires.

10.

Le requérant releva appel de ce jugement, rejeté, le

2 septembre 2002, par le tribunal départemental de Bucarest.

11.

Le 12 février 2003, à la demande du requérant, la cour d’appel de Bucarest sursit à l’examen de cette procédure jusqu’à l’obtention d’une décision dans un autre litige, entre les mêmes parties, visant l’annulation du contrat de bail de la famille P.

12.

Souhaitant désespérément entrer en possession de son bien immobilier, le requérant conclut, le 30 mai 2003, une transaction avec la famille P., dont les membres s’obligeaient à quitter les lieux en échange du renoncement du requérant à toutes les actions à leur encontre, pendantes devant les juridictions nationales. Le requérant indique avoir également dû verser à la famille P., devant notaire, la somme de 1

000 dollars américains (USD) pour obtenir son accord sur ladite transaction.

13.

Le 30 mai 2003, le requérant reprit possession de son immeuble. Celui-ci était dans un état de dégradation avancée.

14.

Le 1

er

juin 2003, le requérant libéra l’appartement en vertu

d’un contrat de vente intervenu, le 13 mai 2003, entre lui et les tiers D.A. et R.A.

B.

La première demande de dommages et intérêts contre la famille

P.

15.

Le 17 décembre 2002, le requérant introduisit une demande de dommages-intérêts à l’encontre de la famille P. pour compenser le manque de jouissance de son bien du 1

er

janvier 2000 au 17 décembre 2002.

16.

Par un jugement du 11 janvier 2005, le tribunal de première

instance de Bucarest rejeta sa demande au motif que le requérant ne pouvait plus se prévaloir de son droit à obtenir des dommages-intérêts compte tenu de la transaction conclue avec la famille P., qui avait un effet extinctif pour toutes les demandes dont il avait saisi les tribunaux avant le 30

mai

2003.

17.

Le 4 avril 2005, ce jugement fut confirmé, sur recours du requérant, par un arrêt définitif du tribunal départemental de Bucarest.

C.

La seconde demande de dommages et intérêts contre la famille P.

18.

Le 25 mars 2004, le requérant introduisit une nouvelle demande de dommages-intérêts à l’encontre de la famille P. pour compenser le manque de jouissance de son bien entre le 9 avril 2001 et le 30 mai 2003.

19.

Par un arrêt définitif du 18 octobre 2005, le tribunal départemental de Bucarest fit en partie droit à sa demande. Il condamna les membres de la famille P. à verser au requérant 1

716 USD à titre de compensation pour le manque de jouissance de son immeuble entre le 18

décembre

2002 et le 30

mai

janvier 2005 (voir la procédure sous B, ci-dessus).

20.

Les pièces fournies par le Gouvernement, et non contestées par le requérant, font apparaître que ce dernier n’a pas sollicité l’exécution forcée de cet arrêt.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

21.

Les dispositions pertinentes du droit interne sont décrites dans l’arrêt

Radovici et Stănescu c. Roumanie

(n

os

68479/01, 71351/01 et 71352/01, §§

53-59, CEDH 2006

‑

... (extraits)).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

22.

Le requérant allègue une atteinte à son droit de propriété en raison de l’impossibilité prolongée dans laquelle il s’est trouvé de disposer de son immeuble qui lui avait été rétrocédé et de percevoir un loyer, impossibilité ayant résulté de l’application des lois et dispositions d’urgences adoptées par le Gouvernement en matière de baux d’habitation. Il invoque l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

23.

Le Gouvernement excipe de la perte de la qualité de victime par le requérant, étant donné que le jugement du 11 janvier 2005 a condamné les occupants de l’immeuble à réparer les pertes qu’il avait subies et qui n’étaient pas couvertes par la transaction du 30 mai 2003.

Il estime que la première action en dédommagement a été rejetée en raison de cette transaction et fait savoir que le requérant n’a fait aucune démarche afin de faire exécuter le jugement du 11 janvier 2005.

24.

Le requérant ne fait pas de commentaires sur ce point.

25.

La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit, en principe, à lui retirer la qualité de «

victime

» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Amuur c.

France

, 25 juin 1996, §

36,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

III,

Dalban c. Roumanie

[GC], n

o

28114/95, §

44, CEDH 1999

‑

VI,

Labita c.

Italie

[GC], n

o

26772/95, §

142, CEDH 2000

‑

IV, et

El Majjaoui et Stichting Touba Moskee c. Pays-Bas

(radiation) [GC], n

o

25525/03, §

28, 20

décembre 2007).

26.

En l’espèce, la Cour note que bien que le requérant se soit vu reconnaitre un droit de propriété sur l’immeuble le 28 juin 1999, ce n’est que le 30 mai 2003 qu’il entra en sa possession, et ce, à la suite d’une transaction intervenue entre lui et les occupants de l’immeuble, les démarches judiciaires s’étant avérées inefficaces en l’espèce. La Cour note aussi qu’aucune autorité n’a jamais admis une éventuelle violation des droits du requérant découlant de l’impossibilité dans laquelle il se trouvait d’intégrer son immeuble. En outre, le montant des dommages-intérêts reçus par le requérant ne couvrait pas toute la période pendant laquelle il s’est vu priver de la jouissance de son immeuble, se limitant à la période allant du 18

décembre 2002 au 30 mai 2003.

27.

Pour ces raisons, la Cour estime qu’il convient de rejeter l’exception préliminaire tirée de la perte de la qualité de victime.

28.

La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

29.

Le Gouvernement allègue que l’ingérence subie par le requérant était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et était nécessaire pour réglementer l’usage des biens, en conformité avec l’intérêt général. Il argüe que le requérant n’a pas fait de démarches afin de faire exécuter le jugement du 11 janvier 2005, et estime que celui-ci n’a pu prouver avoir versé aux occupants de l’immeuble la somme de 1

000 USD afin de les faire quitter l’appartement.

30.

Il met aussi en avant le fait qu’à la différence de l’affaire

Radovici et Stănescu

précitée, dans laquelle la Cour a constaté l’impossibilité, pendant une longue période, de percevoir un loyer, en l’espèce, le requérant a obtenu devant les juridictions un dédommagement pour le manque de jouissance de son bien. Il fait enfin savoir que l’application de l’ordonnance n

o

40 a cessé en 2004, date à partir de laquelle les propriétaires furent libres de disposer de leurs biens.

31.

Le requérant souligne qu’à l’issue de l’application de l’ordonnance n

o

40, les membres de la famille P. sont demeurés dans son appartement sans lui verser aucun loyer.

32.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

1

er

du Protocole n

o

1 à la Convention du fait que l’application par les tribunaux internes des articles de l’ordonnance n

o

40 qui régissent la procédure à suivre par le propriétaire afin de conclure le contrat de bail avec le locataire, a privé les requérants d’une possibilité évidente de percevoir un loyer (

Radovici et Stănescu,

précité, §§ 74-76 et

82

;

Popescu et Toader c.

Roumanie

, n

o

27086/02, §§

36-38, 8

mars 2007

;

Spanoche c. Roumanie

, n

o

3864/03, §§ 52-54, 26

juillet 2007

; et

Tarik c.

Roumanie

, n

o

75849/01, §

58, 7

février 2008).

33.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

34.

Concrètement, la Cour note que le requérant n’a pu obtenir, ni le paiement d’un loyer par les occupants de son immeuble, ni leur évacuation par le biais de la procédure mise à sa disposition par l’ordonnance n

o

40, et qu’il ne s’est pas vu octroyer une réparation pour le manque de jouissance du 28 juin 1999 au 18

décembre 2002.

35.

Le fait que le requérant ait repris possession de son immeuble, quatre

ans après le jugement lui reconnaissant le droit de propriété, ne change en rien la conclusion de la Cour, étant donné notamment que ce n’est pas la procédure mise en place par l’Etat qui a facilité cette issue, mais plutôt la transaction entre le requérant et les occupants de l’immeuble, laquelle est intervenue dans des conditions qui mettent en doute la liberté du requérant d’en négocier les termes.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

36.

Le requérant se plaint aussi, sous l’angle de l’article 6 de la Convention, de la réponse donnée par les juridictions nationales à son action en expulsion des époux P.

Eu égard au constat relatif à l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention (paragraphe 35 ci-dessus), la Cour estime que ce grief doit être considéré recevable, mais qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir, entre autres,

mutatis mutandis

,

Glod c.

Roumanie

, n

o

41134/98, §

46, 16 septembre 2003

;

Albina c.

Roumanie

, n

o

57808/00, §

42, 28 avril 2005

;

Lungoci c. Roumanie

, n

o

62710/00, §

48, 26 janvier 2006, et

Iorga c. Roumanie

, n

o

4227/02, §

60, 25 janvier 2007).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

37.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

38.

Le requérant réclame 40

000 dollars américains (USD) au titre du préjudice matériel, représentant la dépréciation de l’appartement pendant les 50

années d’usage par l’Etat, et 60

000 USD pour le préjudice moral qu’il aurait subi.

39.

Le Gouvernement estime à 8

016 USD les loyers pour la période du 9 avril 2001 au 30 mai 2003, selon une expertise comptable effectuée devant le tribunal saisi de l’action du requérant en dédommagement, dirigée contre la famille P.

Il considère aussi que les prétentions du requérant au titre du préjudice moral sont exagérées et qu’un constat éventuel de violation pourra constituer par lui-même une réparation satisfaisante de ce préjudice.

40.

La Cour considère, eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5

000 EUR, toutes causes de préjudice confondues.

B.

Frais et dépens

41.

Le requérant ne demande aucune somme à ce titre, mais fournit de quittances attestant, notamment le paiement d’environ 1

300

000 anciens lei roumains et de 59,3 nouveaux lei roumains (RON) pour les envois à la Cour, ainsi que le paiement de 300 RON à l’avocate.

42.

Le Gouvernement prie la Cour de constater que le requérant n’a rien demandé à ce titre. Il conteste également une partie des quittances.

43.

La Cour note que, le 11 mars 2008, le requérant a reçu 850 EUR au titre de l’assistance judiciaire, somme qui est censée couvrir en partie les frais engagés. Dès lors, elle rejette la demande relative aux frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

44.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 5

000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur, pour toutes causes de préjudice confondues ;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président