ROMÂNIA Cerere nr. 72439/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 iunie 2009 DEFINITIVF 16/09/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă În cauza Soare c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera consiliului la 26 mai 2009, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată proceduralA la data la care cauza este inițiată se află o cerere (n 72439/01) îndreptată împotriva României și inclusiv un cetățean al acestui stat, dl Ion Soare ( La 28 februarie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 9 martie 2006, președintele secțiunii a treia a decis să comunice guvernului obiecțiile care decurg din durata procedurii și din absența recursului în această privință, precum și obiecțiile care decurg din înscrierea în cazierul judiciar a mențiunilor provizorii referitoare la urmărirea penală a reclamantului. Astfel cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că Curtea se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1952, își are reședința în București. Fost ofițer al Serviciului de Informații Exterioare, pensionat din 1992, reclamantul și-a creat, în același an, propria întreprindere și a cumpărat o fermă. Pentru a renova această fermă, a contractat mai multe împrumuturi de la banca C.B. În 1995, vânzătorul a introdus o acțiune în anulare a contractului de vânzare a fermei, pe motiv că aceasta nu făcea parte din patrimoniul său în momentul vânzării. Această acțiune a fost respinsă, la 21 aprilie 1999, de către Tribunalul de Primă Instanță din Giurgiu. La 10 ianuarie 1997, banca C.B. a depus o plângere împotriva reclamantului și CT pentru înșelăciune și falsitate. La 4 februarie 1997, reclamantul a fost audiat de poliția din Giurgiu cu privire la acuzațiile de înșelăciune și a fost arestat în timpul procesului de luare în custodie. 24 de ore. Reclamantul a cerut în zadar prezența avocatului său. La 5 februarie 1997, informațiile penale au fost deschise. În aceeași seară, la ora 22:00, reclamantul a fost eliberat. La 27 februarie 1997, un reprezentant al poliției din Giurgiu l-a convocat prin telefon pe reclamant la sediul poliției. Reclamantul zz/zz/ll/aaaa în jurul prânzului și a fost dus în fața procurorului la Tribunalul de Primă Instanță din Giurgiu, care va elibera un mandat de arestare pentru 30 de zile pe motiv că reclamantul a fost pus sub acuzare pentru instigare la comiterea unui fals intelectual. 10. La 18 martie 1997, dosarul a fost transferat la tribunalul militar teritorial din București, având în vedere faptul că reclamantul era un fost ofițer. 11. La 21 martie 1997, inspecția generală a poliției responsabile de cazierul judiciar a înregistrat cu titlu provizoriu, în registrul reclamantului, mențiuni referitoare la arestările sale în perioada 4-5 februarie 1997 și din 27 februarie 1997, precum și la punerea sa în discuție. 12. Reclamantul a fost eliberat la 28 martie 1997, șeful Serviciului Judiciar al Parchetului pe lângă Tribunalul de Primă Instanță din Giurgiu și procurorul militar care i-a cerut să nu mai facă valuri după ce a fost eliberat 13. La 4 septembrie 1997, reclamantul a fost ascultat de procurorul Parchetului Militar. Procurorul militar a ascultat din nou la 7 octombrie 1998, data la care procurorul i-a prezentat și dosarul de urmărire penală. 14. La 9 februarie 1999, reclamantul a fost ascultat din nou de Parchetul Militar. Cu această ocazie, procurorul juridic a informat oral că dosarul penal împotriva sa a fost de fapt un dosar de natură civilă privind valabilitatea contractului de achiziție a fermei. 15. Martorii și alți inculpați au fost, de asemenea, auziți în repetate rânduri de procuror între 1997 și 2000 16. La 27 aprilie 2001, la cererea reclamantului, inspecția generală a poliției i-a eliberat un extras de cazier judiciar. În acest extras au inclus, cu titlu provizoriu, mențiuni referitoare la arestările sale din 4-5 februarie 1997 și din 27 februarie până în 28 martie 1997, precum și la punerea sa în judecată pentru înșelăciune și instigare la comiterea unui fals intelectual. 17. La 17 mai 2001, reclamantul a solicitat Parchetului Militar București să informeze cu privire la soluția adoptată în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva sa, invocând absența oricărei avansări în dosar în ultimii trei ani. El a fost informat oral că numele său nu a fost inclus în arhivele Parchetului 18. La 12 iunie 2001, reclamantul a solicitat din nou Parchetului, prin poștă recomandată, informații cu privire la decizia adoptată în procedura care îl privea și nu a primit nici un răspuns. La 9 mai 2003, Parchetul militar a constatat prescrierea răspunderii penale a reclamantului și a altor inculpați și, prin urmare, a pus capăt urmăririi penale împotriva acestora. Decizia Parchetului a fost comunicată inspectorului general al poliției care răspundea de înregistrarea cazierului reclamantului 20. La 29 octombrie 2003, Parchetul militar l-a informat pe reclamant cu privire la decizia de nejudiciare luată la 9 mai 2003. La 13 noiembrie 2003, reclamantul nu a primit o copie a acesteia. 21. La 13 noiembrie 2003, reclamantul a contestat la Parchetul militar decizia de nejudiciare din 9 mai 2003. Recurentul susține că durata urmăririi penale a încălcat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere, de asemenea, faptul că tribunalele nu au avut posibilitatea de a se pronunța asupra temeiniciei acuzațiilor aduse împotriva sa. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Cu privire la admisibilitate 23. Curtea constată că nu există niciun alt motiv întemeiat în mod vădit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Pe fond 24. Guvernul consideră că procedura a început la 4 februarie 1997, cu arestarea reclamantului și s-a încheiat la 9 mai 2003, cu decizia de a nu fi soluionat de procurorul militar. În opinia sa, este vorba despre o chestiune foarte complexă, având în vedere faptele imputate și procedura urmată, precum și numărul mare de persoane acuzate și de martori care au fost ascultați de Parchet, ceea ce justifică durata urmăririi penale. În cele din urmă, acesta susține că, din cauza transferului dosarului către procurorul militar, inculpații și martorii au trebuit să fie audiați a doua oară de către organele de înjumătățire. 25. Reclamantul subliniază că ancheta a fost reținată și că nu s-a efectuat niciun act relevant între 1999 și 9 mai 2003. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 februarie 1997 și a fost încheiată la 29 octombrie 2003, data la care reclamantul a fost informat oficial cu privire la decizia luată împotriva sa și, prin urmare, a durat mai mult de șase ani și opt luni în fața organelor de anchetă. 27. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II) 28. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi, citată anterior, și Stoianova și Nedelcu c. România, nr. 77517/01 și 77722/01, § 26, CEDH 2005 VIII 29. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 30. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în România nu există nicio instanță în care să se poată ajunge la adresa sa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 31. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Pe fond 32. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut utiliza acțiunea prevăzută la art. 278 din Codul de procedură penală pentru a se plânge de acțiunile de urmărire penală. Acesta susține că această acțiune este efectivă în speță și că, în cursul primelor șase luni ale anului 2006, au fost primite patru acțiuni similare de către procuror. 33. În ceea ce îl privește, reclamantul subliniază că procurorul nu este un magistrat independent și că, în orice caz, recursul pe care l-a făcut la Parchet la 12 iunie 2001 a rămas fără răspuns. 34 Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă prin art. 6 alineatul (1), de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI). 35. Curtea a considerat deja că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281/2003 de modificare a Codului de procedură penală, cei interesați nu aveau nici o acțiune efectivă împotriva actelor procurorului (pentru descrierea acțiunilor disponibile și a evoluției legii în acest domeniu, a se vedea, printre altele, Dumitru Popescu c. România (n , n 49234/99, § 43-45 și 75-76, 26 aprilie 2007; și Georgescu c. România, n 25230/03, § 83, 13 Mai 2008). Or, la acea dată, procedura penală împotriva reclamantului era deja încheiată. Presupunând chiar că o astfel de acțiune a fost primită de instanțe, exercitarea sa nu mai putea afecta durata procedurii. 36. În plus, Ö nu a indicat nicio cale de atac pe care reclamantul ar fi putut să o ia la data faptelor acestei cauze. Exemplele de jurisprudență furnizate de guvern datează din 2006 și, prin urmare, nu au un impact în speță. 37. Prin urmare, Curtea concluzionează că Õ a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern, la momentul faptelor, a unei acțiuni care i-a permis reclamantului să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. 38. Această concluzie nu aduce atingere niciunei evoluții pozitive pe care le-a cunoscut din 2004 și va putea, în viitor, să cunoască dreptul și jurisprudența internă cu privire la acest punct. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 39. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție, reclamantul se plânge că arestările sale au fost efectuate de o persoană care nu avea calitatea de magistrat și care nu erau conforme cu procedura stabilită de lege. Pe baza art. 5 alin. (5), aceasta a luat în considerare posibilitatea de a obține despăgubiri pentru arestarea ilegală și pentru detenția la care a făcut obiectul. De asemenea, declară o încălcare a articolului 6 alineatul (3) din cauza refuzului procurorului, în timpul celor două arestări, de a-i acorda dreptul de a fi asistat de un avocat și de a-i prezenta dovezile colectate. 40. Or, aceste obiecții au fost introduse la 28 februarie 2001, adică la mai mult de șase luni de la data la care reclamantul a fost eliberat la 28 martie 1997 (Mujea c. România (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002). În consecință, aceste obiecții sunt întârziate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 41. Pe teritoriul art. 6 alin. În această privință, Curtea constată că art. 13 din Codul de procedură penală deschide posibilitatea pentru persoana care beneficiază de o hotărâre de nejudiciare din cauza prescripției, de a solicita ca procesul penal să fie continuat astfel încât aceasta să își poată dovedi nevinovăția. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. 42. Invocând articolele 6 alineatul (2) și 8 din Convenție, reclamantul se plânge în cele din urmă de înscrierea în extrasul său de cazier judiciar a unor mențiuni provizorii referitoare la arestarea și la punerea sa în discuție. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de aceste articole ale Convenției. În plus, o cauză similară a fost deja declarată inadmisibilă în cauza Petre c. România 71649/01, § 43-45, 27 iunie 2006) și Curtea nu vede niciun motiv de a se asigura, în speță, că această concluzie este în mod clar nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. IV. PRIVIND ÎNDEPLINIREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 43. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 44. Reclamantul solicită 145 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 200 În ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit statul 45, guvernul este de părere că există o legătură de cauzalitate între presupusele încălcări ale dreptului comunitar și prejudiciul material menționat și consideră exagerată cererea reclamantului de prejudiciu moral. 46. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 4 000 EUR în acest sens. Costuri și cheltuieli de judecată 47. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere în acest sens. Interese moratoriu 48. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 13 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, pentru daune morale, 4 000 EUR (patru mii de euro), care urmează să fie convertită în moneda landurilor de către statul pârât la rata aplicabilă la data decontării, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 16 iunie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
SOARE c. ROUMANIE
(
Requête n
o
72439/01)
ARRÊT
16 juin 2009
16/09/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme
.
En l’affaire Soare c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 mai 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
72439/01) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ion Soare («
le requérant
»), a saisi la Cour le 28 février 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire,
est représenté par M
e
Cristina Trelea, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent,
M.
Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 9 mars 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de recours à cet égard, ainsi que les griefs tirés de l’inscription au casier judiciaire des mentions provisoires concernant les poursuites pénales contre le requérant. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Cour se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1952 et réside à Bucarest. Ancien officier du service des renseignements extérieurs, retraité depuis 1992, le requérant créa, la même année, sa propre entreprise et acheta une ferme. Pour rénover cette ferme, il contracta plusieurs emprunts auprès de la banque C.B.
5.
En 1995, le vendeur introduisit une action en annulation du contrat de vente de la ferme, au motif que celle-ci ne faisait pas partie de son patrimoine au moment de la vente. Cette action fut rejetée, le 21 avril 1999, par le tribunal de première instance de Giurgiu.
6.
Le 10 janvier 1997, la banque C.B. porta plainte contre le requérant et C.T. pour tromperie et faux. Elle accusa le requérant d’avoir utilisé des documents falsifiés afin d’obtenir l’emprunt nécessaire pour améliorer l’état de sa ferme.
7.
Le 4 février 1997, le requérant fut entendu par la police de Giurgiu au sujet des accusations de tromperie et fut mis en garde à vue pendant
vingt-quatre heures. Le requérant demanda en vain la présence de son avocat.
8.
Le 5 février 1997, l’information pénale fut ouverte. Le même soir, à 22 heures, le requérant fut remis en liberté.
9.
Le 27 février 1997, un représentant de la police de Giurgiu convoqua par téléphone le requérant au siège de la police. Le requérant s’y rendit de plein gré vers midi et fut conduit devant le procureur auprès du tribunal de première instance de Giurgiu qui délivra un mandat d’arrêt pour trente jours au motif que le requérant était mis en examen pour instigation à commettre un faux intellectuel.
10.
Le 18 mars 1997, le dossier fut transféré au parquet auprès du tribunal militaire territorial de Bucarest, compte tenu du fait que le requérant était un ancien officier.
11.
Le 21 mars 1997, l’inspection générale de la police responsable du casier judiciaire enregistra à titre provisoire, dans le casier du requérant,
des mentions relatives à ses arrestations du 4 au 5 février 1997 et du
27 février 1997, ainsi qu’à sa mise en examen.
12.
Le requérant fut libéré le 28 mars 1997, le chef du service judiciaire du parquet auprès du tribunal de première instance de Giurgiu et le procureur militaire lui demandant de ne pas «
faire de vagues
» après sa remise en liberté
13.
Le 4 septembre 1997, le requérant fut entendu par le procureur du parquet militaire.
Il fut à nouveau entendu par le procureur militaire le 7 octobre 1998, date à laquelle celui-ci lui présenta également le dossier de poursuite pénale.
14.
Le 9 février 1999, le requérant fut à nouveau entendu par le parquet militaire. A cette occasion, le procureur l’informa oralement de ce que le dossier pénal contre lui était en fait un dossier de nature civile concernant la validité du contrat d’achat de la ferme.
15.
Des témoins et autres prévenus furent, eux aussi, entendus à plusieurs reprises par le procureur entre 1997 et 2000.
16.
Le 27 avril 2001, à la demande du requérant, l’inspection générale de la police lui délivra un extrait de casier judiciaire. Dans cet extrait figuraient, à titre provisoire, des mentions relatives à ses arrestations du 4
au 5 février 1997 et du 27 février au 28 mars 1997, ainsi qu’à sa mise en examen pour tromperie et instigation à commettre un faux intellectuel.
17.
Le 17 mai 2001, le requérant demanda au parquet militaire de Bucarest de l’informer de la solution adoptée dans la procédure pénale dirigée contre lui, invoquant l’absence de tout avancement dans le dossier pendant les trois dernières années. Il fut informé oralement de ce que son nom ne figurait pas dans les archives du parquet.
18.
Le 12 juin 2001, le requérant demanda à nouveau au parquet, par courrier recommandé, de l’informer de la décision adoptée dans la procédure le concernant. Il ne reçut pas de réponse.
19.
Le 9 mai 2003, le parquet militaire constata la prescription de la responsabilité pénale du requérant et des autres prévenus et, par conséquent, mit fin aux poursuites pénales à leur encontre. La décision du parquet fut communiquée à l’inspection générale de la police qui raya les inscriptions du casier du requérant.
20.
Le 29 octobre 2003, le parquet militaire informa le requérant de la décision de non-lieu prise le 9 mai 2003. Le requérant n’en reçut pas copie.
21.
Le 13 novembre 2003, le requérant contesta auprès du parquet militaire la décision de non-lieu du 9 mai 2003. Il retira toutefois son recours le 29 janvier 2004.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
22.
Le requérant allègue que la durée des poursuites pénales diligentées à son encontre a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu également de ce que les tribunaux n’ont pas eu l’occasion de se prononcer sur le bien-fondé des accusations portées contre lui. L’article 6 § 1 est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
A.
Sur la recevabilité
23.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
24.
Le Gouvernement estime que la procédure a débuté le
4 février 1997, avec l’arrestation du requérant, et s’est achevée le
9 mai 2003, avec la décision de non-lieu prise par le procureur militaire. A son avis, il s’agit d’une affaire très complexe, compte tenu des faits imputés et de la procédure suivie, ainsi que du nombre élevé de personnes accusées et de témoins entendus par le parquet, ce qui justifie la durée des poursuites. Il fait enfin valoir qu’à cause du transfert du dossier au procureur militaire, les prévenus et les témoins ont dû être entendus une seconde fois par les organes d’investigation.
25.
Le requérant souligne que l’enquête a «
traîné
» et qu’aucun acte pertinent n’a été effectué de 1999 au 9 mai 2003. Il allègue que la complexité de l’affaire ne justifie pas la lenteur de la procédure.
26.
La Cour constate que la période à considérer a débuté le
4 février 1997 et s’est terminée le 29 octobre 2003, date à laquelle le requérant fut officiellement informé de la décision prise à son encontre. Elle a donc duré plus de six ans et huit mois devant les organes d’enquête.
27.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
28.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Pélissier et Sassi,
précité, et
Stoianova et Nedelcu c.
Roumanie
, n
os
77517/01 et 77722/01, §
‑
29.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
30.
Le requérant se plaint également du fait qu’en Roumanie il n’existe aucune juridiction à laquelle on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Il invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
31.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
32.
Le Gouvernement estime que le requérant aurait pu utiliser le recours prévu par l’article 278 du code de procédure pénale afin de se plaindre des actes de poursuite pénale. Il soutient que ce recours est effectif en l’espèce et qu’au cours des six premiers mois de l’année 2006, quatre
recours similaires ont été accueillis par le procureur.
33.
Le requérant, quant à lui, souligne que le procureur n’est pas un magistrat indépendant et qu’en tout état de cause le recours qu’il a fait auprès du parquet, le 12 juin 2001, est resté sans réponse.
34.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
2000
‑
XI).
35.
Elle a déjà estimé qu’avant le 1
er
janvier 2004, date de l’entrée en vigueur de la loi n
o
281/2003 modifiant le code de procédure pénale, les intéressés n’avaient aucun recours effectif contre les actes du procureur (pour la description des recours disponibles et l’évolution de la loi en la matière voir, notamment,
Dumitru Popescu c. Roumanie (n
o
1)
, n
o
49234/99, §
43-45 et 75-76, 26 avril 2007
; et
Georgescu c. Roumanie
, n
o
25230/03, §
83, 13
mai 2008). Or, à cette date, la procédure pénale contre le requérant était déjà close. A supposer même qu’un tel recours ait été accueilli par les tribunaux, son exercice ne pouvait plus influer sur la longueur de la procédure.
36.
En outre, le Gouvernement n’a indiqué aucune voie de recours que le requérant aurait pu effectivement emprunter à la date des faits de cette affaire. Les exemples de jurisprudence fournis par le Gouvernement datent de 2006 et n’ont donc pas d’incidence en l’espèce.
37.
Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article
13 de la Convention en raison de l’absence en droit interne, à l’époque des faits, d’un recours qui eût permis au requérant d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
38.
Cette conclusion ne préjuge aucunement de toute évolution positive qu’ont connu depuis 2004 et pourront connaître, à l’avenir, le droit et la jurisprudence internes sur ce point.
III.
39.
Invoquant l’article 5 § 1 a) de la Convention, le requérant se plaint du fait que ses arrestations ont été décidées par une personne n’ayant pas la qualité de magistrat et n’étaient pas conformes à la procédure établie par la loi. Sur le fondement de l’article 5 § 5, il invoque l’impossibilité d’obtenir un dédommagement pour l’arrestation illégale et pour la détention dont il fit l’objet. Il allègue aussi une violation de l’article 6 § 3 en raison du refus du procureur, lors des deux arrestations, de lui accorder le droit de se faire assister par un avocat et de lui présenter les preuves recueillies.
40.
Or, ces griefs ont été introduits le 28 février 2001, soit plus de six
mois après la date à laquelle le requérant a été mis en liberté, le
28 mars 1997 (
Mujea c. Roumanie
(déc.), n
o
44696/98, 10 septembre 2002).
Il s’ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
41.
Sur le terrain des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’aucun tribunal n’a statué de manière définitive sur le
bien-fondé des accusations portées à son encontre.
Sur ce point, la Cour note que l’article 13 du code de procédure pénale ouvre la possibilité pour la personne bénéficiant d’une décision de non-lieu en raison de la prescription, de demander que le procès pénal soit poursuivi afin qu’elle puisse prouver son innocence. Or, le requérant a retiré, le 29
janvier 2004, l’objection faite contre la décision de non-lieu rendue en l’espèce.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
42.
Invoquant les articles 6 § 2 et 8 de la Convention, le requérant se plaint enfin de l’inscription dans son extrait de casier judiciaire des mentions provisoires relatives à son arrestation et à sa mise en examen.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par ces articles de la Convention. En outre, un grief similaire a déjà été déclaré irrecevable dans l’affaire
Petre c. Roumanie
(n
o
71649/01, §
43-45, 27 juin 2006) et la Cour ne voit aucune raison de s’écarter, en l’espèce, de cette conclusion.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
43.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
44.
Le requérant réclame 145
000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 200
000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
45.
Le Gouvernement conteste l’existence d’un lien de causalité entre les prétendues violations et le préjudice matériel allégué et estime exagérée la demande du requérant faite au titre du préjudice moral.
46.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 4
000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
47.
Le requérant n’a présenté aucune demande à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
48.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure et du manque d’un recours effectif et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, pour dommage moral, 4
000 EUR (quatre mille euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président