FILIZ AND KALKAN v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
FILIZ AND KALKAN v. TURKEY (CtEDO, 2000)
Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34481/97 de Melahat FİLİZ și Nadir KALKAN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 14 noiembrie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna Președintele Palm Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Zupančičič Panțîru Maruste judecătorilor Gölcüklü, judecător ad hoc și judecător al secțiunii M. O’Boyle având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 22 noiembrie 1996 și înregistrată la 14 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Comisiei din 11 septembrie 1997, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamanții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1976 și, respectiv, în 1957 și trăiesc în Diyarbakır (Turcia). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Mustafa İșiri și dl Suat Çetinkinkaya, avocați practicanți în Izmir. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 iulie 1996, ofițerii de poliție din sucursala antiterrorist a Direcției de Securitate Izmir au arestat reclamanții pe suspectul de a fi afiliați la o organizație ilegală, PRK-Rızgari. La 5 august 1996, reclamanții au apărut în fața Curții de Securitate de Stat Izmir, care în aceeași zi a ordonat detenția lor în reținere. La 28 august 1996, procurorul public șef a depus o acuzație la Curtea de Securitate de Stat, acuzând reclamanții de a fi afiliați la PRK-Rızgari și întreprinzând acțiuni care vizează separarea unei porții din teritoriile care sunt supuse suveranității statului de administrarea statului. Acuzațiile au fost aduse în temeiul articolelor 125 și 168 din Codul Penal Turc. Într-o hotărâre din 14 august 1997 Curtea de Securitate a statului Izmir a achitat doamna Melahat Filiz din acuzațiile care susțin că nu existau dovezi suficiente pentru a o condamna. Curtea a constatat dl Nadir Kalkan vinovat de infracțiuni în temeiul secțiunilor 125 și 168 și l-a condamnat la pedeapsa capitală. La 19 septembrie 1997, dl Kalkan a depus un recurs la Curtea de Casație, reclamantul nu a prezentat nici o informație cu privire la rezultatul procedurii penale împotriva sa. Legea internă relevantă art. 19 din Constituție prevede: „Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu formalitățile și condițiile prevăzute de lege: persoana arestat sau reținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore cel târziu sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile ... Aceste termene pot fi prelungite în timpul unui stat de urgență ... O persoană privată de libertate pentru orice motiv are dreptul de a lua o procedură în fața unei autorități judiciare care să dea o hotărâre rapidă asupra cazului său și să ordone eliberarea imediată dacă constată că privarea de libertate este ilegală. Compensarea trebuie să fie plătită de stat pentru daune suportate de persoanele care au fost victime de tratament în contradicție cu dispozițiile de mai sus, după cum prevede legea.” Secțiunea 168 din Codul Penal turc prevede: „Ce persoană care, cu intenția de a comite infracțiunile definite în articolele ..., formează o bandă sau organizație înarmată sau ia conducere ... sau comanda unei astfel de bande sau organizație sau asumă o responsabilitate specială în cadrul acesteia este condamnată la cel puțin 15 ani de închisoare. Ceilalți membri ai bandei sau organizației sunt condamnați la cel puțin cinci și cel puțin cinci ani de închisoare.” Secțiunea 125 din Codul Penal turc prevede: „Este o infracțiune, pedepsită de pedeapsa cu moartea, să comite orice act care vizează subminarea statului sau a oricărei părți ale statului de către un stat străin, să reducă independența statului sau să îndepărteze o parte a teritoriului național din controlul statului.” În conformitate cu art. 3 și 4 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991), infracțiunile definite în art. 125 și 168 din Codul Penal sunt clasificate drept acte „terroriste”. În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 3713, sancțiunile prevăzute în Codul Penal ca pedeapsă pentru infracțiunile definite în art. 3 și 4 din Legea sunt crescute cu jumătate. În temeiul articolului 9 din Legea nr. 3842 privind procedura în instanța de securitate a statului, numai aceste instanțe pot judeca cazuri care implică infracțiunile definite la articolele 125 și 168 din Codul Penal. În momentul material, secțiunea 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, de modificare a legislației privind procedura penală, cu condiția ca, în ceea ce privește infracțiunile aflate în jurisdicția instanțelor de securitate a statului, orice persoană arestat să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore, sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile. Secțiunea 1 din Legea nr. 466 privind plata indemnizării persoanelor arestate sau deținute ilegal prevede: „Compensarea este plătită de stat în ceea ce privește toate daunele suportate de persoane (1) care au fost arestate sau deținute în condiții sau în circumstanțe incompatibile cu legea Constituției sau statutului; (2) care nu au fost informați imediat despre motivele arestării sau detenției lor; (3) care nu au fost aduse în fața unui ofițer judiciar după ce au fost arestat sau reținuți în termenul stabilit de statut în acest scop; (4) care au fost privați de libertate fără ordin judecător după expirarea termenului legal pentru a fi arestat înainte de expirarea unui ofițer judiciar; (5) a căror familie apropiată nu a fost informată imediat despre arestarea sau detenția lor; (6) care, după ce a fost arestat sau reținut în conformitate cu legea, nu sunt comise ulterior pentru proces ..., sau sunt achitate sau externate după proces; sau (7) care au fost condamnate la o perioadă de închisoare mai scurtă decât perioada petrecută în detenție sau au ordonat să plătească doar o penalitate pecuniară.” COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că au fost reținuți în custodie de poliție timp de 8 zile fără a fi adus în fața unui judecător. Acestea susțin în continuare că, în conformitate cu dispozițiile Codului turc de procedură penală, persoanele luate în custodie de poliție trebuie aduse la un judecător într-o perioadă maximă de 4 zile. Această perioadă poate fi prelungită până la 15 zile în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat. Prin urmare, reclamanții susțin că două tipuri de perioade de custodie între diferite tipuri de infracțiuni constituie un tratament discriminatoriu contrar articolului 14 din Convenție. Obiecția preliminară a guvernului Dreptului Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne. Ei susțin că ar fi fost posibil ca reclamanții să caute un remediu folosind procedura prevăzută în Legea nr. 466, care prevede o atribuire a daunelor oricărei persoane care au fost private ilegal de libertate sau care, după ce au fost deținute în mod legal, nu este ulterior comisă pentru proces sau este achitată după procesul de stat. Cu toate acestea, întrucât reclamanții nu au invocat Legea nr. 466, cererea ar trebui respinsă din cauza neepuzării remediilor interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Reclamanții susțin că nu au putut invoca Legea nr. 466, deoarece durata deținerii lor înainte de judecată a fost legală în temeiul dreptului intern, susținând că Legea nr. 466 este aplicabilă numai pagubelor suferite ca urmare a detenției ilegale și că nu permite compensații pentru o lungime excesivă de detenție în custodie de poliție care contravine articolului 5 § 3 din Convenție. Curtea remarcă că, în momentul material al procedurii în fața Curților de Securitate de Stat, durata de detenție în custodie de poliție ar putea fi prelungită până la 15 zile prin ordinul procurorului public. De aceea, durata de detenție în custodie de poliție contestată de solicitanți nu a depășit termenul maxim prevăzut în legislația internă. 466, citat de Guvern, o acțiune împotriva autorităților nu poate fi inițiată decât pentru compensare pentru daunele suferite ca urmare a privarii ilegale a libertății. Curtea reiterează că, în cazurile anterioare pe baza unor fapte similare, organele Convenției au constatat că acest remediu nu a fost eficace, printre altele, din motive , că autoritățile judiciare turce la care se plângeau reclamanții au concluzionat deja că detenția în cauză este legală (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Raporturile 1997-VII, p. 2626, § 60). În orice caz, Curtea constată că reclamanții se plângeau de lungimea excesivă a detenției lor în custodie de poliție, nu că nu dispuneau de remedii legale prin care să poată obține daune pentru detenție. De aceea, plângerea reclamanților se referă la art. 5 § 3 din Convenție, în timp ce remedierea menționată de Guvern se referă numai la art. 5 § 5 (a se vedea Demir și alții v. Hotărârea Turciei din 23 septembrie 1998, Raporturile 1998-VI, p. 2652 și 2653, § 37. Prin urmare, Curtea consideră că afirmația Guvernului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne nu poate fi menținută. Reclamanții se plâng de lungimea excesivă a detenției lor în custodie de poliție și invocă art. 5 § 3 din Convenție care prevede, în măsura în care este cazul: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alin. (1) lit. (c) din prezentul articol este adusă prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru proces.” Guvernul susține că durata detenției reclamanților în custodie de poliție a fost legală în conformitate cu dreptul intern în vigoare atunci. Guvernul subliniază că perioadele de custodie au fost reduse prin Legea nr. 4229 din 12 martie 1997, care a modificat Legea nr. 3842. În acest sens, se spune că persoanele arestate pentru infracțiuni colective trebuie aduse în fața unui judecător în termen de 48 de ore. Această perioadă poate fi prelungită până la patru zile prin ordinul scris al procurorului din cauza dificultăților de colectare a probelor sau a numărului de infractori sau pentru cauze similare. Dacă ancheta nu este încheiată în această perioadă, poate fi prelungită până la șapte zile, la cererea procurorului public și a deciziei judecătorului. Reclamanții susțin în răspunsul că durata detenției lor în custodie a poliției a fost excesivă, susținând că, în ciuda amendamentelor aduse Legii nr. 3842, încă pot pretinde că sunt victime de o încălcare a articolului 5 § 3. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cauzei ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Plaintele în temeiul articolului 14 în coroborat cu art. 5 § 3 Reclamanții se plâng de încălcarea articolului 14 din Convenție, care prevede: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau altă parte, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Reclamanții susțin că, în conformitate cu Codul turc al persoanelor în procedură penală luate în custodie de poliție, trebuie să fie aduse la judecător într-o perioadă maximă de patru zile, în timp ce, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat, această perioadă poate fi prelungită până la 15 zile în conformitate cu Legea nr. 3842. În acest sens, reclamanții susțin că această diferență constituie o discriminare ilegală, în contravenție cu art. 14 din Convenție. Guvernul nu a formulat comentarii cu privire la această plângere. Curtea consideră că această întrebare se referă la „dreptul deținutului de a fi adus prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară” și, prin urmare, ar trebui examinată în conformitate cu art. 14 luat împreună cu art. 5 § 3 din Convenție. Curtea reiterează că art. 14 nu se referă la toate diferențele de tratament, ci numai la diferențele care au drept bază sau motiv o caracteristică personală („status”) prin care persoanele sau grupul de persoane sunt distinse unul de altul (a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 1976, Seria A nr. 23, p. 29, § 56). Curtea constată că, în principiu, obiectivul Legii nr. 3842 este să penalizeze persoanele care comite infracțiuni teroriste și că oricine arestează și acuzat de o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al legii respective va fi tratat mai puțin favorabil în ceea ce privește durata detenției în custodie de poliție decât persoanele arestate și acuzate de o infracțiune în temeiul legii obișnuite. În acest sens, Curtea consideră că distincția nu este făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de infracțiuni, în conformitate cu punctul de vedere legislativ privind gravitatea lor (a se vedea mutatis mutandis) Prin urmare, hotărârea Gerger v. Turcia din 8 iulie 1999, care va fi publicată în Raporturile 1999, § 69, concluzia că această practică nu constituie o formă de „discriminare” care este contrară Convenției, după care această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifestament nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILĂ, fără a prejudeca fondul, plângerea reclamanților în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție de a nu fost adusă prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară; DECLAREA INADMISSIBILA restul cererii.