- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 8 ianuarie 2009
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Sersescu împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA PENTRU SESESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 10230/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 ianuarie 2009 DEFINIF 08/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Sersescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 2 decembrie 2008, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere (n 10230/05) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Cleopatra Sersescu și dl Alexandru Sersescu ( Instanțele judecătorești au sesizat Curtea la 11 martie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul la apărare a drepturilor omului).
Guvernul român este reprezentat de agentul său, Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamanții susțin că admiterea acțiunii în anulare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat drepturile garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 10 decembrie 2007, președintele celei de a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că se va examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA SPECIE Reclamanții s-au născut în 1941 și, respectiv, 1968 și locuiesc în București. În 1938, părinții reclamanților au cumpărat un bun imobil situat în București, strada Delea Veche.
În 1950, statul a luat în posesie casa reclamanților invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Nici motivele nici temeiul legal al acestei privări de proprietate nu au fost niciodată notificate reclamanților. Printr-o hotărâre definitivă adoptată la 6 noiembrie 1997, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea în revendicare imobiliară a S.A., părintele reclamanților, și a ordonat Consiliului Local de la București, precum și societății F. să-i dea în proprietate proprietatea asupra unei proprietăți cu o suprafață de 331,25 m2 și, respectiv, cu două corpuri, A și B. Un proces-verbal întocmit la 17 martie 1998 a constatat punerea în aplicare a acestei hotărâri. Cu toate acestea, S.A.
nu a luat în posesie apartamentul nr. 2 al corpului A, o suprafață de 89,52 m2 și terenul ′ 56,22 m2 deoarece a fost vândut locatarului în temeiul Legii 112/1995. S.A. a introdus o acțiune în revendicare împotriva celui care a fost primită de instanța de apel a Bucureștiului printr-o hotărâre definitivă din 22 mai La cerere, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950. În urma decesului S.A., cursul de la tribunal nu a fost preluat de reclamanți, succesorii săi. 11. octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a primit acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 22 mai 2001 și, pe fond, a respins acțiunea în despăgubire a reclamanților.
Comisia a constatat că instanțele au încheiat în mod eronat cu privire la admiterea acțiunii în revendicare, deoarece transmiterea dreptului de proprietate prin vânzare către locatari, consolidată pe cale judiciară, mai degrabă nu poate fi anihilată printr-o comparație a titlurilor de valoare, ca o simplă ipoteză de eliberare a acțiunii în revendicare II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 31-44, CEDH 1999-VII și SC Masinexport Import Industrial Group SA c. România, n 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alin. (1) DIN CONVENȚIA ȘI 1 DIN PROTOCOLUL N 13. Reclamanții se plâng că anularea hotărârii Tribunalului din București din 22 mai 2001 prin admiterea acțiunii în anulare introduse de procurorul general a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice și dreptului acestora la respectarea bunurilor.
Ei au încălcat art. 6 1 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
Pe admisibilitate 14. Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod evident justificate în mod greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv da . Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție, recunoscând în același timp că dreptul la un proces echitabil implică, de asemenea, respectarea principiului securității rapoartelor juridice și că Curtea a sancționat deja revizuirea de către Curtea Supremă de Justiție a unei hotărâri definitive ca urmare a unei acțiuni în anulare Brumãrescu c. România , [GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII), guvernul subliniază că această cale de atac a fost eliminată din Codul de procedură civilă.
16. În ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul consideră că ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților era prevăzută de lege la momentul faptei, avea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii și era proporțională cu scopul vizat. 17. Reclamanții contestă această teză.
18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale prezentei specii, în care a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a contestarii soluției date definitiv unui litigiu și a privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unei acțiuni în anulare (a se vedea, printre altele, Brumarescu, citată anterior, § 61, 77 și 80, Masinexportimport Industrial Group, citată anterior, §§ 32 și 46-47, și Piata Bazar Dorobanti SRL c. România, 37513/03, § 23 și 33, 4 octombrie 2007). 19. După ce a examinat prezenta cauză, Curtea consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită.
În special, Curtea de Casație și Justiție, sesizată de procurorul general, a rejudecat cauza și a anulat printr-o hotărâre din 1 octombrie 2007 octombrie 2004, hotărârea definitivă din 22 mai 2001, prin care se interzice repunerea în proprietate a apartamentului nr. 2 al corpului A al imobilului situat în București, strada Delea Veche. 20. Având în vedere cele de mai sus și elementele din dosar, Curtea concluzionează că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive din 22 mai 2001 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil și drepturilor acestora la respectarea bunurilor lor. 21. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II.
PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 22. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială 23. În principal, reclamanții solicită restituirea bunului în litigiu. Ei intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, și anume, potrivit unei scrisori notariale prezentate Curții, 94 910 EUR (EUR). 24. Potrivit guvernului, valoarea bunului este de 89 517 EUR.
El trimite o expertiză în sprijinul acesteia. 25. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din București din 22 mai 2001, ar plasa pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla, dacă cerințele articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. În lipsa unei astfel de restituiri, Curtea decide că guvernul trebuie să plătească persoanei interesate, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului… Reclamanții solicită, de asemenea, 50 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței cauzate de admiterea acțiunii în anulare de către Înalta Curte de Casație și Justiție 28. Guvernul consideră că inculpații nu au furnizat dovezi ale suferinței și consideră că nu există nicio legătură cauzală între presupusele încălcări și suferința pretinsă a fi comisă.
În plus, acesta consideră că suma solicitată de solicitanți este excesivă în lumina jurisprudenței Curții. 29. Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 22 mai 2001 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a dus la o încălcare gravă a drepturilor reclamanților la un proces echitabil, în conformitate cu principiul securității rapoartelor juridice și cu respectarea bunurilor sale, care a constituit un prejudiciu moral. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, Comisia alocă fiecăruia dintre solicitanți 1 500 EUR pentru daune morale. Procedură și cheltuieli de judecată 30. Reclamanții nu solicită nici o sumă în acest sens.
Interese moratorii 31. Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție, statul pârât trebuie să ia măsurile necesare pentru a-i plasa pe reclamanți într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în lipsă de anulare a hotărârii definitive din 22 mai 2001 a Tribunalului de apel din București în caz contrar, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda de la data la care se aplică regulamentul 000 EUR (patruzeci și douăsprezece de mii EUR), împreună cu titlu de prejudiciu material (ii).
1 500 EUR (mii cinci sute EUR), fiecărui solicitant, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE SERSESCU c. ROUMANIE (Requête n o 10230/05) ARRÊT STRASBOURG 8 janvier 2009 DÉFINITIF 08/04/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Sersescu c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 décembre 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 10230/05) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Cleopatra Sersescu et M. Alexandru Sersescu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 11 mars 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
Les requérants allèguent que l’admission du recours en annulation par la Haute Cour de cassation et de justice a porté atteinte à leurs droits garantis par les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1.
Le 10 décembre 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
5. Les requérants sont nés respectivement en 1941 et 1968 et résident à Bucarest.
En 1938, les parents des requérants achetèrent un bien immeuble sis à Bucarest, rue Delea Veche.
En 1950, l’Etat prit possession de la maison des requérants en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. Ni les motifs ni la base légale de cette privation de propriété ne furent jamais notifiés aux requérants.
Par un jugement devenu définitif du 6 novembre 1997, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l’action en revendication immobilière de S.A., parent des requérants, et ordonna au conseil local de Bucarest ainsi qu’à la société F. de lui remettre en propriété l’immeuble composée d’un terrain en superficie de 331,25 m² et de deux corps, respectivement A et B. Un procès-verbal rédigé le 17 mars 1998 constata la mise à exécution de ce jugement. Toutefois, S.A. ne prit pas possession de l’appartement n o 2 du corps A, d’une superficie de 89,52 m² et du terrain attenant de 56,22 m² car il avait été vendu au locataire en vertu de la loi n o 112/1995.
S.A. introduisit une action en revendication contre l’acquéreur qui fut accueillie par la cour d’appel de Bucarest par un arrêt définitif du 22 mai 2001. L’acquéreur fut condamné à lui restituer l’appartement n o 2.
Sur demande de l’acquéreur, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/1950. Suite au décès de S.A., le cours de l’instance fut repris pas les requérants, ses successeurs.
Par un arrêt du 1 er octobre 2004, la Haute Cour de cassation et de justice (l’ancienne Cour suprême de justice) accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 22 mai 2001 et, sur le fond, rejeta l’action en revendication des requérants. Elle constata que les tribunaux avaient conclu à tort à l’admission de l’action en revendication, puisque la transmission du droit de propriété par la vente aux locataires, consolidée par voie judicaire, « ne saurait être annihilée par une comparaison des titres, comme simple hypothèse de probation de l’action en revendication ». II.
LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS
12. Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII et SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , n o 22687/03, § 22, 1 er décembre 2005). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N o 1
Les requérants se plaignent que l’annulation de l’arrêt de la cour d’appel de Bucarest du 22 mai 2001 par l’admission du recours en annulation introduit par le procureur général a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques et à leur droit au respect des biens. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité
La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient dès lors de les déclarer recevables. B. Sur le fond
En ce qui concerne le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, tout en reconnaissant que le droit à un procès équitable implique également le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques et que la Cour a déjà sanctionné le réexamen par la Cour suprême de justice d’un arrêt définitif à la suite d’un recours en annulation ( Brumărescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII), le Gouvernement souligne que cette voie de recours a été éliminée du code de procédure civile.
En ce qui concerne le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, le Gouvernement considère que l’ingérence dans le droit de propriété des requérants était prévue par la loi à l’époque des faits, poursuivait un but légitime, à savoir l’application correcte de la loi et était proportionnée au but visé.
Les requérants contestent cette thèse.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, en raison de la remise en cause de la solution donnée de manière définitive à un litige et de la privation des requérants des biens dont ils bénéficiaient à l’issue de la procédure, consécutives à un recours en annulation (voir, entre autres, Brumărescu , précité, §§ 61, 77 et 80, SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, §§ 32 et 46-47, et Piata Bazar Dorobanti SRL c. Roumanie , n o 37513/03, §§ 23 et 33, 4 octobre 2007).
Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En particulier, elle relève que la Haute Cour de cassation et de justice, saisie par le procureur général, a réexaminé l’affaire et a annulé par un arrêt du 1 er octobre 2004, l’arrêt définitif du 22 mai 2001, ordonnant à l’acquéreur à remettre en propriété aux requérants l’appartement n o 2 du corps A de l’immeuble sis à Bucarest, rue Delea Veche.
Au vu de ce qui précède et des éléments du dossier, la Cour conclut que l’annulation par la Haute Cour de cassation et de justice de l’arrêt définitif du 22 mai 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit des requérants à un procès équitable et à leurs droits au respect de leurs biens.
Par conséquent, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
22. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel
A titre principal, les requérants sollicitent la restitution du bien litigieux. Ils entendent recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de leur bien, à savoir, selon une lettre notariale soumise à la Cour, 94 910 euros (EUR).
Selon le Gouvernement la valeur du bien s’élève à 89 517 EUR. Il envoie une expertise à l’appui.
La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance de Bucarest du 22 mai 2001, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient, si les exigences des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide que le Gouvernement devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.
En l’espèce, compte tenu des informations fournies par les parties, la Cour estime que la valeur vénale du bien s’élève à 92 000 EUR. B. Dommage moral
Les requérants sollicitent aussi 50 000 EUR pour le préjudice moral subi du fait de la souffrance causée par l’admission du recours en annulation par la Haute Cour de cassation et de justice.
Le Gouvernement considère que les requérants n’ont pas apporté la preuve des souffrances subies et considère qu’il n’y a aucun lien de causalité entre les violations alléguées et les souffrances prétendument subies. Il estime en outre que le montant exigé par les requérants est excessif au vu de la jurisprudence de la Cour.
La Cour considère que l’annulation de l’arrêt définitif du 22 mai 2001 par la Haute Cour de cassation et de justice a entraîné une atteinte grave aux droits des requérants à un procès équitable conforme au principe de la sécurité des rapports juridiques et au respect de ses biens, atteinte constitutive d’un préjudice moral. Eu égard à l’ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle alloue à chacun des requérants 1 500 EUR au titre du dommage moral. C. Frais et dépens
Les requérants ne sollicitent aucune somme à ce titre. D. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de calculer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit a) que, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, l’Etat défendeur doit prendre les mesures nécessaires afin de placer les requérants dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient en l’absence de l’annulation de l’arrêt définitif du 22 mai 2001 de la cour d’appel de Bucarest ; b) qu’à défaut, l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 92 000 EUR (quatre-vingt-douze mille euros), conjointement, au titre de dommage matériel ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cent euros), à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président