Postolache împotriva României (nr. 2)

La originea cauzei se află o cerere (n° 48269/08) îndreptată împotriva României și prezentată de un cetățean al acestui stat, Gheorghe Ion Postolache ("reclamantul"), care a sesizat Curtea la 9 mai 2001 conform articolului 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na Ana-Maria Casandra, avocat la București. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susține că anularea acțiunii sale pentru neplata drepturilor de timbru a atins dreptul său la acces la tribunal, precum și dreptul la protecția bunurilor sale, lăsândul fără nicio posibilitate de a recupera chirii percepute greșit de stat.

La 15 ianuarie 2009, președintele secțiunii a treia a decis comunicarea cererii Guvernului. Conform articolului 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța concomitent asupra admisibilității și fondului. PE FOND I.

Printr-o hotărâre definitivă din 28 iunie 1999, tribunalul de prim grad din București a admis o acțiune de revindiere a unei proprietăți situate la București, pe care statul se apropriase abuziv în perioada regimului comunist. Tribunalul a ordonat autorităților administrative competente să restituie reclamantului proprietatea în cauză.

La 25 februarie 2002, primăria București a ordonat restituția proprietății reclamantului, hotărând că chiurile percepute rămân proprietatea statului, care fusese posessor de bună credință.

Reclamantul a început să plătească taxele și impozitele aferente proprietății sale. De asemenea, a făcut demersuri judiciare pentru a intra în posesia bunului lui care era ocupat la epoca respectivă de chiriași care aveau un contract de închiriere cu statul (pentru mai multe detalii, a se vedea Postolache c. România, n° 24171/02, §§ 8-14, 16 decembrie 2008).

Reclamantul a încheiat o tranzacție cu chiriașul, angajând-se să-i verseze 1.000 de dolari americani (USD) dacă acesta va evacua apartamentul. După compensarea sumelor datorate reclamantului de chiriș la titlu al pierderii de venituri pentru anii 2002-2003 și al cheltuielilor de justiție, reclamantul a trebuit să plătească 657 USD.

La 30 mai 2003, avocata reclamantului a atestat plata, de către acesta, a unei sume de 1.000 USD în beneficiul chiriașului. În aceeași zi, reclamantul și-a reluat posesia apartamentului, care se afla într-o stare de degradare avansată.

La 1 iunie 2003, reclamantul a evacuat apartamentul conform unui contract de vânzare intervenit la 13 mai 2003 între el și terți. B. Acțiunea de recuperare a chiriilor

La 19 iunie 2002, reclamantul a depus o acțiune împotriva deciziei primăriei din 25 februarie 2002, în scopul de a o obliga pe aceasta să-i restituie chiriile percepute între 1950 și 2000, estimate la 804.162.912 ROL. El a plătit un drept de timbru de 300.000 ROL și timbrele judiciare de 1.500 ROL.

Acțiunea a fost obiect al unor trimiteri repetate între instanțe din motive legate de competență. La 11 februarie 2003, tribunalul de prim grad din București, sectorul II, a fixat dreptul de timbru la 25.750.000 ROL. La următoarea ședință, reclamantul a cerut reportul plății. La 30 octombrie 2003, tribunalul de prim grad din București, sectorul V, care preluase cauza, a fixat dreptul de timbru la 25.428.000 ROL și timbrele judiciare la 50.000 ROL. Reclamantul și-a repetat cererea de asistență judiciară.

Acțiunea a fost anulată pentru netimbrare printr-o hotărâre din 8 ianuarie 2004 a tribunalului de prim grad din București. În secțiunea introductivă a hotărârii, tribunalul a consemnat: "Tribunalul a examinat cererea de asistență judiciară și justificativele atașate acesteia, conform articolului 78 din codul de procedură civilă, și o consideră neîntemeiat, ținând seama că scopul urmărit de legiuitor în instituirea obligației de plată a dreptului de timbru și timbrelor judiciare nu poate fi ignorat și că reclamantul poate suporta acest cost. Ținând seama de faptul că reclamantul a beneficiat de mai multe amânări pentru a plăti dreptul de timbru, tribunalul invocă ex officio excepția acțiunii netimbrate."

Pronunțând asupra excepției invocate, tribunalul a considerat: "Conform articolului 20 §1 din legea n° 146/1997, drepturile de timbru sunt datorate în avans și conform articolului 20 §3, dacă un termen este fixat pentru plată, neplata în acel termen va fi sancționată cu anularea acțiunii. Din aceste motive, tribunalul admite excepția ridicată ex officio și anulează acțiunea ca netimbrată."

Reclamantul nu a apelat această hotărâre, care a devenit definitivă. II.

Codul de procedură civilă ("codul") din 1993 prevedea, în art. 75, desemnarea unui avocat de oficio ca singura modalitate de asistență judiciară.

În 2000, art. 75 al codului a fost modificat prin ordonanța de urgență a Guvernului n° 138/2000 privind modificarea codului de procedură civilă ("ordonanța n° 138"). Textul modificat al acestui articol, intrat în vigoare în mai 2001 (adică șapte luni după publicarea ordonanței în Monitorul Oficial, la 2 octombrie 2000), se citește astfel: art. 75 "(1) Asistența judiciară cuprinde: 1. acordarea de scutiri, reduceri, reechelonări și amânări ale plății dreptului de timbru, în condițiile stabilite prin lege; (...)"

Adnotarea sub art. 75 în "Codul de procedură civilă comentariu pe articole", de Ioan Leș, Ediții CH. Beck, 2007, p. 228, este redactată astfel: "(...) În prezent, scutirile și reechelonările menționte în art. 75 (1) sunt acordate de ministerul Finanțelor." 20. art. 78 al codului (devenit articolele 77 și 79 după adoptarea legii n° 219/2005 de validare a ordonanței n° 138/2000), reglementează examinarea cererii de asistență judiciară: art. 78 "(1) Pentru examinarea cererii [de asistență judiciară], tribunalul poate cere părților informații și probe, precum și informații scrise autorităților competente, apoi se pronunță fără dezbaterile, printr-o decizie încheiere, în camera de consiliu. (...) (3) Decizia încheiere privind cererea de asistență judiciară (...) nu este susceptibilă de cale de atac."

Esența acestui articol nu a fost afectată de ordonanța n° 138.

Printr-o decizie n° 264 din 29 iulie 2003, Curtea Constituțională a hotărât că imposibilitatea de a face apel împotriva deciziei încheiere care statuează asupra cererii de asistență judiciară era constituțională. Ea a consemnat: "Curtea constată că [pe de o parte] decizia încheiere nu afectează fondul cauzei – prin urmare o eventuală greșeală a instanței, inclusiv asupra drepturilor apărării, poate fi remediat prin căile de atac prevăzute de lege împotriva deciziei pe fond – și că pe de altă parte, conform articolului 75 §3 al codului de procedură civilă, asistența judiciară poate fi acordată în orice moment al procesului, adică chiar și în cazul în care o cerere similară a fost respinsă anterior (...)." B. Legea n° 146/1997 privind dreptul de timbru

La 24 iulie 1997, a fost adoptată legea n° 146/1997 privind dreptul de timbru ("legea n° 146") ale cărei articole relevante se citesc astfel la epoca faptelor acestei cauze: art. 1 "Acțiunile și cererile introduse în fața instanțelor (...) sunt supuse dreptului de timbru prevăzut de lege, în funcție de faptul că obiectul lor poate sau nu poate fi evaluat pe plan pécuniar." art. 2 "Acțiunile și cererile introduse în fața instanțelor care pot fi evaluate pe plan pécuniar sunt supuse următoarelor drepturi de timbru: (...) dacă obiectul lor depășește 1.000.000 ROL, dreptul de timbru va fi de 95.000 ROL, plus 8% din suma care depășește 1.000.000 ROL." art. 11 "Căile de atac ordinare sunt supuse unui drept de timbru care reprezintă 50% (...) din suma dreptului de timbru necesar pentru a se tranșa acțiunea în prima instanță, în cazul cererilor al căror obiect poate fi evaluat pe plan pécuniar." art. 18 "(1) Suma dreptului de timbru este determinată, după caz, de tribunul, ministerul Justiției sau procuratura din fața Curții Supreme de Justiție. (2) Modalitățile de fixare a sumei dreptului de timbru pot face obiectul unei contestații conform dispozițiilor aplicabile în materie fiscală. (3) Dreptul de timbru pentru această contestație este 2% din suma contestată, cu excepția dispoziției contrare a legii. Atunci când contestația este integral sau parțial admisă, dreptul de timbru este evaluat proporțional cu reducerea sumei contestate." art. 20 "(3) Neplata dreptului de timbru în termenul legal este sancționată cu anularea acțiunii sau cererii." art. 21 "Ministerul Finanțelor poate acorda scutiri, reduceri, reechelonări ale plății dreptului de timbru, în condițiile stabilite prin ordin al ministerului Finanțelor."

Legea n° 146/1997 nu a fost modificată de ordonanța n° 138. art. 21 al ei a fost modificat de legea n° 195 din 25 mai 2004, care a transferat instanțelor competența de acordare a facilităților de plată a dreptului de timbru. C. Starea actuală a legislației privind facilități de plată a drepturilor de timbru 25. art. 21 din legea n° 146/1997 și articolele 74-81 din codul de procedură civilă au fost abrogate prin art. 53 din ordonanța de urgență a Guvernului n° 51/2008 privind asistența judiciară publică în materie civilă care a transpus în dreptul intern dispozițiile directivei 2002/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 vizând îmbunătățirea accesului la justiție în cauzele transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în cadrul unor asemenea cauze. art. 15 din această ordonanță stabilește procedura de acordare a facilităților de plată (pentru mai multe detalii, a se vedea hotărârea Rusen c. România, n° 38151/05, § 18, 8 ianuarie 2009): art. 15 "(1) Tribunalul examinează cererea de asistență judiciară publică, fără a cita părțile, și adoptă, în camera de consiliu, o decizie încheiere motivată. (2) Interesat poate formula o cerere de reexaminare a deciziei, în termen de cinci zile de la data comunicării acestei decizii. (3) Cererea de reexaminare este examinată în camera de consiliu de o altă formație de judecată, tribunalul pronunțând o decizie încheiere definitivă."

Legea n° 146/1997 a suferit o modificare esențială atât în ceea ce privește calculul drepturilor de timbru cât și procedura de acordare a facilităților de plată, prin legea n° 276/2009 de validare a ordonanței de urgență n° 212/2008 completând legea n° 146. Această nouă modificare ține seama de ordonanța n° 51/2008 descrisă mai sus. PE DREPT I.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, ținând seama de faptul că reclamantul nu a apelat hotărârea din 8 ianuarie 2004. Curtea estimează că argumentul Guvernului este strâns legat de substanța acestei reclamații. Prin urmare, excepția trebuie unită cu fondul.

Curtea constată în continuare că această reclamație nu este clar neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea remarcă că nu se ciocnește cu nicio altă cauză de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Poziția părților

Guvernul reia argumentele invocate în cauze similare, privind proporționalitatea măsurii luate, în lumina jurisprudenței constante a Curții în materie (Weissman și alții c. România, n° 63945/00, § 28, CEDO 2006-VII (extras); Iorga c. România, n° 4227/02, § 31, 25 ianuarie 2007; și Larco și alții c. România, n° 30200/03, §§ 39-42, 11 octombrie 2007).

El estimează că suma dreptului de timbru nu a fost disproporționată în raport cu pretențiile reclamantului. În fixarea acestei sume, tribunalul a ținut seama de situația concretă a reclamantului, care dispunea, după opinia sa, de mijloace suficiente pentru a o plăti. Astfel, reclamantul beneficia de o pensie, tocmai vânduse apartamentul și a putut plăti 657 USD fostului chiriază.

El informează în final că, spre deosebire de cauza Jantea c. România (n° 29798/03, 4 noiembrie 2008), în prezenta cauză instanțele erau competente pentru a fixa suma drepturilor de timbru și acorda facilități de plată.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El susține că a fost forțat să vândă apartamentul la un preț scăzut din cauza stării proaste a acestuia și că faptul că a versat o sumă de bani chiriașului nu ar trebui să influențeze examinarea cererii sale de reportare a plății drepturilor de timbru. 2. Aprecierea Curții

Curtea se referă la jurisprudența sa în materie de acces la tribunal și în special la cauzele Airey c. Irlanda (9 octombrie 1979, seria A n° 32), Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit (13 iulie 1995, seria A n° 316-B), Kreuz c. Polonia (n° 28249/95, CEDO 2001-VI) și cauzele citate la §30 mai sus. Ea va examina deci prezenta cauză în lumina principiilor decurgând din jurisprudența sa.

Ea observă că tribunalul sesizat cu acțiunea de recuperare a chiriilor a respins cererea reclamantului de reportare a plății dreptului de timbru și, la aceeași ședință, a anulat acțiunea ca netimbrată.

Spre deosebire de cauzele Weissman, Iorga, Larco și Jantea, citate mai sus, în prezenta cauză tribunalul nu a transmis ministerului Finanțelor cererea reclamantului viza facilități de plată, ci s-a ocupat el însuși de examinarea ei.

Curtea constată că la epoca faptelor două legi diferite reglementau materia, instituind două proceduri paralele: conform codului de procedură civilă instanțele erau competente pentru a pronunța asupra cererilor de asistență judiciară "conform legii", în timp ce legea n° 146/1997 a acordat ministerului Finanțelor competența pentru acordarea facilităților fiscale. Doctrina, pe de altă parte, estima că era ministerul Finanțelor cel competent pentru cauza prezentă. Această situație a persistat cel puțin până la adoptarea legii n° 195 din 25 mai 2004.

Echivocul în reglementarea competenței în materie de asistență judiciară poate în sine genera îndoiala asupra previzibilității legii la epoca faptelor acestei cauze.

Cu toate acestea, Curtea nu estimează necesară o mai depună examinare a acestei chestiuni, în măsura în care situația concretă a reclamantului pune probleme din perspective articolului 6 § 1 din următoarele motive.

Astfel, Curtea constată că prin decizia de a se pronunța asupra cererii de reportare a plății, tribunalul a ales să urmeze textele codului, în special art. 78, pe care se sprijină în analiza sa. Cu toate acestea, nu a respectat procedura instituită de acest articol, în măsura în care nu s-a pronunțat asupra cererii de reportare prin intermediul unei decizii încheiere, ci a examinat-o împreună cu acțiunea principală. Această încălcare nu este cu totul formală: reclamantul nu a putut lua cunoștință a respingerii cererii sale în timp util pentru a-și putea adapta comportamentul noii situații. Fără a specula asupra care ar fi putut fi poziția reclamantului, Curtea doar observă că o decizie separată de respingere a cererii de asistență ar fi cel puțin deschis reclamantului alegerea sau de a plăti dreptul de timbru anterior fixat, sau de a solicita altă facilitate de plată dintre cele prevăzute de lege. Cu toate acestea, în prezenta cauză el a fost privat de posibilitatea de a recurge la aceste opțiuni.

Desigur, reclamantul ar fi putut apela hotărârea din 8 ianuarie 2004. Cu toate acestea, informațiile disponibile arată că un atare recurs nu ar fi putut fi eficient în prezenta cauză.

Înainte de toate, Curtea reamintește că a judecat deja, într-o situație similară cu cea prezentă, că interesat nu avea nicio cale de atac împotriva deciziei prin care cererea sa de asistență a fost respinsă de tribunal (Rusen, citat anterior, §§ 23-24). Curtea nu vede niciun motiv de a se abate, în prezenta cauză, de la concluzia la care a ajuns în cauza sus-menționată.

În plus, în lumina deciziei Curții Constituționale din 29 iulie 2003 (citată la §22 mai sus), Curtea estimează că singurul mijloc pentru reclamant de a redeschide discuția asupra cererii sa de asistență era pentru el să formuleze una nouă în fața instanței de apel.

Or, Curtea nu poate specula cum și conform cărei proceduri instanța superioară ar fi tratat o nouă cerere de asistență. În plus, un drept de timbru este necesar pentru această cale de atac (a se vedea art. 11 din legea n° 146/1997, la §23 mai sus) și nu este clar dacă reclamantul avea mijloacele de a plăti cel puțin dreptul de timbru în apel.

Pe acest ultim punct, Curtea observă că nu este posibil de depistat, de pe hotărârea din 8 ianuarie 2004 sau din documentele dosarului, care era situația financiară a reclamantului (a se vedea în special paragrafele 9-10, 31 și 33 din această hotărâre). Tribunalul de prim grad nu dă motivele respingerii cererii de asistență, în special nu dă motive concrete bazate pe situația reclamantului. Or, dacă o motivare succintă a respingerii cererii de asistență poate să nu pună probleme din perspective articolului 6 § 1 (V.M. c. Bulgaria, n° 45723/99, §§ 55-56, 8 iunie 2006), ea face totuși imposibil pentru Curat să evalueze disponibilități financiare ale reclamantului. În acest context, ea consideră că alarmele Guvernului privind mijloacele financiare ale reclamantului în urma vânzării apartamentului rămân pur speculații în absența dovezilor, și ea nu ar putea să le ia în considerare.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curat pentru a concluziona că în prezenta cauză, statul nu și-a satisfăcut obligațiile de a asigura reclamantului accesul la tribunal. Prin urmare, trebuie să respingă excepția Guvernului și să concluzioneze că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

În vederea constatării privind art. 6 § 1 din Convenție (§44 mai sus), Curtea estimează că această reclamație trebuie considerată admisibilă dar nu este nevoie să examineze dacă a existat, în prezenta cauză, o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, Iorga, citat anterior, § 60). III.

Reclamantul cere 23.000 de euro (EUR) la titlu de prejudiciu material, pentru degradarea apartamentului și pierderea de venituri de la naționalizare și până la restituția apartamentului de statul. El cere de asemenea 18.000 EUR la titlu de prejudiciu moral care ar fi suferit.

Guvernul contestă cererile reclamantului și susține că nicio autoritate nu a stabilit existența sau amploarea creanței reclamate la titlu de prejudiciu material. El estimează de asemenea că constatarea eventuală a unei încălcări va putea constitui în sine reparare echitabilă a prejudiciului moral pretins.

Curtea observă că reclamantul nu a furnizat justificari suficiente în sprijinul cererii sale. Ea nu percepe niciun legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. În schimb, ea estimează că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a-și face valori drepturile în fața instanțelor judiciare naționale și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea unei încălcări.

În aceste circumstanțe, având în vedere ansamblul elementelor din posesia sa și, pronunțând în echitate, așa cum cere art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantului 4.000 EUR la titlu de prejudiciu moral.

În final, Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită conform căreia atunci când reclamantul suferă o încălcare a articolului 6 din Convenție, trebuie să fie plasat într-o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă nu ar fi existat nereguli ale exigențelor acestei dispoziții (Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], n° 56581/00, § 126, CEDO 2006-II; Lungoci c. România, n° 62710/00, §§ 55 și 56, 26 ianuarie 2006; Perlala c. Grecia, n° 17721/04, § 35, 22 februarie 2007, și Sfrijan c. România, n° 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007).

În prezenta cauză, Curtea reamintește că art. 322 § 9 din codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces la plan intern dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea estimează că repararea cea mai potrivită pentru reclamant ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii în timp util și în respectarea exigențelor articolului 6 din Convenție (Rusen, citat anterior, §§ 46-48). B. Cheltuieli și speze

Reclamantul solicită de asemenea 1.000 EUR pentru cheltuieli și speze în fața instanțelor judiciare interne, adică suma pe care a trebuit să o plătească chiriașului pentru a evacua apartamentul.

Guvernul contestă că această sumă să poată fi inclusă în categoria cheltuielilor și spezelor.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În prezenta cauză și ținând seama de documentele din posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și spezele în totalitate. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu este nevoie să examineze reclamația bazată pe art. 1 din Protocolul n° 1 din Convenție; 4. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 4.000 EUR (patru mii euro), de convertit în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regularizării, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant; b) de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în aceasta perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 6 iulie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 48269/08) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gheorghe Ion Postolache (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 mai 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Ana-Maria Casandra, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue que l'annulation de son action pour défaut de paiement des droits de timbre a porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal ainsi qu'à son droit à la protection de ses biens, le laissant sans aucune possibilité de recouvrer les loyers perçus à tort par l'Etat.

Le 15 janvier 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Par un jugement définitif du 28 juin 1999, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à une action en revendication d'un immeuble sis à Bucarest, que l'Etat s'était approprié abusivement pendant le régime communiste. Le tribunal ordonna aux autorités administratives compétentes de restituer au requérant l'immeuble en question.

Le 25 février 2002, la mairie de Bucarest ordonna la restitution de l'immeuble au requérant, tout en décidant que les loyers perçus restaient la propriété de l'Etat, lequel avait été possesseur de bonne foi.

Le requérant commença à acquitter les taxes et impôts afférents à son immeuble. Il fit également des démarches judiciaires en vue d'entrer en possession de son bien qui était occupé à l'époque par des locataires ayant conclu un contrat de bail avec l'Etat (pour des plus amples détails, voir Postolache c. Roumanie , n o 24171/02, §§ 8-14, 16 décembre 2008).

Le requérant conclut une transaction avec le locataire, s'engageant à lui verser 1 000 dollars américains (USD), si celui-ci libère l'appartement. Après compensation des sommes dues au requérant par le locataire au titre du manque à gagner pour les années 2002-2003 et des frais de justice, le requérant eut à payer 657 USD.

Le 30 mai 2003, l'avocate du requérant attesta le paiement, par ce dernier, d'un montant de 1 000 USD au bénéfice du locataire. Le même jour, le requérant reprit possession de son appartement, lequel se trouvait dans un état de dégradation avancée.

Le 1 er juin 2003, le requérant libéra l'appartement en vertu d'un contrat de vente intervenu, le 13 mai 2003, entre lui et des tiers. B. L'action en restitution des loyers

Le 19 juin 2002, le requérant introduisit une action contre la décision de la mairie du 25 février 2002, afin de voir obliger celle-ci à lui restituer les loyers perçus entre 1950 et 2000, estimés à 804 162 912 ROL. Il paya un droit de timbre de 300 000 ROL et le timbre judiciaire de 1 500 ROL.

L'action fit l'objet de renvois répétés entre les juridictions pour des raisons liées à la compétence. Le 11 février 2003, le tribunal de première instance de Bucarest, secteur II, fixa le droit de timbre à 25 750 000 ROL. Lors de la prochaine audience, le requérant demanda le report du paiement. Le 30 octobre 2003, le tribunal de première instance de Bucarest, secteur V, laquelle avait repris l'affaire, fixa le droit de timbre à 25 428 000 ROL et le timbre judiciaire à 50 000 ROL. Le requérant réitéra sa demande d'aide judiciaire.

L'action fut annulée car non timbrée par un jugement du 8 janvier 2004 du tribunal de première instance de Bucarest. Dans la partie introductive du jugement, le tribunal retint ce qui suit : « Le tribunal a examiné la demande d'aide judiciaire et les justificatifs y joints, selon l'article 78 du code de procédure civile, et l'estime non-étayée, étant donné que le but poursuivi par le législateur en instituant une obligation de paiement du droit de timbre et du timbre judiciaire ne peut être ignoré et que le plaignant peut supporter ce coût. Compte tenu du fait que le requérant a bénéficié de plusieurs ajournements afin de payer le droit de timbre, le tribunal invoque ex officio l'exception de l'action non ‑ timbrée. »

Statuant sur l'exception invoquée, le tribunal estima : « Selon l'article 20 paragraphe 1 de la loi n o 146/1997, les droits de timbre sont dus à l'avance et selon l'article 20 paragraphe 3, si un délai est fixé pour le versement, le non-paiement dans ce délai sera sanctionné par l'annulation de l'action. Pour ces raisons, le tribunal accueille l'exception soulevée ex officio et annule comme non-timbrée l'action. »

Le requérant ne fit pas appel de ce jugement qui devint ainsi définitif. II.

Le code de procédure civile (« le code ») de 1993 envisageait, dans son article 75, la désignation d'un avocat d'office comme seule modalité d'assistance judiciaire.

En 2000, l'article 75 du code a été modifié par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 138/2000 sur la modification du code de procédure civile (« l'ordonnance n o 138 »). Le texte amendé de cet article, entré en vigueur en mai 2001 (c'est-à-dire sept mois après la publication de l'ordonnance au Moniteur Officiel, le 2 octobre 2000), se lit ainsi : Article 75 « (1) L'assistance judiciaire comporte : 1. l'octroi des exemptions, des réductions, des rééchelonnements et des reports du paiement du droit de timbre, dans les conditions établies par la loi ; (...) »

L'annotation sous l'article 75 dans le « Code de procédure civile commentaire par articles », de Ioan Leș, Editions CH. Beck, 2007, p. 228, est rédigée ainsi : « (...) Actuellement, les exceptions et échelonnements dont parle l'article 75 (1) sont octroyés par le ministère des Finances. »

L'article 78 du code (devenu articles 77 et 79 après l'adoption de la loi n o 219/2005 de validation de l'ordonnance n o 138/2000), régit l'examen de la demande d'assistance judicaire : Article 78 « (1) Pour l'examen de la demande [d'assistance judiciaire], le tribunal peut demander aux parties des renseignements et preuves, ainsi que des informations écrites aux autorités compétentes, ensuite il se prononce sans débats, par une décision avant dire droit, en chambre de conseil. (...) (3) La décision avant dire droit concernant la demande d'assistance judiciaire (...) n'est pas susceptible de recours. »

L'essence de cet article n'a pas été affectée par l'ordonnance n o 138.

Par une décision n o 264 du 29 juillet 2003, la Cour Constitutionnelle décida que l'impossibilité de faire appel contre la décision avant dire droit statuant sur la demande d'assistance judiciaire était constitutionnelle. Elle retint : « La Cour constate que [d'une part] la décision avant dire droit ne touche pas le fond de l'affaire – dès lors une éventuelle erreur de la juridiction, y compris sur le droit de la défense, peut être remédiée par les voies de recours prévues par loi contre la décision sur le fond – et que d'autre part, selon l'article 75 paragraphe 3 du code de procédure civile, l'assistance judiciaire peut être octroyée à tout moment pendant le procès, c'est-à-dire même dans le cas où une demande similaire a été rejetée auparavant (...). » B. La loi n o 146/1997 sur le droit de timbre

Le 24 juillet 1997, a été adoptée la loi n o 146/1997 sur le droit de timbre (« la loi n o 146 ») dont les articles pertinents se lisaient comme suit à l'époque des faits de cette affaire : Article 1 « Les actions et les demandes introduites auprès des tribunaux (...) sont soumises au droit de timbre prévu par la loi, selon que leur objet est susceptible ou non d'être évalué pécuniairement. » Article 2 « Les actions et les demandes introduites auprès des tribunaux et qui peuvent être évaluées pécuniairement sont soumises aux droits de timbre suivants : (...) si leur objet dépasse 1 000 000 ROL, le droit de timbre sera de 95 000 ROL, plus 8 % de la somme qui dépasse les 1 000 000 ROL.» Article 11 « Les voies de recours ordinaires sont soumises à un droit de timbre qui représente 50 % (...) du montant du droit de timbre requis pour trancher l'action en première instance, dans le cas des demandes dont l'objet peut être évalué pécuniairement. » Article 18 « (1) Le montant du droit de timbre est déterminé, selon le cas, par le tribunal, le ministère de la Justice ou le parquet près la Cour suprême de justice. (2) Les modalités de fixation du montant du droit de timbre peuvent faire l'objet d'une contestation selon les dispositions applicables en matière fiscale. (3) Le droit de timbre pour cette contestation est de 2 % du montant de la somme contestée, sauf disposition contraire de la loi. Lorsque la contestation est intégralement ou partiellement admise, le droit de timbre est évalué proportionnellement à la diminution de la somme contestée. » Article 20 « (3) Le non-paiement du droit de timbre dans le délai légal est sanctionné par l'annulation de l'action ou de la demande. » Article 21 « Le ministère des Finances peut octroyer des exemptions, des réductions, des rééchelonnements du paiement du droit de timbre, dans les conditions établies par l'ordre du ministère des Finances. »

La loi n o 146/1997 n'a pas été modifiée par l'ordonnance n o 138. Son article 21 a été amendé par la loi n o 195 du 25 mai 2004, qui a transféré dans la compétence des tribunaux l'octroi des facilités du paiement du droit de timbre. C. L'état actuel de la législation en matière de facilités au paiement des droits de timbre

L'article 21 de la loi n o 146/1997 et les articles 74-81 du code de procédure civile ont été abrogés par l'article 53 de l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 51/2008 sur l'aide judiciaire public en matière civile qui a transposé en droit interne les dispositions de la directive 2002/8/CE du Conseil du 27 janvier 2003 visant à améliorer l'accès à la justice dans les affaires transfrontalières par l'établissement de règles minimales communes relatives à l'aide judiciaire accordée dans le cadre de telles affaires. L'article 15 de cette ordonnance, établit la procédure d'octroi des facilités de paiement (pour de plus amples détails, voir l'arrêt Rusen c. Roumanie , n o 38151/05, § 18, 8 janvier 2009) : Article 15 « (1) Le tribunal examine la demande d'aide judiciaire public, sans citer les parties, et adopte, en chambre de conseil, une décision avant dire droit motivée. (2) L'intéressé peut faire une demande de réexamen de la décision, dans un délai de cinq jours à compter de la date de la communication de cette décision. (3) La demande de réexamen est examiné en chambre de conseil par une autre formation de jugement, le tribunal se prononçant par une décision avant dire droit définitive. »

La loi n o 146/1997 a subi une modification essentielle tant sur le calcul des droits de timbre que sur la procédure d'octroi des facilités de paiement, par la loi n o 276/2009 de validation de l'ordonnance d'urgence n o 212/2008 complétant la loi n o 146. Cette nouvelle modification tient compte de l'ordonnance n o 51/2008 décrite ci-dessus. EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, compte tenu du fait que le requérant n'a pas formé d'appel contre le jugement du 8 janvier 2004. La Cour estime que l'argument du Gouvernement est étroitement lié à la substance de ce grief. Il y a donc lieu de joindre l'exception au fond.

La Cour constate en outre que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Position des parties

Le Gouvernement réitère les arguments invoqués dans des affaires similaires, concernant la proportionnalité de la mesure prise, à la lumière de la jurisprudence constante de la Cour en la matière ( Weissman et autres c. Roumanie , n o 63945/00, § 28, CEDH 2006 ‑ VII (extraits) ; Iorga c. Roumanie , n o 4227/02, § 31, 25 janvier 2007 ; et Larco et autres c. Roumanie , n o 30200/03, §§ 39-42, 11 octobre 2007).

Il estime que le montant du droit de timbre n'a pas été disproportionné par rapport aux prétentions du requérant. En fixant cette somme, le tribunal a pris en compte la situation concrète du requérant, lequel disposait, à son avis, de moyens suffisants pour la payer. Ainsi, le requérant bénéficiait d'une pension de retraite, venait de vendre son appartement et a pu payer 657 USD à l'ancien locataire.

Il fait savoir enfin, qu'à la différence de l'affaire Jantea c. Roumanie (n o 29798/03, 4 novembre 2008) en l'espèce les tribunaux étaient compétents pour fixer le montant des droits de timbre et octroyer des facilités de paiement.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement. Il fait valoir qu'il a été obligé de vendre son appartement à un prix bas à cause du mauvais état de l'appartement et que le fait qu'il a versé une somme d'argent au locataire ne devrait influer sur l'examen de sa demande de report du paiement des droits de timbre. 2. Appréciation de la Cour

La Cour se réfère à sa jurisprudence en matière d'accès à un tribunal et notamment aux affaires Airey c. Irlande (9 octobre 1979, série A n o 32), Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni (13 juillet 1995, série A n o 316 ‑ B), Kreuz c. Pologne (n o 28249/95, CEDH 2001-VI) et les affaires citées au paragraphe 30 ci-dessus. Elle examinera donc la présente affaire à l'aune des principes découlant de sa jurisprudence.

Elle note que le tribunal saisi de l'action en restitution des loyers a rejeté la demande du requérant de report du paiement du droit de timbre et, lors de la même audience, a annulé comme non-timbrée l'action.

A la différence des affaires Weissman , Iorga , Larco et Jantea , précitées, en l'espèce le tribunal n'a pas envoyé au ministère des Finances la demande du requérant visant les facilités de paiement, mais s'est chargé lui ‑ même de l'examiner.

La Cour constate qu'à l'époque des faits deux lois différentes régissaient la matière, instituant deux procédures parallèles : selon le code de procédure civile les tribunaux étaient compétents pour statuer sur les demandes d'aide judiciaire « selon la loi », alors que la loi n o 146/1997 accorda au ministère des Finances la compétence pour l'octroi des facilités fiscales. La doctrine, quant à elle, estimait que c'était le ministère des Finances qui était compétent pour le cas d'espèce. Cette situation a perduré au moins jusqu'à l'adoption de la loi n o 195 du 25 mai 2004.

L'équivoque dans la règlementation de la compétence en matière de l'aide judiciaire peut en soi mettre un doute sur la prévisibilité de la loi à l'époque des faits de cette cause.

Cependant, la Cour n'estime pas nécessaire de se pencher d'avantage sur cette question, dans la mesure où la situation concrète du requérant pose problème sous l'angle de l'article 6 § 1 pour les raisons qui suivent.

Ainsi, la Cour constate qu'en décidant de statuer sur la demande de report du paiement, le tribunal a choisi de suivre les textes du code, notamment l'article 78, sur lequel il s'appuie dans son analyse. Il n'a pourtant pas respecté la procédure mise en place par cet article, dans la mesure où il ne s'est pas prononcé sur la demande de report par le biais d'une décision avant dire droit, mais l'a examiné ensemble avec l'action principale. Ce manquement n'est guère formel : le requérant n'a pu prendre connaissance du rejet de sa demande à temps pour pouvoir adapter son comportement à la nouvelle situation. Sans spéculer sur ce qui aurait pu être la position du requérant, la Cour ne fait que noter qu'une décision séparée de rejet de la demande d'aide aurait au moins ouvert au requérant le choix soit d'acquitter le droit de timbre auparavant fixé, soit de demander une autre facilité de paiement parmi celles envisagées par la loi. Pourtant, en l'espèce il a été privé de la possibilité de recourir à ces options.

Certes, le requérant aurait pu former appel contre le jugement du 8 janvier 2004. Toutefois les informations disponibles font ressortir qu'un tel recours n'aurait pu être efficace en l'espèce.

Tout d'abord, la Cour rappelle qu'elle a déjà jugé, dans une situation semblable à celle d'espèce, que l'intéressé n'avait aucun moyen de recours contre la décision par laquelle sa demande d'aide a été rejetée par le tribunal ( Rusen , précité, §§ 23-24). La Cour ne voit aucune raison de s'écarter, en l'espèce, de la conclusion à laquelle elle est arrivée dans l'affaire précitée.

En outre, à l'aune de la décision de la Cour Constitutionnelle du 29 juillet 2003 (citée au paragraphe 22 ci-dessus), la Cour estime que le seul moyen pour le requérant de remettre en discussion sa demande d'aide, était pour lui d'en formuler une nouvelle, devant la juridiction d'appel.

Or, la Cour ne peut spéculer comment et selon quelle procédure la juridiction supérieure aurait traité une nouvelle demande d'aide. En outre, un droit de timbre est requis pour cette voie de recours (voir l'article 11 de la loi n o 146/1997, au paragraphe 23 ci-dessus) et il n'est pas claire si le requérant avait les moyens de payer au mois le droit de timbre en appel.

Sur ce dernier point, la Cour note qu'il n'est pas possible de déceler, à partir du jugement du 8 janvier 2004 ou des pièces du dossier, quelle était la situation financière du requérant (voir notamment les paragraphes 9-10, 31 et 33 de cet arrêt). Le tribunal de première instance ne donne pas les motifs du rejet de la demande d'aide, notamment des raisons concrètes fondées sur la situation du requérant. Or, si une motivation succincte du rejet de la demande d'aide peut ne pas poser problème au regard de l'article 6 § 1 ( V.M. c. Bulgarie , n o 45723/99, §§ 55-56, 8 juin 2006), elle rend toutefois impossible pour la Cour d'évaluer les disponibilités financières du requérant. Dans ce contexte, elle considère que les allégations du Gouvernement quant aux moyens financiers du requérant à la suite de la vente de l'appartement restent purement spéculatives en l'absence de preuves, et elle ne saurait les prendre en considération.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu'en l'espèce, l'Etat n'a pas satisfait à ses obligations d'assurer au requérant l'accès à un tribunal. Partant, il convient de rejeter l'exception du Gouvernement et de conclure qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Eu égard au constat relatif à l'article 6 § 1 de la Convention (paragraphe 44 ci-dessus), la Cour estime que ce grief doit être considéré recevable mais qu'il n'y a pas lieu d'examiner s'il y a eu, en l'espèce, violation de cette disposition (voir, entre autres, Iorga , précité, § 60). III.

Le requérant réclame 23 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, pour la dégradation de l'appartement et le manque à gagner à partir de la nationalisation et jusqu'à la restitution de l'appartement par l'Etat. Il réclame également 18 000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement conteste les demandes du requérant et argue qu'aucune autorité n'a établi l'existence ou l'étendue de la créance réclamée au titre du préjudice matériel. Il estime aussi que le constat éventuel d'une violation pourra constituer en soi réparation équitable du préjudice moral prétendument subi.

La Cour note que le requérant n'a pas fourni de justificatifs suffisants à l'appui de sa demande. Elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l'impossibilité de faire valoir ses droits devant les juridictions nationales et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 4 000 EUR au titre du préjudice moral.

Enfin, la Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle lorsqu'un requérant subit une violation de l'article 6 de la Convention, il faut le placer dans une situation équivalant à celle dans laquelle il se trouverait s'il n'y avait pas eu de manquement aux exigences de cette disposition ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 126, CEDH 2006-II ; Lungoci c. Roumanie , n o 62710/00, §§ 55 et 56, 26 janvier 2006 ; Perlala c. Grèce , n o 17721/04, § 35, 22 février 2007, et Sfrijan c. Roumanie , n o 20366/04, § 48, 22 novembre 2007).

En l'espèce, la Cour rappelle que l'article 322 § 9 du code de procédure civile permet la révision d'un procès sur le plan interne si la Cour a constaté la violation des droits d'un requérant. Compte tenu de ces circonstances, la Cour estime que le redressement le plus approprié pour le requérant serait de rejuger ou de rouvrir, à sa demande, la procédure en temps utile et dans le respect des exigences de l'article 6 de la Convention ( Rusen , précité, §§ 46-48). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions interne, c'est-à-dire la somme qu'il a dû payer au locataire pour libérer son appartement.

Le Gouvernement conteste que cette somme puisse être incluse dans la catégorie des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens en entier. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros), à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 juillet 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président