- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 26 noiembrie 2013
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Horowitz împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 18085/09 Lucien Marius HOROWITZ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 26 noiembrie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, deputată în cadrul secțiunii, având în vedere cererea formulată mai sus la 19 martie 2009, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, Lucien Marius Horowitz, este un cetățean britanic născut în 1927 și rezident în Bromley Kent. El este reprezentat în fața Curții de către D. Oancea, avocat la București. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Prin hotărârea din 4 noiembrie 2002, tribunalul județ din București a dat dreptul la acțiune în numele unei clădiri formate în iunie 2002 de către reclamant împotriva statului. Tribunalul a constatat că, în 1950, statul luase în posesie proprietatea fără temei legal și dispunea restituirea acesteia. După respingerea recursului formulat de către Õ stat, reclamantul a intrat în posesia a imobilului în mai 2004. Printr-o acțiune introdusă în ianuarie 2007 la tribunal.
Departamental din București împotriva Ministerului de Finanțe și autorităților locale din București, reclamantul, reprezentat de un avocat, a solicitat rambursarea a 2 500 000 de dolari americani pentru pierderea de câștig rezultat din chiriile încasate de la proprietatea statului de la confiscarea sa și deținute de ambasada Statelor Unite care ocupa clădirea din 1954. Tribunalul a dispus reclamantului să plătească taxa de timbru cu o valoare de 681 lei românești (și anume echivalentul a 20 555 EUR), calculată în conformitate cu Legea nr. 146/1997 privind taxa de timbru. Reclamantul a contestat scutirea de la plata taxei de timbru, pe motiv că acțiunea de rambursare a chiriei era secundară în raport cu acțiunea în cauză și, prin urmare, a fost scutită de la plata taxelor în temeiul legii.
146/1997. El a adăugat că suma solicitată era excesivă, că nu avea posibilitatea de a o plăti și că impozitarea sa reprezenta o încălcare a dreptului de acces la o instanță. Prin hotărârea din 10 septembrie 2007, tribunalul departamental a anulat acțiunea pentru neplată a dreptului de timbru. Tribunalul apreciază că acțiunea în restituire a chiriilor fusese introdusă cu titlu principal și că, prin urmare, aceasta nu era scutită de plata dreptului de timbru. La apelul și recursul reclamantului, prin două hotărâri din 6 decembrie 2007 și 29 septembrie 2008, Curtea și Curtea Supremă de Casație și Justiție au confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile legale relevante privind dreptul de timbru sunt descrise în Hotărârea Weissman și în alte instanțe.
România, nr. 63945/00, §§ 20-26, CEDH 2006 În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a hotărât că chiriile pe care statul trebuie să le restituie proprietarului sunt cele percepute între data de la care a fost introdusă acțiunea în revendicare și restituirea efectivă a imobilului (hotărârile nr. 2646 din 18 iunie 2003 și 3585 din 23 septembrie 2003). GRIFS 10. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a avea acces la o instanță din cauza anulării acțiunii sale pentru lipsa plății dreptului de timbru. Pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, el susține că această anulare a fost privată de plata chiriei pe care statul le-a încasat.
El susține că cazul său este similar cu cauza Weissman și altele menționate anterior. ÎN mai sus. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 alin. În cazul în care o persoană este considerată o persoană juridică sau o persoană juridică, aceasta trebuie să fie o persoană juridică sau o persoană juridică sau o persoană juridică. ;în sfârșit,încheierea procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul în cauză, o legătură neclară sau un impact îndepărtat nu este suficient pentru a implica art. 6 alineatul (1) (a se vedea, printre altele, Micallef c. Malta [GC], n 17056/06, § 74, EHR 2009 12. În speță, Curtea remarcă faptul că, prima facie, prezenta cauză prezintă puncte comune cu hotărârea Weissman și altele În ambele cazuri, foștii proprietari ai clădirilor naționalizate și apoi restituiți au solicitat rambursarea chiriei pe care statul le-a încasat pe durata exploatării imobilelor.
Instanțele interne le-au cerut să plătească un drept de timbru calculat proporțional cu valoarea sumelor care constituie obiectul litigiilor. Întrucât valoarea dreptului de timbru este foarte ridicată, reclamanții au fost în imposibilitatea de a-l plăti și, prin urmare, acțiunile lor au fost anulate. 13. Cu toate acestea, Curtea consideră că evoluția din punctul de vedere al dreptului intern, după pronunțarea, în anul 2000, de către instanțele naționale a hotărârii definitive în cauza Weissman și în alte cazuri, solicită un alt raționament juridic. 14. Într-adevăr, Curtea constată că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție prevede acum și de atunci 2003 că rambursarea chiriei nu este posibilă decât pentru perioada dintre data la care a fost introdusă acțiunea în revendicare și restituirea efectivă a imobilului (a se vedea punctul 9 de mai sus).
În plus, Curtea se bazează pe această jurisprudență pentru a stabili valoarea satisfacției echitabile în cauza Weissman și altele (a se vedea punctele 62 și 79 din hotărârea în cauza Weissman și alții 15. Prin urmare, având în vedere jurisprudența Curții Supreme și hotărârea Weissman și alții, Curtea consideră că, la data introducerii acțiunii sale, în ianuarie 2007, reclamantul, care era reprezentat de un avocat, știa sau, cel puțin, trebuia să știe că … Pe de altă parte, când a ales să plătească integral chirie din 1950, și anume suma totală de 2,5 milioane de dolari americani, în timp ce această pretenție nu a fost recunoscută și nici nu poate fi apărată în dreptul intern, el este expus în mod expres riscului de a beneficia de un drept de timbru foarte ridicat pe care nu era în măsură să îl plătească.
16. Desigur, sistemul de drept de timbru în vigoare la data faptelor a fost problematic în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Weissman și altele) Cu toate acestea, în circumstanțele foarte speciale ale acestei specii, Curtea consideră că contestația reclamantului cade, din cauza alegerii pe care a făcut-o, în afara domeniului de aplicare al articolului 6 din Convenție. 17. 1 la Convenție fiind strâns legată de problema dreptului de a avea acces la o instanță, Curtea consideră că nu este necesară o examinare separată. 18. Având în vedere constatarea la care a ajuns pe teren a articolului 1 din Convenție, Curtea consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 18085/09 Lucien Marius HOROWITZ contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 26 novembre 2013 en un Comité composé de : Alvina Gyulumyan, présidente, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, juges, et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mars 2009, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. Lucien Marius Horowitz, est un ressortissant britannique né en 1927 et résidant à Bromley Kent. Il est représenté devant la Cour par M e D. Oancea, avocat à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 3 . Par un jugement du 4 novembre 2002, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l’action en revendication d’un immeuble formée en juin 2002 par le requérant contre l’État. Le tribunal constata qu’en 1950, l’État avait pris possession de l’immeuble sans base légale et ordonna sa restitution. Après le rejet du pourvoi formé par l’État, le requérant entra en possession de l’immeuble en mai 2004.
Par une action introduite en janvier 2007 auprès du tribunal départemental de Bucarest à l’encontre du ministère des Finances et des autorités locales de Bucarest, le requérant, représenté par un avocat, demanda le remboursement de 2 500 000 dollars américains au titre du manque à gagner résultant des loyers perçus sur l’immeuble par l’État depuis sa confiscation et versés par l’ambassade des États-Unis qui occupait l’immeuble à partir de 1954.
Le tribunal ordonna au requérant de payer le droit de timbre d’un montant de 68 681 lei roumains (à savoir l’équivalent de 20 555 EUR), calculé conformément à la loi n o 146/1997 sur le droit de timbre.
Le requérant demanda l’exonération du droit de timbre, au motif que l’action en remboursement des loyers était accessoire par rapport à l’action en revendication et que, dès lors, elle était exonérée des frais en vertu de la loi n o 146/1997. Il ajouta que la somme réclamée était excessive, qu’il n’avait pas la possibilité de la verser et que son imposition représentait une violation du droit d’accès à un tribunal.
Par un jugement du 10 septembre 2007, le tribunal départemental annula l’action pour non-paiement du droit de timbre. Le tribunal estima que l’action en restitution des loyers avait été introduite à titre principal et que, par conséquent, elle n’était pas exonérée du paiement du droit de timbre.
Sur appel et recours du requérant, par deux arrêts des 6 décembre 2007 et 29 septembre 2008 respectivement, la cour d’appel de Bucarest et la Haute Cour de Cassation et de Justice confirmèrent le jugement rendu en première instance. B. Le droit et la pratique internes pertinents 9 . Les dispositions légales pertinentes sur le droit de timbre sont décrites dans l’arrêt Weissman et autres c. Roumanie , n o 63945/00, §§ 20-26, CEDH 2006 ‑ VII (extraits). Dans ce contexte, la Haute Cour de Cassation et de Justice (ancienne Cour suprême de Justice) a jugé que les loyers que l’État doit restituer au propriétaire sont ceux perçus entre la date d’introduction de l’action en revendication et la restitution effective de l’immeuble (arrêts n os 2646 du 18 juin 2003 et 3585 du 23 septembre 2003). GRIEFS
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit d’accès à un tribunal en raison de l’annulation de son action pour défaut de paiement du droit de timbre. Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, il soutient que cette annulation l’a privé de la jouissance des loyers que l’Etat a perçus. Il allègue que son cas est similaire à l’affaire Weissman et autres précitée. EN DROIT
La Cour rappelle que, pour que l’article 6 § 1 sous sa rubrique « civile » trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait « contestation » sur un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne, et ce qu’il soit aussi protégé par la Convention ou non. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice ; enfin, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question, un lien ténu ou des répercussions lointaines ne suffisant pas à faire entrer en jeu l’article 6 § 1 (voir, entre autres, Micallef c. Malte [GC], n o 17056/06, § 74, ECHR 2009).
En l’espèce, la Cour note que, prima facie, la présente affaire présente des points communs avec l’arrêt Weissman et autres précité. Dans les deux affaires, les anciens propriétaires des immeubles nationalisés et ensuite restitués ont réclamé le remboursement des loyers que l’État avait perçus pendant la durée d’exploitation des immeubles. Les tribunaux internes leur ont demandé de payer un droit de timbre calculé proportionnellement à la valeur des sommes constituant l’objet des litiges. Le montant du droit de timbre étant très élevé, les requérants ont été dans l’impossibilité de le payer et, par conséquent, leurs actions ont été annulées.
Toutefois, la Cour estime que l’évolution sur le plan du droit interne, après le prononcé, en l’an 2000, par les juridictions nationales de l’arrêt définitif dans l’affaire Weissman et autres , appelle un autre raisonnement juridique.
En effet, la Cour constate que la jurisprudence de la Haute Cour de Cassation et de Justice prévoit désormais et depuis l’an 2003 que le remboursement des loyers n’est possible que pour la période écoulée entre la date d’introduction de l’action en revendication et la restitution effective de l’immeuble (voir paragraphe 9 ci-dessus). Par ailleurs, la Cour s’est appuyée sur cette jurisprudence pour fixer le montant de la satisfaction équitable dans l’affaire Weissman et autres (voir, paragraphes 62 et 79 de l’arrêt Weissman et autres ).
Par conséquent, eu égard à la jurisprudence de la Haute Cour et à l’arrêt Weissman et autres , la Cour estime qu’à la date d’introduction de son action, en janvier 2007, le requérant, qui était représenté par un avocat, savait ou, du moins, devait savoir qu’il ne pouvait espérer récupérer que les loyers perçus par l’État entre juin 2002 et mai 2004 (voir paragraphe 3 ci ‑ dessus). Or, en choisissant de réclamer l’intégralité des loyers depuis 1950, à savoir la somme totale de 2,5 millions de dollars américains, alors que cette prétention n’était ni reconnue ni défendable en droit interne, il s’est sciemment exposé au risque de voir fixer un droit de timbre très élevé qu’il n’était pas en mesure de payer.
Certes, le système du droit de timbre en vigueur à l’époque des faits posait problème au regard de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, Weissman et autres , précité, §§ 39 et suiv.). Néanmoins, dans les circonstances très particulières de la présente espèce, la Cour estime que la contestation du requérant tombe, en raison du choix qu’il a fait, en dehors du champ d’application de l’article 6 de la Convention.
Le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention étant étroitement lié à la question du droit d’accès à un tribunal, la Cour considère qu’il n’appelle pas à un examen séparé.
Eu égard au constat auquel elle est parvenue sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Greffière adjointe Présidente