PĂTRÎNJEI v. ROMANIA

Reclamantul, dl Ioan Pătrînjei, este un cetățean român, născut în 1947 și locuiește în Timișoara. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl S. Secoban, avocat practicant la Timișoara. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 noiembrie 1990, reclamantul, un angajat al Oficiului Postal Timișoara, a semnat o închiriere cu Agenția de Radiocomunicații Timișoara, o organizație atașată Oficiului Postal Timișoara, pentru una dintre unitățile de cazare situate într-o clădire deținută de respectiva Agenție de Radiocomunicații. La 29 iulie 1992 Legea nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor pentru alte scopuri construite de societățile de stat și de stat au intrat în vigoare. La o dată neespecificată Biroul Postal Timișoara și Agenția de Radiocomunicații Timișoara s-au împărțit în două organizații distincte. În timp ce reclamantul a rămas un angajat al posturilor, Agenția a rămas proprietarul clădirii în care reclamantul a fost un chiriaș. Prin decizia din 28 decembrie 1993, consiliul Agenției Timișoara pentru Radiocomunicații a hotărât că, în sensul Legii nr. 85/1992, apartamentele situate în clădire, reclamantul locuia în cazare de personal constituită (locuințe de intervenție), erau destinate exclusiv angajaților agenției și nu puteau fi vândute. La o dată neespecificată, asociația chiriașilor a clădirii în care a trăit reclamantul a cerut Consiliului Agenției Timișoara de Radiocomunicații să permită membrii să achiziționeze apartamentele pe care le-au închiriat. Cererea adresată consiliului agenției a fost semnată personal de către reclamant și alți 12 chiriași și a purtat sigiliul asociației. La 8 martie 2004, Agenția Timișoara de Radiocomunicații a notificat reclamantului că închirierea sa va fi încheiată și i-a cerut să abandoneze apartamentul pe care îl închiriase, deoarece, printre altele, nu a fost angajat al Agenției și apartamentul în cauză a fost clasificat ca apartament de cazare pentru personal standby. 10. La 22 aprilie 2004, reclamantul a respins cererea agenției Timișoara de radiocomunicații din 8 martie 2004, având în vedere că închirierea a fost încă valabilă. 11. La 29 iulie 2004, Agenția Timișoara de radiocomunicații a interzis procedurile împotriva reclamantului care a solicitat încheierea închirierii închirierilor și a expulzării sale. Acesta a susținut, printre altele, că reclamantul nu a fost un angajat al organizației care deține clădirii, iar apartamentul în cauză a fost clasificat ca apartament de cazare pentru personal standby. 12. În aceeași dată, reclamantul a depus o reclamație împotriva Agenției de Radiocomunicații Timișoara în fața instanțelor interne care cercetează – pe baza Legii nr. 85/1992 – o injuncție care ordonă companiei să-i vândă apartamentul pe care îl leagă. El a susținut că apartamentul în cauză nu poate fi clasificat ca apartament de rezervă de personal și că, deși de-a lungul anilor i-a cerut în mod repetat agenției să-l vândă apartamentul, el a primit răspunsuri verbale contradictorii și evazive. 13. Prin hotărârea din 20 septembrie 2005, Curtea de District Timișoara a respins acțiunea agenției de radiocomunicații Timișoara și a permis reclamația reclamantului și a ordonat agenției să-l vândă apartamentul pe care îl închiria. La 6 aprilie 2006, reclamantul a deținut o închiriere valabil pe care a semnat-o înainte ca consiliul agenției să decidă să modifice scopul principal al clădirii în care se afla apartamentul. 14. La 6 aprilie 2006, un judecător a notificat Agenția Timișoara de Radiocomunicații în numele reclamantului că, în conformitate cu hotărârea din 20 septembrie 2005, a avut datoria de a vinde apartamentul reclamantului. În plus, a solicitat Agenției să informeze reclamantul în scris – în termen de cinci zile de la data la care a primit notificarea – cu privire la data și locul în care contractul de vânzare va fi semnat. 15. Agenția Timișoara de Radiocomunicații a apelat împotriva hotărârii menționate anterior. Acesta a susținut că, deși reclamantul a susținut că a cerut în mod repetat să achiziționeze apartamentul, el nu a reușit să prezinte documente scrise pentru a susține cererea sa. 16. Prin hotărârea interlocutivă din 19 mai 2006, Curtea județului Timiș a acordat solicitarea Agenției de Radiocomunicații Timișoara și a solicitat reclamantului să prezinte dovezi care au solicitat agenției să-i vândă apartamentul. 17. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2006 Curtea județului Timiș a respins apelul agenției de radiocomunicații Timișoara pe baza dovezilor disponibile. Acesta a susținut că reclamantul îndeplinește condițiile prevăzute în Legea nr. 85/1992 pentru achiziționarea apartamentului. În plus, dreptul reclamantului de achiziționare a apartamentului nu a putut fi considerat în condiții de timp, deoarece Legea nr. 85/1992 nu a stabilit un termen pentru reclamantul de a exercita dreptul său de a cumpăra apartamentul. În plus, nu s-a putut considera că închirierea nu poate fi încheiată atâta timp cât reclamantul își exercita dreptul de achiziție. 18. Agenția Timișoara de Radiocomunicații a apelat împotriva hotărârii la punctele de drept (recurs). Acesta a susținut că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmației sale că a solicitat să cumpere apartamentul înainte de notificarea trimisă de către agenție că închirierea sa a fost încheiată. 19. La 29 noiembrie 2006, un judecător a notificat Agenția Timișoara de Radiocomunicații pentru a doua dată în numele reclamantului că, în conformitate cu hotărârea din 20 septembrie 2005, a avut datoria de a vinde apartamentul reclamantului. 20. Prin o hotărâre finală din 21 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara a permis, în parte, apelul Agenției de Radiocomunicații Timișoara asupra punctelor de drept, în ceea ce privește contrareclama reclamantului, susținând că clădirea care conține apartamentul închiriat de către reclamant a fost construită în timpul regimului comunist care utilizează fondurile Agenției. Potrivit raportului de experți disponibil pe dosar, apartamentul închiriat de reclamant nu a fost în stare de cazare pentru personal, deoarece unele dintre chiriașii leasing apartamente din clădire nu erau angajați ai agenției. Reclamantul a rămas un angajat al Oficiului Postal și apartamentul închiriat a fost deținut de agenție. În acel moment, agenția nu a vrut să vândă apartamentul închiriat de reclamant și a vrut să-l păstreze în posesia sa. Curtea a considerat că nu poate usurpa voința proprietarului prin hotărârea sa și ordona vânzarea apartamentului în alte circumstanțe decât cele dorite de proprietar. În cazul în care reclamantul solicită consiliului agenției să-l vândă apartamentul și cererea sa a fost aprobată, ar putea fi realizat un consens între dorința părților și contractul dorit de părțile încheiat. Cu toate acestea, în acest caz, instanțele inferioare au aplicat greșit dispozițiile articolului 7 alineatul (1) din Legea nr. 85/1992. În ceea ce privește cererea agenției care solicită încheierea închirierii închirierii reclamantului și a expulzării sale, instanța a considerat că a fost corect respinsă de către instanțele inferioare, că validitatea închirierii reclamantului a fost prelungită și că a ocupat apartamentul pe baza titlului valabil. 21. La 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul extraordinar al reclamantului ca fiind limitat la timp. 23. Secțiunea 7 alineatele (1), (6) și (7) prevede că apartamentele altele decât apartamentele de cazare de personal în standby construite de societăți de stat înainte de data intrării în vigoare trebuie să fie vândute deținătorilor de leasing la cererea lor. Dispozițiile de la subsecțiunea 1 se aplică, de asemenea, chiriașilor care nu sunt angajați ai societăților care dețin proprietățile. 24. Secțiunea 2 litera (e) prevede că cazarea în rezervă de personal indică apartamentele desemnate ca locuințe pentru angajații societăților care, în conformitate cu termenii contractelor lor de ocupare a forței de muncă, desfășoară activități și funcții care necesită prezența lor constantă sau urgentă în sediile societății. 25. Părțile au prezentat opt hotărâri judecătorești dictate între 9 martie 2005 și 11 noiembrie 2009 cu privire la interpretarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992. Aceste hotărâri judecătorești au fost dictate de diferite instanțe interne de la Curtea județului Hunedoara la Curtea de Casație și au fost finale. Aceștia au inclus o hotărâre privind un recurs extraordinar în interesul legii (recursul „interesul legii”) pronunțată de Marea Camera a Curții de Casație la 21 ianuarie 2008, în vederea armonizării practicii instanțelor interne în interpretarea dispozițiilor juridice menționate anterior în ceea ce privește închirierile încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992. Potrivit acestor hotărâri, Secțiunile 1 și 7 din Legea nr. 85/1992 impun o obligație juridică societăților care dețin apartamentele de a le vinde. Crearea relației juridice (juridice raport) este lăsată la discreția titularului de leasing care are dreptul de a cumpăra apartamentul. O obligație legală de vânzare există numai atunci când sunt îndeplinite trei condiții cumulative: apartamentul a fost construit de societăți de stat înainte de data intrării în vigoare a legii; persoana cere să cumpere aceaceasta a fost titularul închirierii, indiferent dacă el a fost sau nu un angajat al societății care deținea apartamentul; și apartamentul nu a fost clasificat ca apartament de rezervă pentru personal în sensul legii. 26. În conformitate cu hotărârea privind recursul extraordinar în interesul legii, pronunțată de Marea Camera a Curții de Casație la 3 aprilie 2013, în vederea armonizării practicii instanțelor interne în interpretarea dispozițiilor secțiunilor 1 și 7 din Legea nr. 85/1995 privind vânzarea de apartamente de către companii private care au devenit proprietari de apartamente ca urmare a procesului de privatizare, obligația juridică de a vinde se aplică și în ceea ce privește societățile private deținute mai sus.