- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 ianuarie 2014
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Pătrînjei împotriva României
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Ioan Pătrînjei, este un cetățean român, născut în 1947 și locuiește în Timișoara. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl S. Secoban, avocat practicant la Timișoara. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 noiembrie 1990, reclamantul, un angajat al Oficiului Postal Timișoara, a semnat o închiriere cu Agenția de Radiocomunicații Timișoara, o organizație atașată Oficiului Postal Timișoara, pentru una dintre unitățile de cazare situate într-o clădire deținută de respectiva Agenție de Radiocomunicații. La 29 iulie 1992 Legea nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor pentru alte scopuri construite de societățile de stat și de stat au intrat în vigoare.
La o dată neespecificată Biroul Postal Timișoara și Agenția de Radiocomunicații Timișoara s-au împărțit în două organizații distincte. În timp ce reclamantul a rămas un angajat al posturilor, Agenția a rămas proprietarul clădirii în care reclamantul a fost un chiriaș. Prin decizia din 28 decembrie 1993, consiliul Agenției Timișoara pentru Radiocomunicații a hotărât că, în sensul Legii nr. 85/1992, apartamentele situate în clădire, reclamantul locuia în cazare de personal constituită (locuințe de intervenție), erau destinate exclusiv angajaților agenției și nu puteau fi vândute. La o dată neespecificată, asociația chiriașilor a clădirii în care a trăit reclamantul a cerut Consiliului Agenției Timișoara de Radiocomunicații să permită membrii să achiziționeze apartamentele pe care le-au închiriat.
Cererea adresată consiliului agenției a fost semnată personal de către reclamant și alți 12 chiriași și a purtat sigiliul asociației. La 8 martie 2004, Agenția Timișoara de Radiocomunicații a notificat reclamantului că închirierea sa va fi încheiată și i-a cerut să abandoneze apartamentul pe care îl închiriase, deoarece, printre altele, nu a fost angajat al Agenției și apartamentul în cauză a fost clasificat ca apartament de cazare pentru personal standby. 10. La 22 aprilie 2004, reclamantul a respins cererea agenției Timișoara de radiocomunicații din 8 martie 2004, având în vedere că închirierea a fost încă valabilă. 11. La 29 iulie 2004, Agenția Timișoara de radiocomunicații a interzis procedurile împotriva reclamantului care a solicitat încheierea închirierii închirierilor și a expulzării sale.
Acesta a susținut, printre altele, că reclamantul nu a fost un angajat al organizației care deține clădirii, iar apartamentul în cauză a fost clasificat ca apartament de cazare pentru personal standby. 12. În aceeași dată, reclamantul a depus o reclamație împotriva Agenției de Radiocomunicații Timișoara în fața instanțelor interne care cercetează – pe baza Legii nr. 85/1992 – o injuncție care ordonă companiei să-i vândă apartamentul pe care îl leagă. El a susținut că apartamentul în cauză nu poate fi clasificat ca apartament de rezervă de personal și că, deși de-a lungul anilor i-a cerut în mod repetat agenției să-l vândă apartamentul, el a primit răspunsuri verbale contradictorii și evazive.
13. Prin hotărârea din 20 septembrie 2005, Curtea de District Timișoara a respins acțiunea agenției de radiocomunicații Timișoara și a permis reclamația reclamantului și a ordonat agenției să-l vândă apartamentul pe care îl închiria. La 6 aprilie 2006, reclamantul a deținut o închiriere valabil pe care a semnat-o înainte ca consiliul agenției să decidă să modifice scopul principal al clădirii în care se afla apartamentul. 14. La 6 aprilie 2006, un judecător a notificat Agenția Timișoara de Radiocomunicații în numele reclamantului că, în conformitate cu hotărârea din 20 septembrie 2005, a avut datoria de a vinde apartamentul reclamantului. În plus, a solicitat Agenției să informeze reclamantul în scris – în termen de cinci zile de la data la care a primit notificarea – cu privire la data și locul în care contractul de vânzare va fi semnat.
15. Agenția Timișoara de Radiocomunicații a apelat împotriva hotărârii menționate anterior. Acesta a susținut că, deși reclamantul a susținut că a cerut în mod repetat să achiziționeze apartamentul, el nu a reușit să prezinte documente scrise pentru a susține cererea sa. 16. Prin hotărârea interlocutivă din 19 mai 2006, Curtea județului Timiș a acordat solicitarea Agenției de Radiocomunicații Timișoara și a solicitat reclamantului să prezinte dovezi care au solicitat agenției să-i vândă apartamentul. 17. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2006 Curtea județului Timiș a respins apelul agenției de radiocomunicații Timișoara pe baza dovezilor disponibile. Acesta a susținut că reclamantul îndeplinește condițiile prevăzute în Legea nr. 85/1992 pentru achiziționarea apartamentului.
În plus, dreptul reclamantului de achiziționare a apartamentului nu a putut fi considerat în condiții de timp, deoarece Legea nr. 85/1992 nu a stabilit un termen pentru reclamantul de a exercita dreptul său de a cumpăra apartamentul. În plus, nu s-a putut considera că închirierea nu poate fi încheiată atâta timp cât reclamantul își exercita dreptul de achiziție. 18. Agenția Timișoara de Radiocomunicații a apelat împotriva hotărârii la punctele de drept (recurs). Acesta a susținut că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmației sale că a solicitat să cumpere apartamentul înainte de notificarea trimisă de către agenție că închirierea sa a fost încheiată. 19. La 29 noiembrie 2006, un judecător a notificat Agenția Timișoara de Radiocomunicații pentru a doua dată în numele reclamantului că, în conformitate cu hotărârea din 20 septembrie 2005, a avut datoria de a vinde apartamentul reclamantului.
20. Prin o hotărâre finală din 21 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara a permis, în parte, apelul Agenției de Radiocomunicații Timișoara asupra punctelor de drept, în ceea ce privește contrareclama reclamantului, susținând că clădirea care conține apartamentul închiriat de către reclamant a fost construită în timpul regimului comunist care utilizează fondurile Agenției. Potrivit raportului de experți disponibil pe dosar, apartamentul închiriat de reclamant nu a fost în stare de cazare pentru personal, deoarece unele dintre chiriașii leasing apartamente din clădire nu erau angajați ai agenției. Reclamantul a rămas un angajat al Oficiului Postal și apartamentul închiriat a fost deținut de agenție.
În acel moment, agenția nu a vrut să vândă apartamentul închiriat de reclamant și a vrut să-l păstreze în posesia sa. Curtea a considerat că nu poate usurpa voința proprietarului prin hotărârea sa și ordona vânzarea apartamentului în alte circumstanțe decât cele dorite de proprietar. În cazul în care reclamantul solicită consiliului agenției să-l vândă apartamentul și cererea sa a fost aprobată, ar putea fi realizat un consens între dorința părților și contractul dorit de părțile încheiat. Cu toate acestea, în acest caz, instanțele inferioare au aplicat greșit dispozițiile articolului 7 alineatul (1) din Legea nr. 85/1992. În ceea ce privește cererea agenției care solicită încheierea închirierii închirierii reclamantului și a expulzării sale, instanța a considerat că a fost corect respinsă de către instanțele inferioare, că validitatea închirierii reclamantului a fost prelungită și că a ocupat apartamentul pe baza titlului valabil.
21. La 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul extraordinar al reclamantului ca fiind limitat la timp. 23. Secțiunea 7 alineatele (1), (6) și (7) prevede că apartamentele altele decât apartamentele de cazare de personal în standby construite de societăți de stat înainte de data intrării în vigoare trebuie să fie vândute deținătorilor de leasing la cererea lor. Dispozițiile de la subsecțiunea 1 se aplică, de asemenea, chiriașilor care nu sunt angajați ai societăților care dețin proprietățile. 24. Secțiunea 2 litera (e) prevede că cazarea în rezervă de personal indică apartamentele desemnate ca locuințe pentru angajații societăților care, în conformitate cu termenii contractelor lor de ocupare a forței de muncă, desfășoară activități și funcții care necesită prezența lor constantă sau urgentă în sediile societății.
25. Părțile au prezentat opt hotărâri judecătorești dictate între 9 martie 2005 și 11 noiembrie 2009 cu privire la interpretarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992. Aceste hotărâri judecătorești au fost dictate de diferite instanțe interne de la Curtea județului Hunedoara la Curtea de Casație și au fost finale. Aceștia au inclus o hotărâre privind un recurs extraordinar în interesul legii (recursul „interesul legii”) pronunțată de Marea Camera a Curții de Casație la 21 ianuarie 2008, în vederea armonizării practicii instanțelor interne în interpretarea dispozițiilor juridice menționate anterior în ceea ce privește închirierile încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992. Potrivit acestor hotărâri, Secțiunile 1 și 7 din Legea nr. 85/1992 impun o obligație juridică societăților care dețin apartamentele de a le vinde.
Crearea relației juridice (juridice raport) este lăsată la discreția titularului de leasing care are dreptul de a cumpăra apartamentul. O obligație legală de vânzare există numai atunci când sunt îndeplinite trei condiții cumulative: apartamentul a fost construit de societăți de stat înainte de data intrării în vigoare a legii; persoana cere să cumpere aceaceasta a fost titularul închirierii, indiferent dacă el a fost sau nu un angajat al societății care deținea apartamentul; și apartamentul nu a fost clasificat ca apartament de rezervă pentru personal în sensul legii.
26. În conformitate cu hotărârea privind recursul extraordinar în interesul legii, pronunțată de Marea Camera a Curții de Casație la 3 aprilie 2013, în vederea armonizării practicii instanțelor interne în interpretarea dispozițiilor secțiunilor 1 și 7 din Legea nr. 85/1995 privind vânzarea de apartamente de către companii private care au devenit proprietari de apartamente ca urmare a procesului de privatizare, obligația juridică de a vinde se aplică și în ceea ce privește societățile private deținute mai sus.
1. The applicant, Mr Ioan Pătrînjei, is a Romanian national, who was born in 1947 and lives in Timișoara. He was represented before the Court by Mr S. Secoban, a lawyer practising in Timișoara.
The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms C. Brumar, from the Ministry of Foreign Affairs.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 26 November 1990 the applicant, a Timișoara Post Office employee, signed a lease with the Timișoara Radiocommunications Agency, an organisation attached to the Timișoara Post Office, for one of the accommodation units located in a building owned by the said Radiocommunications Agency.
On 29 July 1992 Law no. 85/1992 on the sale of dwellings and spaces for other purposes built by the State and State-owned companies entered into force.
On an unspecified date the Timișoara Post Office and the Timișoara Radiocommunications Agency split into two distinct organisations. While the applicant remained a post office employee, the Agency remained the owner of the building in which the applicant was a tenant.
By a decision of 28 December 1993 the board of the Timișoara Radiocommunications Agency decided that for the purposes of Law no. 85/1992 the apartments located in the building the applicant was living in constituted standby personnel accommodation (locuințe de intervenție), that they were intended exclusively for employees of the Agency, and that they could not be sold.
On an unspecified date, the tenants’ association of the building in which the applicant lived asked the Timișoara Radiocommunications Agency’s board to allow its members to purchase the apartments they were leasing. The request addressed to the Agency’s board was personally signed by the applicant and twelve other tenants and bore the seal of the association.
On 8 March 2004 the Timișoara Radiocommunications Agency notified the applicant that his lease would be terminated and asked him to vacate the apartment he was leasing because – amongst other things – he was not an employee of the Agency and the apartment in question was classified as standby personnel accommodation.
On 22 April 2004 the applicant dismissed the Timișoara Radiocommunications Agency’s request of 8 March 2004 on the grounds that the lease was still valid.
On 29 July 2004 the Timișoara Radiocommunications Agency brought proceedings against the applicant seeking the termination of his lease and his eviction. It argued, inter alia, that the applicant was not an employee of the organisation which owned the building, and the apartment in question was classified as standby personnel accommodation.
On the same date, the applicant lodged a counterclaim against the Timișoara Radiocommunications Agency before the domestic courts seeking – on the basis of Law no. 85/1992 – an injunction ordering the company to sell to him the apartment he was leasing. He argued that the apartment in question could not be classified as standby personnel accommodation and that, although over the years he had repeatedly asked the Agency to sell him the apartment, he had received contradictory and evasive verbal answers.
By a judgment of 20 September 2005 the Timișoara District Court dismissed the Timișoara Radiocommunications Agency’s action and allowed the applicant’s counterclaim and ordered the Agency to sell him the apartment he was leasing. It held that the applicant held a valid lease which he had signed before the Agency’s board decided to change the main purpose of the building in which the apartment was located.
On 6 April 2006 a bailiff notified the Timișoara Radiocommunications Agency on the applicant’s behalf that, according to the judgment of 20 September 2005, it had a duty to sell the apartment to the applicant. In addition, it asked the Agency to inform the applicant in writing – within five days of the date on which it received the notification – of the date and place where the contract of sale would be signed.
The Timișoara Radiocommunications Agency appealed against the aforementioned judgment. It argued that although the applicant contended that he had repeatedly asked to purchase the apartment, he had failed to submit any written documents to support his claim.
By an interlocutory judgment of 19 May 2006 the Timiș County Court granted the Timișoara Radiocommunications Agency’s application and asked the applicant to submit evidence that he had asked the Agency to sell him the apartment.
By a judgment of 10 November 2006 the Timiș County Court dismissed the Timișoara Radiocommunications Agency’s appeal on the basis of the available evidence. It held that the applicant fulfilled the conditions laid down in Law no. 85/1992 for purchasing the apartment. Moreover, the applicant’s right to purchase the apartment could not be considered time-barred because Law no. 85/1992 did not lay down a timelimit for the applicant to exercise his right to purchase the apartment. Furthermore, the lease could not be considered terminated as long as the applicant had exercised his right of purchase.
The Timișoara Radiocommunications Agency appealed on points of law (recurs) against the judgment. It argued that the applicant had not submitted any evidence in support of his claim that he had asked to purchase the apartment prior to the notification sent to him by the Agency that his lease had been terminated.
On 29 November 2006 a bailiff notified the Timișoara Radiocommunications Agency for the second time on the applicant’s behalf that according to the judgment of 20 September 2005, it had a duty to sell the apartment to the applicant.
By a final judgment of 21 May 2007 the Timișoara Court of Appeal allowed in part the Timișoara Radiocommunications Agency’s appeal on points of law in so far as it concerned the applicant’s counterclaim. It held that the building containing the apartment leased by the applicant had been constructed during the communist regime using Agency funds. According to the expert report available on file, the apartment leased by the applicant was not standby personnel accommodation because some of the tenants leasing apartments in the building were not employees of the Agency. The applicant remained an employee of the Post Office and the leased apartment was owned by the Agency. At the time, the Agency did not wish to sell the apartment leased by the applicant and wanted to keep it in its possession. The court took the view that it could not usurp the will of the owner by its judgment and order the sale of the apartment in circumstances other than those desired by the owner. If the applicant asked the board of the Agency to sell him the apartment and his request was approved, a consensus between the wishes of the parties could be achieved and the contract desired by the parties concluded. However, in the present case the lower courts had misapplied the provisions of Article 7(1) of Law no. 85/1992. In so far as the Agency’s application seeking the termination of the applicant’s lease and his eviction was concerned, the court considered that it had been correctly rejected by the lower courts, that the validity of the applicant’s lease had been extended, and that he occupied the apartment on the basis of valid title.
The applicant lodged an extraordinary appeal seeking a review of the judgment (revizuire).
On 10 October 2007 the Timișoara Court of Appeal dismissed the applicant’s extraordinary appeal as being time-barred.
Section 7(1), (6) and (7) provides that apartments other than standby personnel accommodation built by State-owned companies before the date on which the law entered into force are to be sold to the lease-holders at their request. The provisions of subsection 1 apply also to tenants who are not employees of the companies that own the properties.
Section 2 (e) provides that standby personnel accommodation denotes apartments designated as housing for employees of the companies who under the terms of their employment contracts perform activities and functions which require their constant or urgent presence on company premises.
The parties submitted eight court judgments delivered between 9 March 2005 and 11 November 2009 concerning the interpretation of the provisions of Law no. 85/1992. These court judgments had been delivered by various domestic courts ranging from the Hunedoara County Court to the Court of Cassation, and were final. They included a judgment on an extraordinary appeal in the interests of the law (recurs ȋn interesul legii) delivered by the Grand Chamber of the Court of Cassation on 21 January 2008 with a view to harmonising the domestic courts’ practice in interpreting the aforementioned legal provisions with regard to leases concluded after the entry into force of Law no. 85/1992. According to those judgments, Sections 1 and 7 of Law no. 85/1992 impose a legal obligation on the companies owning the apartments to sell them. The creation of the legal relationship (raport juridic) is left to the discretion of the lease-holder who has the right to purchase the apartment. A legal obligation to sell exists only when three cumulative conditions are met: the apartment was built by State-owned companies before the date the law entered into force; the person asking to purchase it was the holder of the lease, regardless of whether or not he was an employee of the company which owned the apartment; and the apartment was not classified as standby personnel accommodation within the meaning of the law.
According to the judgment on extraordinary appeal in the interests of the law, delivered by the Grand Chamber of the Court of Cassation on 3 April 2013 with a view to harmonising the domestic courts’ practice in interpreting the provisions of Sections 1 and 7 of Law no. 85/1995 concerning the sale of apartments by privately owned companies which had become owners of the apartments as a result of the privatisation process, the legal obligation to sell also applies in respect of the aforementioned privately owned companies.