AFFAIRE ILIC c. ROUMANIE

AFFAIRE ILIC c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A ILIC c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 26061/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 31 martie 2009 DEFINIF 30/06/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Ilic c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Bošjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 martie 2009, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată proceduralA la data la care a avut loc cauza se află o cerere (n 26061/03) îndreptată împotriva României și printre care o resortisantă a acestui stat, dl Marioara Ilic ( La 15 iulie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( În special, recurenta se plângea de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, din cauza anulării acțiunii sale de către tribunalul departamental pentru neachitarea dreptului de timbru. La 11 noiembrie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice declarația din art. 6 alin. (1) din Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. Prin hotărârea din 21 septembrie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din Braila a constatat că reclamanta deținea un teren pe care C.I. construise o casă. Tribunalul a acceptat, de asemenea, cererea reconvențională a pârâtului C.I., condamnând reclamanta să-i plătească contravaloarea proprietății pe care o construise pe terenul său. Printr-o hotărâre din 6 februarie 2002, tribunalul județ din Braila a anulat ca insuficient de încețoșat recursul formulat de reclamantă. Această hotărâre a devenit definitivă, reclamanta nerestricționând dreptul de timbru. Prin hotărârea din 26 septembrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță Tribunalul din Braila, care susținea că C.I. deținea un drept de creanță împotriva recurentei în temeiul hotărârii din 21 septembrie 2001, a respins cererea de despăgubire pe care reclamanta a introdus împotriva C.I. pentru lipsa de responsabilitate a terenului său. Tribunalul nota, pe de altă parte, că reclamanta, care a omis să plătească integral dreptul de timbru legat de cererea sa: ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin hotărârea definitivă din 16 ianuarie 2003, tribunalul departamental din Brăila a anulat pentru neplătirea taxei de timbru, stabilită la 2 256 000 ROL, acțiunea formulată de reclamantă împotriva hotărârii prim-judecătorilor și a condamnat-o la rambursarea cheltuielilor de judecată suportate de partea pârâtă. În momentul faptelor, recurenta a fost retrasă și a primit, ca venit unic, o pensie de aproximativ 1 200 000 ROL. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 10. Dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârile Weissman și în alte hotărâri c. România 63945/00, § 20-21, CEDH 2006 ... (extracti) și Iorga c. România 4227/02, § 22-25 ianuarie 2007). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Recurenta susține că a fost privată de dreptul de a avea acces la o instanță, din cauza respingerii căii de atac pentru neplata dreptului de timbru, a cărei valoare, în opinia sa, era excesivă și nejustificată. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță (...) care va decide, (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil cu privire la admisibilitate 12. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 1. Argumentele părților 13. Guvernul subliniază că România nu este singurul stat membru al Consiliului Europei care solicită justițiabililor să plătească în avans drepturile de timbru în cauzele civile și comerciale. Această practică este conformă cu art. 6 1 din Convenție (Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, 13 iulie 1995, seria A n 316-B, pp. 80-81, § 61). 18989/91, Decizia din 12 octombrie 1994), acesta consideră, de asemenea, că obligația de a plăti chiar și drepturi de timbru la Ö n Õ nu este contrară Convenției. 14. Guvernul consideră, de asemenea, că prezenta cauză este diferită de cauzele Weissman și altele c. România Iorga România, Având în vedere că, în speță, Ministerul de Finanțe nu a fost parte la procedură așa cum a fost în cauzele menționate anterior. 15. Guvernul ia notă în cele din urmă că la deosebire de cauza Weissman Mai sus, recurenta a obținut, pe fond, hotărârea din 26 septembrie 2002 a Tribunalului de Primă Instanță din Braila și că valoarea dreptului de timbru care trebuie plătit pentru a fi aplicat în recurs, respectiv 64 EUR, nu era foarte ridicată. Pe de altă parte, guvernul insistă asupra faptului că reclamanta a obținut, în fața instanței din fond, autorizația de a detalia plata taxei de timbru, posibilitatea pe care a omis-o. 16. Recurenta contestă această teză și susține că a fost imposibil să plătească dreptul de timbru impus cu pensia sa de o sumă mică, care, de altfel, era singurul său venit. Prin urmare, aceasta consideră că limitarea accesului la instanță este disproporționată. 2.Recuperarea Curții 17. Curtea ia notă de faptul că, în speță, acțiunea recurentei formulată în cadrul unei acțiuni în despăgubire a fost anulată pentru neplata dreptului de timbru a cărui valoare a fost calculată sub forma unui procent din valoarea în litigiu. În ceea ce privește scopul legitim urmărit, Curtea recunoaște că un astfel de sistem urmărește să limiteze cererile în justiție abuzive și să colecteze fonduri pentru bugetul justiției. Prin urmare, este necesar să se examineze caracterul proporțional al limitării dreptului de acces la un tribunal în prezenta cauză (a se vedea Iorga citată anterior, punctul 41). Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (Wissman și alte cauze c. România citată anterior, §§ 32-44 și Iorga c. România citată anterior, §§ 52). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. 19. Întradevăr, Curtea constată că, în speță, taxa datorată Õ la 4 512 000 ROL în fața instanei de fond și la 2 256 000 ROL în cazul recursului în recurs Această sumă a fost în mod evident foarte mare în raport cu situația concretă a recurentei; a reprezentat de trei ori și, respectiv, de aproape două ori mai mare decât pensia sa, care este singurul său venit. Prin urmare, Curtea consideră că valoarea taxei reprezenta o sarcină excesivă pentru reclamantă și că este dificil de imaginat cum ar fi putut să obțină prin mijloace proprii suma solicitată. 20. Or, dacă este adevărat că sistemul național prevedea pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obține o scutire de la plata taxei de timbru, nu este mai puțin adevărat că Curtea a considerat deja nesatisfăcătoare cu privire la cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție (Wissman și altele) România (dec.), nr. 63945/00, 28 septembrie 2004 și Iorga §§ 47-49. 21. Curtea constată că, în dreptul României, Legea nr. 146/1997 a fost modificată prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 care prevede că acordarea scutirilor, reducerilor sau reeșalonărilor pentru plata dreptului de timbru intră în competența instanțelor. Cu toate acestea, această posibilitate nu se aplică la momentul faptelor. 22. Având în vedere aceste elemente și după ce s-a acordat o apreciere globală a faptelor, Curtea nu are motive să se îndoiască de jurisprudența sa menționată anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 CONVENȚIEI 23. Recurenta denunță o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, susținând că nu i s-a permis să obțină despăgubirile solicitate, precum și punerea în posesia terenului în litigiu 24. Curtea subliniază că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Cu toate acestea, având în vedere concluziile sale pe teren de la art. 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea nu ar putea specula pe ceea ce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, Comisia consideră că nu este necesar să se ia o decizie cu privire la temeinicia spătarului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, Iorga, citată anterior, § 60, și Vlasia Grigore Vasilescu România, nr. 60868/00, § 50 și 51, 8 iunie 2006). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 RON (aproximativ 118 000 EUR) pentru prejudiciul material, și anume valoarea de piață a terenului care face obiectul litigiului în fața instanțelor interne; reclamanta nu solicită o sumă ca prejudiciu moral 28. Guvernul consideră că, în ceea ce privește prejudiciul material, nu există o legătură de cauzalitate între presupusul prejudiciu și presupusa încălcare a convenției. În plus, în opinia sa, Curtea nu poate specula asupra faptului că a fost încheiat procesul în cazul în care recursul recurentei nu ar fi fost anulat pentru neachitarea dreptului de timbru 29. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, guvernul consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin însăși el însuși, o despăgubire satisfăcătoare pentru presupusul prejudiciu moral suferit de recurentă. Curtea ia notă de faptul că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la o instanță, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 31. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că recurenta nu a demonstrat că prejudiciul material invocat este efectiv rezultatul anulării acțiunii sale de neplătire a taxei de timbru (a se vedea, mutatis mutandis Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 164, EHR 2000-XI, Dactylidi c. Grecia 52903/99, § 57, 27 martie 2003 și Iorga, § 64. În orice caz, Curtea nu ar putea specula pe calea procedurilor interne în cazul în care încălcarea dreptului de acces la instanță nu ar fi avut loc. În consecință, nu există nicio justificare că aceasta acordă reclamantei o indemnizație din partea acestui șef. 32. Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, atunci când un reclamant suferă o încălcare a articolului 6 din Convenție, acesta trebuie plasat într-o situație echivalentă celei în care s-ar considera că s-ar afla sil n 55 și 56, 26 ianuarie 2006, Perlala Grecia , n 17721/04, § 35, 22 februarie 2007, Sfrijan c. România, n 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). 33. În speță, Curtea amintește că la art. 322 § 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant (a se vedea Hotărârea Sfrijan citată anterior, § 48). 34. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că redresarea cea mai adecvată a recurentei ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea acesteia, a procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Sfrijan citată anterior, punctul 48). De asemenea, recurenta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, dar fără a preciza cuantumul acestora și fără a furniza o justificare. 36. Guvernul observă că reclamanta nu a furnizat nicio justificare pentru a demonstra cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate. Acesta nu se referă la rambursarea acestora, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. 37. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din Convenție, numai cheltuielile de care este stabilit că au fost efectiv suportate, că sunt în conformitate cu o necesitate și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 3119′′′, § 79, CEDH 1999-II). 38. Având în vedere faptul că reclamanta nu a justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă în acest sens. PRIN aceste motive, CURTEA, ÎN L Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 31 martie 2009 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

ILIC c. ROUMANIE

(Requête n

o

26061/03)

ARRÊT

STRASBOURG

31 mars 2009

DÉFINITIF

30/06/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ilic c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 mars 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

26061/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Marioara Ilic («

la requérante

»), a saisi la Cour le 15 juillet 2003 en vertu de l’article 34

de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. R.H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

La requérante se plaignait en particulier d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, en raison de l’annulation de son recours par le tribunal départemental pour non-paiement du droit de timbre.

4.

Le 11 novembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Par un jugement du 21 septembre 2001, le tribunal de première

instance de Brăila constata que la requérante était propriétaire d’un terrain sur lequel C.I. avait construit une maison. Le tribunal fit également droit à la demande reconventionnelle du défendeur C.I., condamnant la requérante à lui verser la contre-valeur de l’immeuble qu’il avait construit sur son terrain.

6.

Par un arrêt du 6 février 2002, le tribunal départemental de Brăila annula comme insuffisamment timbré l’appel formé par la requérante.

Ce jugement devint définitif, la requérante n’ayant pas interjeté recours, faute de pouvoir payer le droit de timbre.

7.

Par un jugement du 26 septembre 2002, le tribunal de première

instance de Brăila, relevant que C.I. était titulaire d’un droit de créance à l’encontre de la requérante en vertu du jugement du 21 septembre 2001, rejeta la demande de dommages et intérêts que la

requérante avait introduite à l’encontre de C.I. pour manque de jouissance de son terrain. Le tribunal nota par ailleurs que la requérante, qui avait omis de payer l’intégralité du droit de timbre afférent à sa demande introductive d’instance, soit 4

512

000 lei, s’était vu octroyer par le ministère des Finances la faculté d’échelonner le paiement dudit montant jusqu’au 27

décembre

2002.

8.

Par un arrêt définitif du 16 janvier 2003, le tribunal départemental de Brăila annula pour défaut de paiement du droit de timbre, fixé à 2

256

000

ROL, le recours formé par la requérante contre le jugement des premiers juges et la condamna au remboursement des frais de justice engagés par la partie adverse.

9.

Au moment des faits, la requérante était retraitée et percevait, en tant qu’unique revenu, une pension d’un montant mensuel d’environ 1

200

000

ROL.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

10.

Les dispositions légales pertinentes sont décrites dans les arrêts

Weissman et autres c. Roumanie

(n

o

63945/00, §§

20-21, CEDH 2006

‑

... (extraits)), et

Iorga c. Roumanie

(n

o

4227/02, §

22-25, 25 janvier 2007).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

La requérante allègue avoir été privée du droit d’accès à un tribunal, en raison du rejet de son recours pour non-paiement du droit de timbre, dont le montant était, selon elle, excessif et injustifié. Elle invoque l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal (...) qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations à caractère civil

»

A.

Sur la recevabilité

12.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

13.

Le Gouvernement souligne que la Roumanie n’est pas le seul Etat membre du Conseil de l’Europe qui demande aux justiciables de payer par anticipation des droits de timbre dans les affaires civiles et commerciales. Cette pratique est conforme à l’article 6

§

1 de la Convention (

Tolstoy

‑

Miloslavsky c. Royaume-Uni

, 13

juillet 1995, série A n

o

316-B, pp.

80-81, §

61). Citant l’affaire

Philis c. Grèce

(n

o

18989/91, décision du 12 octobre 1994), il considère en outre que l’obligation même de verser des droits de timbre au

prorata

n’est pas contraire à la Convention.

14.

Le Gouvernement estime en outre que la présente affaire est différente des affaires

Weissman et autres c. Roumanie

et

Iorga

c.

Roumanie,

compte tenu de ce qu’en l’espèce le ministère des Finances n’était pas partie à la procédure comme il l’était dans les affaires précitées.

15.

Le Gouvernement note enfin qu’à la différence de l’affaire

Weissman

précitée, la requérante a obtenu sur le fond de l’affaire le jugement du 26 septembre 2002 du tribunal de première instance de Brăila et que le montant du droit de timbre à payer pour se pourvoir en recours, soit 64 EUR, n’était pas très élevé. Par ailleurs, le Gouvernement insiste sur le fait que la requérante a obtenu, devant l’instance du fond, l’autorisation d’échelonner le paiement de la taxe de timbre, possibilité qu’elle a omis d’exploiter.

16.

La requérante conteste cette thèse et fait valoir qu’il lui était impossible de payer le droit de timbre exigé avec sa pension de retraite d’un faible montant, qui par ailleurs était son unique revenu. Dès lors, elle considère que la limitation de l’accès au tribunal est disproportionnée.

17.

La Cour note qu’en l’espèce, le recours de la requérante formé dans le cadre d’une action en dommages et intérêts a été annulé pour non

‑

paiement du droit de timbre dont le montant était calculé sous la forme d’un pourcentage de la valeur en litige. Concernant le but légitime poursuivi, la Cour admet qu’un tel système vise à limiter les demandes en justice abusives et à récolter des fonds pour le budget de la justice. Il convient par conséquent d’examiner le caractère proportionné de la limitation au droit d’accès à un tribunal dans la présente affaire (voir,

Iorga

précité, § 41).

18.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (

Weissman et autres c. Roumanie

précité, §§

32-44, et

Iorga c. Roumanie

précité, §§

34

‑

52). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

19.

En effet, la Cour note qu’en l’espèce, la taxe due s’élevait à 4

512

000 ROL devant l’instance du fond et à 2

256

000 ROL pour le pourvoi en recours

.

Ce montant était manifestement très élevé par rapport à la situation concrète de la requérante puisqu’il représentait respectivement trois fois et presque deux fois l’intégralité de sa pension de retraite, qui est son unique revenu. Dès lors, la Cour estime que le montant de la taxe représentait une charge excessive pour la requérante et qu’il est difficile d’imaginer comment elle aurait pu se procurer par ses propres moyens la somme exigée.

20.

Or, s’il est vrai que le système national prévoyait pour les personnes ne disposant pas de ressources suffisantes la possibilité d’obtenir une exonération du droit de timbre, il n’en reste pas moins que la Cour l’a déjà jugée insatisfaisant au regard des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (

Weissman et autres c. Roumanie

(déc.), n

o

63945/00, 28

septembre 2004, et

Iorga

précité, §§ 47-49).

21.

La Cour constate qu’en droit roumain, la loi n

o

146/1997 a été modifiée par la loi

n

o

195 du 25

mai 2004 qui prévoit que l’octroi des exemptions, des réductions ou des rééchelonnements pour le paiement du droit de timbre relève désormais de la compétence des tribunaux. Toutefois, cette possibilité n’existait pas à l’époque des faits.

22.

Au vu de ces éléments et après s’être livrée à une appréciation globale des faits, la Cour n’aperçoit pas de motifs justifiant de s’écarter de sa jurisprudence précitée. Dès lors, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

23.

La requérante dénonce une violation de l’article 1 du Protocole nº 1 à la Convention, en faisant valoir qu’il lui a été impossible d’obtenir les dommages et intérêts demandés, ainsi que la mise en possession du terrain en litige.

24.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable. Toutefois, eu égard à ses conclusions sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’aurait été l’issue de l’action si les exigences du droit d’accès à un tribunal avaient été respectées devant les juridictions internes.

25.

Dès lors, elle estime qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le bien-fondé du grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention (voir,

Iorga

, précité, § 60, et

Vlasia Grigore Vasilescu

c.

Roumanie

, n

o

60868/00, §§

50 et 51, 8 juin 2006).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

27.

La requérante réclame 500

000 RON (environ 118 000 EUR) au titre du préjudice matériel, à savoir la valeur marchande du terrain objet du litige porté devant les juridictions internes. La requérante ne demande pas de somme à titre de préjudice moral.

28.

Le Gouvernement estime que, pour ce qui est du préjudice matériel, il n’y a pas un lien de causalité entre le préjudice allégué et la prétendue violation de la Convention. De surcroît, selon lui, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’eut été l’issue du procès dans le cas où le recours de la requérante n’aurait pas été annulé pour non-paiement du droit de timbre.

29.

Quant au préjudice moral allégué, le Gouvernement estime qu’un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi par la requérante.

30.

La Cour note qu’en l’espèce, la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que la requérante n’a pas bénéficié d’un droit d’accès à un tribunal, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

31.

Sur la base des éléments dont elle dispose, la Cour considère que la requérante n’a pas démontré que le dommage matériel allégué soit effectivement le résultat de l’annulation de son recours pour non-paiement du droit de timbre (voir,

mutatis mutandis

,

Kudła c.

Pologne

[GC], n

o

30210/96, §

164, ECHR 2000-XI,

Dactylidi

c. Grèce

,

n

o

52903/99, §

57, 27 mars 2003, et

Iorga,

précité, § 64). En tout état de cause, la Cour ne saurait spéculer sur l’issue des procédures internes si la violation du droit d’accès au tribunal n’avait pas eu lieu. En conséquence, rien ne justifie qu’elle accorde à la requérante une indemnité de ce chef.

32.

La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle lorsqu’un requérant subit une violation de l’article 6 de la Convention, il faut le placer dans une situation équivalant à celle dans laquelle il se trouverait s’il n’y avait pas eu de manquement aux exigences de cette disposition (

Sejdovic c. Italie

[GC], n

o

56581/00, § 126, CEDH 2006-...,

Lungoci c.

Roumanie

, n

o

62710/00, §§

55 et 56, 26 janvier 2006,

Perlala

c.

Grèce

, n

o

17721/04, §

35, 22 février 2007,

Sfrijan c. Roumanie

, n

o

20366/04, §

48, 22

novembre 2007).

33.

En l’espèce, la Cour rappelle que l’article 322 § 9 du code de procédure civile permet la révision d’un procès sur le plan interne si la Cour a constaté la violation des droits d’un requérant (cf. arrêt

Sfrijan

précité, §

48).

34.

Compte tenu de ces circonstances, la Cour estime que le redressement le plus approprié pour la requérante serait de rejuger ou de rouvrir, à sa demande, la procédure en temps utile et dans le respect des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir

Sfrijan

précité, §

48).

B.

Frais et dépens

35.

La requérante demande également le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, mais sans préciser leur montant ni fournir de justificatif.

36.

Le Gouvernement observe que la requérante n’a fourni aucun justificatif pour faire la preuve des frais et dépens encourus. Il ne s’oppose pas au remboursement de ceux-ci, sous condition qu’ils soient prouvés, nécessaires et qu’ils aient un lien avec l’affaire.

37.

La Cour rappelle qu’au regard de l’article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement exposés, qu’ils correspondaient à une nécessité et qu’ils sont d’un montant raisonnable (voir, entre autres,

Nikolova

c.

Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, §

79, CEDH 1999-II).

38.

Compte tenu du fait que la requérante n’a pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6

§

1 de la Convention

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 mars 2009 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président