Teodor și Constantinescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35676/07) direcționată împotriva României și cu care doi cetățeni ai acestui stat, d-l Petre Teodor și d-na Corina-Nicoleta Constantinescu («reclamanții»), au sesizat Curtea la 23 ianuarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»). Ca urmare a decesului reclamantului la 25 iulie 2007, prin scrisoare din 28 august 2007, a doua reclamantă («reclamanta») a exprimat dorința de a continua procesul și în numele soțului ei decedat, al cărui unic moștenitor este, după cum atestă un certificat din 14 decembrie 2007.

Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul acestuia, d-l Răzvan-Horatiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 10 septembrie 2008, președintele secțiunii a treia a hotărât transmiterea cererii Guvernului. Conform permisului acordat de art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FAPT

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe baza unui ordin de repartiție emis în 1985 de Arhiepiscopia din București, Biserica Sf. Ilie Hanul Coltei a încheiat în 1974 cu reclamanții, în temeiul legii nr. 5/1973 privind gestionarea locuințelor și relațiile dintre proprietari și locatari, un contract de chirie, recondus până în 1989, referitor la un apartament situat la București, str. Doamnei nr. 18.

Printr-o hotărâre din 11 iunie 1999, tribunalul din București a ordonat consiliului municipal al Bucureștiului (CMB) și societății încărcate cu administrarea fondului imobiliar al CMB (DAFI), care s-au supus jurisdicției tribunalului, să emită un ordin de repartiție al apartamentului sus-menționat în favoarea reclamanților și să încheie cu aceștia un contract de chirie. Din informațiile furnizate de Guvern rezultă că tribunalul s-a bazat, printre altele, pe două scrisori furnizate de direcțiile de urbanism, patrimoniu și cadastru ale Bucureștiului pe baza documentelor, pierdute de atunci, care indicau că apartamentul litigios se găsea în patrimoniul statului în anii 1980.

Într-o procedură separată, printr-o hotărâre din 3 februarie 2000, tribunalul din București a ordonat CMB, care se supusese jurisdicției tribunalului, să încheie cu reclamanții un contract de vânzare referitor la apartamentul precizat.

Neexistând apeluri, hotărârile sus-menționate au devenit definitive și au fost apoi revêtue de formula de execuție de către reclamanți. Interesații au solicitat în repetate rânduri autorităților locale, inclusiv prin intermediul unui executori de justiție, executarea hotărârilor definitive în cauză, dar fără succes.

Un proiect de decizie să fie adoptat de CMB pentru a transfera în administrația sa imobilul litigios nu a fost aprobat în 2000 de departamentul juridic al primăriei, pe motiv că nu existau documente pentru a dovedi dreptul de proprietate al statului, hotărârile definitive sus-menționate nefiind suficiente în acest privință. În martie 2001, departamentul juridic al primăriei din București a indicat că a invitat, fără rezultat, direcția responsabilă de administrarea patrimoniului primăriei (DGAFI), să verifice dacă bunul litigios era «abandonat» și, în caz afirmativ, să facă demersuri pentru ca el să reintre în patrimoniul statului, conform dispozițiilor relevante ale codului civil.

Printr-o hotărâre definitivă din 14 noiembrie 2001, tribunalul județean din București a admis cererea de intervenție a interesaților într-o procedură inițiată de parohia C. și a constatat că aceasta nu avea drept de proprietate asupra imobilului din care făcea parte apartamentul litigios. Din hotărârea din 1954 a patriarhului României rezulta că imobilul sus-menționat, care fuseseră în patrimoniul bisericii Sf. Ilie Hanul Coltei, a fost administrat de parohia C.

În 2002 și 2004, DGAFI a mai făcut, fără succes, două demersuri pentru a face adopta o decizie pentru a reintroduce imobilul litigios în patrimoniul CMB. În acest privință, un «raport de specialitate» redactat la o dată neprecizată sub conducerea CMB, avizat de departamentul juridic al CMB și semnat de directorul acestuia, preciza că din hotărârile definitive în cauză și din scrisorile furnizate la acea vreme de direcțiile tehnice rezulta că imobilul era proprietatea statului. Cu toate acestea, printr-o notă internă din 30 septembrie 2004, direcția juridică a primăriei a precizat că DGAFI nu a fost diligentă în a clarifica regimul juridic al imobilului și că din hotărârea definitivă din 14 noiembrie 2001 sus-menționată rezulta că patriarhatul ortodox era proprietar al imobilului, drept care bunul nu părea «abandonat» și nu putea fi transferat CMB.

Printr-o hotărâre definitivă din 4 septembrie 2003, tribunalul din București a respins acțiunea introdusă de reclamanți și de alți terți care se găseau în situație similară, acțiune având ca scop, pe baza art. 580 § 3 din codul de procedură civilă (CPC), condamnarea autorităților locale să plătească o amendă civilă până la încheierea contractului de vânzare în cauză. Tribunalul a considerat că biserica Sf. Ilie figura ca proprietar al imobilului litigios în 1940, că nu existau documente dovedind că statul a devenit ulterior proprietar al imobilului (documentele cadastrale din perioada anterioară anului 1989 se bazau pe declarații), și că autorităților locale nu li se puteau imputa responsabilitate pentru neîncheiererea contractului de vânzare în cauză.

O procedură de expulzare a reclamantei din apartamentul în cauză inițiată de parohia Sf. Ilie Hanul Coltei în 2009 este în prezent în curs de judecată în fața instanțelor interne. PE DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea observă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cazul să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul admite că reclamanții aveau dreptul la încheierea unei chirii și, apoi, a unui contract de vânzare referitor la apartamentul în cauză, dar considera că autoritățile nu au putut executa hotărârile definitive sus-menționate pentru motive obiective, și anume faptul că bunul nu se găsea în patrimoniul administrației, ci în acela al unei «instituții ecleziastice». Guvernul susține că hotărârile în cauză au constatat că în anii 1980 apartamentul se găsea în patrimoniul statului, ceea ce ar rezulta și din informațiile furnizate de raportul redactat de CMB. Consideră că neexecutarea a fost datorată «regimului juridic incert» al imobilului, că autoritățile au făcut demersuri, fără succes, pentru executarea acestora, și că – în ipoteza în care bunul ar putea fi calificat ca «abandonat» – ordonanța Guvernului nr. 14/2007 ar permite repreglarea acestuia de către Stat.

Reclamanta face valabil că Guvernul însuși se contrazice când susține pe de o parte că apartamentul s-ar găsi în patrimoniul unei «instituții ecleziastice» și pe de altă parte că ar putea beneficia de regimul juridic al bunurilor «abandonate». Subliniază că autoritățile nu au niciodată contestat în cursul procedurilor pe fond faptul că acțiunile dirigate împotriva acestui apartament au fost introduse cu temei împotriva lor.

Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau ale unei sentințe, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul art. 6 din Convenție (Hornsby citat, § 40, și Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, dreptul de acces la tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre de caracter civil oricât de circumstanțe (Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Curtea reia că atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze în executarea unei decizii judiciare și se abțin de a o face, această inerție angajează responsabilitatea statului pe terenul art. 6 § 1 din Convenție (Scollo c. Italia, 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315-C). În plus, actele sau omisiunile administrației ca urmare a unei decizii de justiție nu pot avea ca efect nici împiedicarea nici, mai ales, punerea în discuție a fondului acestei decizii (Immobiliare Saffi citat, § 74).

În cauza de față, Curtea observă că reclamanții beneficiază de două hotărâri definitive pronunțate la 11 iunie 1999 și 3 februarie 2000, prin care autoritățile locale din București au fost condamnate să încheie în favoarea lor un contract de chirie și apoi un contract de vânzare referitor la apartamentul pe care îl locuiesc, hotărâri care nu au fost executate.

Curtea observă de la început că, în cursul procedurilor pe fond finalizate de hotărârile definitive din 11 iunie 1999 și 3 februarie 2000, autoritățile nu au susținut că apartamentul litigios nu se găsea în patrimoniul lor și că interesații au direcționat acțiunile greșit împotriva lor. Dimpotrivă, autoritățile s-au supus jurisdicției tribunalului, care a pronunțat hotărârile pe baza documentelor furnizate de autorități și bazate pe acte scrise pierdute în prezent, și nu au contestat aceste hotărâri, care au devenit definitive. Sigur, mai mult de trei ani mai târziu, într-o hotărâre definitivă din 4 septembrie 2003 pronunțată într-o procedură care nu se referea direct la dreptul de proprietate litigios, ci la executarea obligației de a încheia contractul de vânzare, tribunalul din București a judecat că autoritățile locale nu erau responsabile pentru neîncheiererea contractului sus-menționat, pe motiv că nu existau documente dovedind că statul a devenit proprietar al imobilului după 1940. În sfârșit, Curtea observă că până în prezent, zece ani după pronunțarea hotărârilor în cauză, Guvernul susține că regimul juridic al apartamentului este «incert», că acesta s-ar găsi în patrimoniul unei «instituții ecleziastice», dar că nu trebuie excludusă nici posibilitatea ca el să fie în cele din urmă calificat ca un bun «abandonat» și repreclame de autorități, ceea ce ar permite executarea hotărârilor definitive.

Curtea amintește că nu-i aparține să confirme sau să infirme conținutul unei decizii de justiție internă definitive. Nu poate totuși să se dispenseze de a constata situația juridică stabilită de hotărârea sus-menționată între părți, hotărâre bazată pe documente în prezent pierdute și care nu a fost contestată la acea vreme de autoritățile responsabile cu verificarea regimului juridic al bunului litigios prin intermediul unei căi de recurs obișnuite sau chiar extraordinare. Prin urmare, având în vedere principiul primatului dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că o decizie judiciară pronunțată de instanțele judiciare interne competente prevalează și că argumentele contradictorii ale Guvernului, din care rezultă că regimul juridic al bunului nu a fost stabilit cu certitudine în cursul acestor zece ani de neexecutare, nu se pot analiза ca o imposibilitate obiectivă de execuție nici nu pot descărca autoritățile de responsabilitate sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție (vezi, mutatis mutandis, Pântea c. România, nr. 5050/02, § 35, 15 iunie 2006, și Costachescu c. România, nr. 37805/05, § 27, 29 septembrie 2009).

Având în vedere principiul conform căruia Convenția are scopul de a proteja drepturi nu teoretice sau iluzoare, ci concrete și efective (Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37), Curtea nu poate decât să constate că, din cauza atitudinii contradictorii a autorităților naționale, reclamanții se află de mai mulți ani într-o situație de incertitudine juridică privind posibilitatea efectivă de a vedea executate de autorități hotărârile definitive care le erau favorabile (vezi, mutatis mutandis, Durdan c. România, nr. 6098/03, § 80, 26 aprilie 2007).

Ținând seama de enjeu-ul litigiului pentru reclamanți, Curtea consideră că comportamentul autorităților naționale, în ceea ce privește executarea hotărârilor definitive în cauză, a lezat dreptul lor de acces la tribunal așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție. De aceea, a existat o încălcare a acestui articol.

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea observă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cazul să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Deși admite că reclamanții dispuneau de un «bun» pe baza hotărârilor definitive sus-menționate, Guvernul susține că autoritățile și executorul de justiție au agi cu diligență, dar s-au lovit de refuzul departamentului juridic al primăriei de a autoriza vânzarea, din cauza regimului juridic incert al apartamentului datorită lipsei documentelor care să ateste dreptul de proprietate al statului pe imobil. Guvernul susține că autoritățile au respectat un echilibru cuvenit între drepturile de proprietate în joc, că interesata ar fi putut sesiza tribunalele cu o acțiune pentru a obține o hotărâre care să servească drept contract de vânzare, și că în orice caz aceasta nu a fost prejudiciată, deoarece reclamanta nu este amenințată cu expulzarea din apartamentul pe care îl locuiește.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului.

Curtea constată că Guvernul admite că a existat o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor din cauza neexecutării hotărârilor definitive în cauză. Consideră că, după ce au derulat cu succes o primă serie de proceduri judiciare împotriva autorităților, reclamanții nu ar putea fi obligați, privind Convenția, să inițieze alte proceduri pentru a compensa neîndeplinirea administrației de a executa aceste hotărâri și a clarifica situația juridică a bunului, care a fost deja subiect al unui examen al tribunalelor în procedurile contencioase finalizate de hotărârile definitive în cauză. Din motive similare celor expuse privind art. 6 § 1 din Convenție (paragrafele 23-24 de mai sus), Curtea consideră că argumentele avansate de Guvern, și ținând în esență la regimul juridic «incert» al apartamentului, nu pot constitui o justificare satisfăcătoare pentru neexecutare. În plus, observă că reclamanta se află în prezent sub amenința unei proceduri de expulzare în curs.

Curtea concluzionează deci că a existat și o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să cunoască de pretențiile formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. Rezultă că această parte a cererii este evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru prejudiciul material, reclamanta solicită ca contractul de vânzare al apartamentului litigios să fie încheiat de autorități sau, cu caracter subsidiar, să-i fie acordată o sumă de 62.000 euro (EUR), adică o sumă reprezentând valoarea de piață a apartamentului conform unui raport de expertiză pe care îl prezintă Curții. Reclamanta solicită de asemenea 100.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul contestă legătura de cauzalitate dintre încălcare și prejudiciul material pretins și suma estimată conform valorii de piață a bunului, observând că trebuie subliniată faptul că reclamanta ar fi trebuit să plătească prețul apartamentului pentru a-și asigura proprietatea. Privind cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul consideră că suma în cauză este excesivă și că un constat de încălcare ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului pretins.

Curtea amintește că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia, în măsura posibilului, pentru a restabili pe cât posibil situația anterioară (Metaxas citat, § 35, și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

În circumstanțele cauzei de față, consideră că executarea hotărârilor definitive din 11 iunie 1999 și 3 februarie 2000 care ordonează administrației să incheie contracte de chirie și de vânzare referitoare la apartamentul situat la București, str. Doamnei nr. 18 ar plasa reclamanta, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În absența hotărârii statului pârât de a încheia contractele sus-menționate, Curtea consideră că Guvernul ar trebui să ofere interesatei posibilitatea de a încheia un contract de chirie și, apoi, de vânzare referitor la un alt apartament, de o suprafață și valoare similare. Privind cererea reclamantei pentru prejudiciul material, Curtea ia notă de faptul că hotărârea din 3 februarie 2000 dădea interesatei doar dreptul de a cumpăra apartamentul litigios, dar oricum ea era menită să plătească un preț pentru acest apartament și nu este cazul să speculeze asupra valorii acestui preț. De aceea, consideră că reclamanta nu ar putea cere valoarea de piață a apartamentului.

Curtea consideră totuși că în orice caz reclamanta a suferit o pierdere reală de șansă prin neexecutarea hotărârilor precizate până acum, pierdere care convine să fie compensată în echitate. De plus, Curtea consideră că reclamanta a suferit și un prejudiciu moral din cauza, în special, a frustrării provocate de imposibilitatea de a vedea executate hotărârile definitive în cauză și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de un constat de încălcare.

În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și judecând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantei 14.000 EUR toate prejudiciile confundate. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta nu solicită nicio sumă pentru cheltuieli și costuri. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii liniei de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievurile tirând din art. 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să ia măsurile necesare pentru a executa hotărârile definitive din 11 iunie 1999 și 3 februarie 2000, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, asigurând încheiererea contractelor ordonate de aceste hotărâri și având ca obiect apartamentul locuit de reclamantă la București, str. Doamnei nr. 18; b) că în absența încheerii contractelor sus-menționate, statul pârât trebuie, în același termen de trei luni, să ofere interesatei posibilitatea de a încheia un contract de chirie și, apoi, de vânzare referitor la un alt apartament de o suprafață și valoare similare; c) că în orice caz, în același termen precizat, statul pârât trebuie să plătească reclamantei o sumă de 14.000 EUR (paisprezece mii euro) toate prejudiciile confundate, plus orice sumă ce ar putea fi datorată în temeiul impozitului; d) că suma menționată la punctul c) va fi convertită în moneda statului pârât la cursul aplicabil la data plății; e) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a liniei de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunică prin scris la 2 martie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 35676/07) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Petre Teodor et M me Corina-Nicoleta Constantinescu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 23 janvier 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). Suite au décès du requérant le 25 juillet 2007, par lettre du 28 août 2007, la deuxième requérante (« la requérante ») a exprimé le souhait de continuer l'instance aussi au nom de son époux, dont elle est l'unique héritière, tel que le constate un certificat du 14 décembre 2007.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horatiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le10 septembre 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Sur la base d'un ordre de répartition délivré en 1985 par l'Archevêché de Bucarest, l'Eglise St. Ilie Hanul Coltei conclut en 1974 avec les requérants, en vertu de la loi n o 5/1973 sur la gestion des logements et les rapports entre propriétaires et locataires, un contrat de bail, reconduit jusqu'en 1989, portant sur un appartement sis à Bucarest, au n o 18 rue Doamnei.

Par un jugement du 11 juin 1999, l e tribunal de première instance de Bucarest ordonna au conseil municipal de Bucarest (CMB) et à la société chargée d'administrer le fonds immobilier de CMB (DAFI), qui se remirent à la sagesse du tribunal, d'émettre un ordre de répartition de l'appartement susmentionné en faveur des requérants et de conclure avec ces derniers un contrat de bail. Il ressort des renseignements fournis par le Gouvernement que le tribunal s'est fondé, entre autres, sur deux lettres fournies par les directions d'urbanisme, de patrimoine et de cadastre de Bucarest sur la base des documents, perdus depuis lors, qui indiquaient que l'appartement litigieux figurait dans le patrimoine de l'Etat dans les années 1980.

Dans une procédure distincte, par un jugement du 3 février 2000, le tribunal de première instance de Bucarest ordonna au CMB, qui s'était remis à la sagesse du tribunal, de conclure avec les requérants un contrat de vente portant sur l'appartement précité.

A défaut de recours, les jugements susmentionnés devinrent définitifs et furent ensuite revêtus de la formule exécutoire par les requérants. Les intéressés demandèrent à plusieurs reprises aux autorités locales, y compris par le biais d'un huissier de justice, l'exécution des jugements définitifs en cause, mais sans succès.

Un projet de décision à adopter par le CMB afin de transférer dans son administration l'immeuble litigieux ne fut pas avisé en 2000 par le département juridique de la mairie, au motif qu'il n'y avait pas de documents pour prouver le droit de propriété de l'Etat, les jugements définitifs précités n'étant pas suffisants à cet égard. En mars 2001, le département juridique de la mairie de Bucarest indiqua avoir invité, sans résultat, la direction chargée de l'administration du patrimoine de la mairie (DGAFI), à vérifier si le bien litigieux était « abandonné » et, dans l'affirmative, à faire des démarches pour qu'il rentre dans le patrimoine de l'Etat, selon les dispositions pertinentes du code civil.

Par un jugement définitif du 14 novembre 2001, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à la demande d'intervention des intéressés dans une procédure engagée par la paroisse C. et constata que cette dernière n'avait pas un droit de propriété sur l'immeuble dont faisait partie l'appartement litigieux. Il ressortait d'une décision de 1954 du patriarche de Roumanie que ledit immeuble, qui avait été dans le patrimoine de l'église St. Ilie Hanul Coltei, avait été administré par la paroisse C.

En 2002 et 2004, la DGAFI fit, sans succès, deux autres démarches pour faire adopter une décision visant à faire rentrer l'immeuble litigieux dans le patrimoine du CMB. A cet égard, un « rapport de spécialité » rédigé à une date non précisée sous la direction du CMB, avisé par le département juridique du CMB et signé par son directeur, précisait qu'il ressortait des jugements définitifs en question et des lettres fournies à l'époque par les directions techniques que l'immeuble était la propriété de l'Etat. Toutefois, par une note interne du 30 septembre 2004, la direction juridique de la mairie précisa que la DGAFI n'avait pas été diligente pour éclaircir le régime juridique de l'immeuble et qu'il ressortait notamment du jugement du 14 novembre 2001 susmentionné que le patriarcat orthodoxe était le propriétaire de l'immeuble, de sorte que le bien n'apparaissait pas comme « abandonné » et ne pouvait pas être transféré au CMB.

Par un jugement définitif du 4 septembre 2003, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta l'action introduite par les requérants et d'autres tiers se trouvant dans une situation similaire, action visant, sur le fondement de l'article 580 3 du code de procédure civile (CPC), à condamner les autorités locales à payer une amende civile jusqu'à la conclusion du contrat de vente en cause. Le tribunal retint que l'église St. Ilie figurait en tant que propriétaire de l'immeuble litigieux en 1940, qu'il n'y avait pas des documents prouvant que l'Etat était ensuite devenu propriétaire de l'immeuble (les documents cadastraux d'avant 1989 se fondaient sur des déclarations), et que les autorités locales n'étaient donc pas coupables pour le défaut de conclure le contrat de vente en question.

Une procédure en expulsion de la requérante de l'appartement en cause introduite par la paroisse St. Ilie Hanul Coltei en 2009 est à présent pendante devant les juridictions internes. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement admet que les requérants avaient droit à la conclusion d'un bail et, ensuite, d'un contrat de vente portant sur l'appartement en cause, mais estime que les autorités n'ont pas pu exécuter les jugements définitifs susmentionnés pour des raisons objectives, à savoir le fait que le bien ne se trouvait pas dans le patrimoine de l'administration, mais dans celui d'une « institution ecclésiastique ». Le Gouvernement met en avant que les jugements en question ont constaté que, dans les années 1980, l'appartement s'est trouvé dans le patrimoine de l'Etat, ce qui ressortirait aussi des renseignements fournis par le rapport rédigé par le CMB. Il considère que la non-exécution a été due au « régime juridique incertain » de l'immeuble, que les autorités ont fait des démarches, sans succès, en vue de l'exécution, et que – dans l'hypothèse où le bien pourrait être qualifié d' « abandonné » – l'ordonnance du Gouvernement n o 14/2007 permettrait sa reprise par l'Etat.

La requérante fait valoir que le Gouvernement lui-même se contredit lorsqu'il soutient tantôt que l'appartement se trouverait dans le patrimoine d'une « institution ecclésiastique » tantôt qu'il pourrait bénéficier du régime juridique des biens « abandonnés ». Elle souligne que les autorités n'ont jamais contesté au cours des procédures au fond le fait que les actions visant cet appartement ont été introduites à bon droit à leur encontre.

La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 de la Convention ( Hornsby précité, § 40, et Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V). Cependant, le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances ( Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). La Cour réitère que lorsque les autorités sont tenues d'agir en exécution d'une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l'Etat sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention ( Scollo c. Italie , 28 septembre 1995, § 44, série A n o 315-C). Par ailleurs, les actes ou omissions de l'administration suite à une décision de justice ne peuvent avoir comme conséquence ni d'empêcher ni, encore moins, de remettre en question le fond de cette décision ( Immobiliare Saffi précité, § 74 ).

En l'espèce, la Cour observe que les requérants bénéficient de deux jugements définitifs rendus le 11 juin 1999 et le 3 février 2000, en vertu desquels les autorités locales de Bucarest ont été condamnées à conclure en leur faveur un contrat de bail et ensuite un contrat de vente portant sur l'appartement qu'ils habitaient, jugements qui n'ont pas été exécutés.

La Cour observe d'emblée que, lors des procédures au fond achevées par les jugements définitifs du 11 juin 1999 et du 3 février 2000, les autorités n'ont pas soutenu que l'appartement litigieux ne se trouvait pas dans leur patrimoine et que les intéressés avaient mal dirigé les actions à leur encontre. Au contraire, les autorités se sont remises à la sagesse du tribunal, qui a rendu les jugements sur base des pièces fournies par les autorités et fondées sur des documents égarés à ce jour, et n'ont pas formé de recours contre ces jugements, devenus définitifs. Certes, plus de trois ans plus tard, dans un jugement définitif du 4 septembre 2003 rendu dans une procédure qui ne visait pas directement le droit de propriété litigieux, mais l'exécution de l'obligation de conclure le contrat de vente, le tribunal de première instance de Bucarest a jugé que les autorités locales n'étaient pas responsables du défaut de conclure ledit contrat, au motif qu'il n'y avait pas des documents prouvant que l'Etat était devenu propriétaire de l'immeuble après 1940. Enfin, la Cour note qu'à ce jour, dix ans après le prononcé des jugements en question, le Gouvernement soutient que le régime juridique de l'appartement est « incertain », que celui-ci se trouverait dans le patrimoine d'une « institution ecclésiastique », mais qu'il ne faut pas exclure non plus la possibilité qu'il soit finalement qualifié de bien « abandonné » et repris par les autorités, ce qui permettrait l'exécution des jugements définitifs.

La Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas de confirmer ou d'infirmer le contenu d'une décision de justice interne définitive. Elle ne peut cependant se dispenser de constater la situation juridique établie par ladite décision entre les parties, décision fondée sur des documents à présent perdus et qui n'a pas été contestée à l'époque par les autorités chargées de vérifier le régime juridique du bien litigieux par le biais d'une voie de recours ordinaire ou même extraordinaire. Dès lors, ayant à l'esprit le principe de la prééminence du droit dans une société démocratique, la Cour estime qu'une décision judiciaire rendue par les juridictions nationales compétentes prévaut et que les arguments contradictoires du Gouvernement, dont il ressort que le régime juridique du bien n'a pas été établi avec certitude au cours de ces dix ans de non-exécution, ne saurait ni s'analyser en une impossibilité objective d'exécution ni décharger les autorités de leur responsabilité sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Pântea c. Roumanie , n o 5050/02, § 35, 15 juin 2006, et Costachescu c. Roumanie , n o 37805/05, § 27, 29 septembre 2009).

Ayant à l'esprit le principe selon lequel la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs ( Artico c. Italie , 13 mai 1980, § 33, série A n o 37), la Cour ne peut que constater qu'en raison de l'attitude contradictoire des autorités nationales, les requérants se trouvent depuis plusieurs années dans une situation d'incertitude juridique quant à la possibilité effective de voir exécuter par les autorités les jugements définitifs qui leur étaient favorables (voir, mutatis mutandis , Durdan c. Roumanie , n o 6098/03, § 80, 26 avril 2007).

Eu égard à l'enjeu du litige pour les requérants, la Cour estime que le comportement des autorités nationales, quant à l'exécution des jugements définitifs en question, a porté atteinte à leur droit d'accès à un tribunal tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de cet article. II.

Les requérants allèguent en substance que le défaut pour l'administration d'exécuter les jugements définitifs du 11 juin 1999 et du 3 février 2000 a porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens prévu à l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Tout en admettant que les requérants disposaient d'un « bien » sur la base des jugements définitifs précités, le Gouvernement soutient que les autorités et l'huissier de justice ont agi avec diligence, mais se sont heurtés au refus du département juridique de la mairie d'autoriser la vente, en raison du régime juridique incertain de l'appartement dû au manque des documents attestant le droit de propriété de l'Etat sur l'immeuble. Le Gouvernement met en avant que les autorités ont respecté un juste équilibre entre les droits de propriété en jeu, que l'intéressée aurait pu saisir les tribunaux d'une action pour obtenir un jugement tenant lieu de contrat de vente, et qu'en tout état de cause celle-ci n'a pas été préjudicié, puisque la requérante n'est pas menacée de l'expulsion de l'appartement qu'elle habite.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement.

La Cour constate que le Gouvernement admet qu'il y eu ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens en raison de la non-exécution des jugements définitifs en cause. Elle considère que, après avoir mené avec succès une première série de procédures judiciaires contre les autorités, les requérants ne pouvaient se voir obligés, au regard de la Convention, d'engager d'autres procédures pour pallier au défaut de l'administration d'exécuter ces jugements et d'éclaircir la situation juridique du bien, qui avait déjà fait l'objet d'un examen des tribunaux dans les procédures contradictoires achevées par les jugements définitifs en question. Pour des raisons similaires à ceux exposées au regard de l'article 6 § 1 de la Convention (paragraphes 23-24 ci-dessus), la Cour considère que les arguments avancés par le Gouvernement, et tenant essentiellement au régime juridique « incertain » de l'appartement, ne sauraient constituer une justification satisfaisante pour le défaut d'exécution. En outre, elle observe que la requérante se trouve à ce jour sous la menace d'une procédure d'expulsion pendante.

La Cour conclut dès lors qu'il y a eu également violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Au titre du préjudice matériel, la requérante demande que le contrat de vente de l'appartement litigieux soit conclu par les autorités ou, en subsidiaire, qu'une somme de 62 000 euros (EUR) lui soit octroyé, à savoir une somme représentant la valeur marchande de l'appartement selon un rapport d'expertise qu'elle présente à la Cour. La requérante demande aussi 100 000 EUR pour le préjudice moral subi.

Le Gouvernement conteste le lien de causalité entre la violation et le préjudice matériel allégués ainsi que la somme estimée selon la valeur marchande du bien, notant qu'il convient de souligner que la requérante aurait dû payer le prix de l'appartement pour en acquérir la propriété. Quant à la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que le montant en question est excessif et qu'un constat de violation pourrait constituer, par lui-même, une réparation suffisante du préjudice allégué.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas , précité, § 35, et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Dans les circonstances de l'espèce, elle estime que l'exécution des jugements définitifs du 11 juin 1999 et du 3 février 2000 ordonnant à l'administration de conclure des contrats de bail et de vente portant sur l'appartement sis à Bucarest, au n o 18 rue Doamnei placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'Etat défendeur de conclure les contrats susmentionnés, la Cour considère que le Gouvernement devrait offrir à l'intéressée la possibilité de conclure un contrat de bail et, ensuite, de vente portant sur un autre appartement, d'une superficie et valeur similaires. Au sujet de la demande de la requérante au titre du préjudice matériel, la Cour prend note du fait que le jugement du 3 février 2000 donnait à l'intéressée seulement le droit d'acheter l'appartement litigieux, mais que de toute façon elle était censée payer un prix pour cet appartement et qu'il n'y a pas lieu de spéculer sur la valeur de ce prix. Par conséquent, elle estime que la requérante ne saurait réclamer la valeur marchande de l'appartement.

La Cour considère toutefois qu'en tout état de cause la requérante a subi une perte de chance réelle par la non-exécution des jugements précités jusqu'à présent, perte qu'il convient de compenser en équité. De plus, la Cour estime que la requérante a subi aussi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l'impossibilité de voir exécuter les jugements définitifs en question et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 14 000 EUR tous préjudices confondus. B. Frais et dépens

La requérante ne demande aucune somme pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, et irrecevable pour le surplus; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit faire le nécessaire pour exécuter les jugements définitifs du 11 juin 1999 et du 3 février 2000, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, en assurant la conclusion des contrats ordonnés par ces jugements et ayant pour objet l'appartement habité par la requérante à Bucarest, au n o 18 rue Doamnei ; b) qu'à défaut d'avoir conclu les contrats susmentionnés, l'Etat défendeur doit, dans le même délai de trois mois, offrir à l'intéressée la possibilité de conclure un contrat de bail et, ensuite, de vente portant sur un autre appartement d'une superficie et valeur similaires ; c) qu'en tout état de cause, dans le même délai précité, l'Etat défendeur doit verser à la requérante une somme de 14 000 EUR (quatorze mille euros) tous préjudices confondus, plus tout montant pouvant être dû au titre d'impôt ; d) que la somme mentionnée au point c) sera à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président