Elmas și Doğan împotriva Turciei

Decizia nr. 29188/09 Faik ELMAS și Hazni DOGAN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 28 ianuarie 2014 în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii interioare, având în vedere cererea depusă la 7 mai 2009, După deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dl Faik Elmas și dl Hazni Doğan, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1977 și, respectiv, 1984 și trăiesc în Istanbul. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Erbil, un avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul lor.

Iunie 2001 reclamanții au fost arestați pe suspectul de a face propaganda pentru o organizație ilegală, și anume PKK (Partitul Muncitorilor din Kurdistan ). La 7 iunie 2001 au fost închiși în detenție pe cerere. Unul dintre reclamanți, H.D., care era minor în acel moment, a fost eliberat în aceeași zi. La 12 Iunie 2001 Procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus o acuzație în fața instanței respective, reclamanții care au sprijinit și au acuzat PKK. Pe 19 noiembrie 2001 a fost eliberat celălalt reclamant, F.E., în așteptarea procesului. În 2004, în urma unei modificări constituționale, tribunalele de Securitate de Stat au fost abolite și cazul reclamanților a fost transferat la Curtea de Asize din Istanbul.

Mai 2009 Curtea Assize a întrerupt procedura ca termenul legal privind acuzațiile împotriva reclamanților a expirat. Legea internă relevantă O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în Müdür Turgut și alții ((dec.), nr. 4860/09, §§§ 19-26, 26 martie 2013 COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție pe care procedura în fața instanței naționale nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. Reclamanții susțin încălcarea articolului 13 din Convenție că nu există un remediu eficace în temeiul legii turce.

HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA LENGIEI PROCEDURILOR Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu principiul cerinței de „temps rezonabil”, prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de către un ... tribunal...” Curtea observă că, după aplicarea procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012), s-a instituit în Turgut și alții c. Turcia (n. 24240/07). Curtea reamintește că, în decizia sa, în cazul Turgut și alții c. Turcia (n. 4860/09, 26 martie 2013), aceasta a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au reușit să epuizeze căile de recurs interne ca fiind un nou remediu intern.

În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu era, a priori, accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la durata procedurii. Curtea reamintește, de asemenea, că, în hotărârea sa, în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (citată mai sus, § 77), a subliniat că ar putea continua examinarea cererilor de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. Guvernul a solicitat Curtea să declare această cerere inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne, având în vedere Legea nr. 6384 care prevede un remediu capabil de a remedia plângerile Convenției ale persoanelor care se plâng de durata procedurii. Reclamanții au contestat argumentul Guvernului.

Având în vedere cazul Müdür Turgut și alții, citat mai sus, nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească actualii solicitanți de obligația de a evacua căile de recurs interne. În consecință, reclamanții ar trebui să recurgă la noul remediu oferit de Legea nr. 6384. Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizare a căilor de recurs interne. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 A CONVENȚIEI Reclamanții se plâng, de asemenea, că nu există niciun remediu eficace în temeiul legislației turce.

Ele se bazează în acest sens pe art. 13 din Convenție, care prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate în prezenta convenție are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea reamintește că, de asemenea, a susținut că Comisia de Compensare instituită prin Legea nr. 6384 prevede reclamantului un remediu în sensul articolului 13 din Convenție pentru a se plânge cu privire la durata procedurii în sensul articolului 6 § 1 privind toate cererile care sunt pendente în fața Curții, dar care nu au fost încă comunicate guvernului contestat înainte de 23 septembrie 2012 (Müdür Turgut și alții, citate mai sus, § 59). Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § a) și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului interimar

SECOND SECTION

DECISION Application no. 29188/09 Faik ELMAS and Hazni DOGAN against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28 January 2014 as a Committee composed of: Dragoljub Popović, President, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judges, and Stephen Phillips, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 7 May 2009, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Faik Elmas and Mr Hazni Doğan, are Turkish nationals, who were born in 1977 and 1984 respectively and live in Istanbul. They were represented before the Court by Mr M. Erbil, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government were represented by their Agent.

A. The circumstances of the case On 6 June 2001 the applicants were arrested on suspicion of making propaganda for an illegal organisation, namely the PKK (the Workers’ Party of Kurdistan ). On 7 June 2001 they were placed in detention on demand. One of the applicants, H.D., who was a minor at the time, was released the same day. On 12 June 2001 the Public Prosecutor at the Istanbul State Security Court filed an indictment with that court, the applicants with aiding and abetting the PKK. On 19 November 2001 the other applicant, F.E., was released pending trial. In 2004, following a constitutional amendment, State Security Courts were abolished and the applicants’ case was transferred to the Istanbul Assize Court.

On 20 May 2009 the Assize Court discontinued the proceedings as the statutory time-limit concerning the charges against the applicants had expired. B. Relevant domestic law A description of the relevant domestic law may be found in Müdür Turgut and Others ((dec.), no. 4860/09, §§ 19-26, 26 March 2013 ). COMPLAINTS The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings before the national court had not been concluded within a reasonable time. The applicants allege violation of Article 13 of the Convention that there was no effective remedy under Turkish law. THE LAW I.

ALLEGED VIOLATION OF THE LENGTH OF THE PROCEEDINGS

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the principle of the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by a ... tribunal...” The Court observes that a new domestic remedy has been established in Turkey after the application of the pilot judgment procedure in the case of Ümmühan Kaplan v. Turkey (no. 24240/07, 20 March 2012). The Court recalls that in its decision in the case of Turgut and others v. Turkey (no. 4860/09, 26 March 2013), it declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust the domestic remedies as a new domestic remedy had been envisaged.

In so doing, the Court in particular considered that this new remedy was, a priori , accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings. The Court further recalls that in its judgment in the case of Ümmühan Kaplan v. Turkey (cited above, § 77) it stressed that it could pursue the examination of applications of this type which were already communicated to the Government. The Government requested the Court to declare this application inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies, considering Law no. 6384 which provides for a remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who complain about the length of proceedings.

The applicants contested the Government’s argument. In the light of the case of Müdür Turgut and Others, cited above, there are no exceptional circumstances capable of exempting the present applicants from the obligation to exhaust domestic remedies. Accordingly, the applicants should avail themselves of the new remedy offered by Law no. 6384. It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE

13 OF THE CONVENTION

The applicants also complain that there was no effective remedy under Turkish law.

They rely in this regard on Article 13 of the Convention, which provides: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in this Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” The Court recalls that it has also held that the Compensation Commission established by Law no. 6384 provides to the applicant for a remedy within the meaning of Article 13 of the Convention to complain about the length of proceedings to purposes of Article 6 § 1 relating to all applications pending before the Court, but not yet communicated to the respondent Government before 23 September 2012 ( Müdür Turgut and Others, cited above, § 59). It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Stephen Phillips Dragoljub Popović Acting Deputy Registrar President