Reuniunea de Ajutor Pentru Inmormantare Fratelia împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35803/03) împotriva României și inițiată de către o asociație având sediul în acest stat, Reuniunea de Ajutor Pentru Înmormântare Fratelia, ("reclamanta"), care a sesizat Curtea pe 25 septembrie 2003, în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de președintele acesteia, D-nul David Dumitru, vicepreședintele acesteia, D-nul Horia Musta, și contabilul-șef, D-na Ileana Popescu. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D-nul Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 2 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice petiția Guvernului. Apelând la dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și bunul-fondat al cauzei să fie examinate simultan. PE FOND

În 1950, în virtutea decretului nr. 92/1950, imobilul reclamantei situat în Timișoara, la nr. 46, strada Iuliu Maniu, compus dintr-o casă cu 24 apartamente și terenul aferent, a fost naționalizat. A. Prima acțiune de revendicare

Pe 7 aprilie 1994, ca urmare a unei acțiuni de revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o decizie definitivă care constata caracterul ilegal al naționalizării și a ordonat autorităților să îi restituie imobilul.

Pe 6 februarie 1995, în aplicarea deciziei sus-menționate, reclamanta a făcut să se înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară.

Cu toate acestea, pe 10 ianuarie 1997, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare al procurorului general, depus împotriva deciziei din 7 aprilie 1994, și a o anulat, apreciind că tribunalele excedaseră competența examinând legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950. B. A doua acțiune de revendicare și anulare a anumitor contracte de vânzare

Pe 31 iulie 1997, reclamanta a sesizat tribunalele cu o acțiune tendând la constatarea caracterului ilegal al naționalizării imobilului litigios și la anularea contractelor prin care statul vânduse 12 apartamente din imobil locatarilor care le locuiau.

Prin hotărâre din 30 octombrie 2001, tribunalul de primă instanță din Timișoara a constatat caracterul ilegal al naționalizării imobilului. A ordonat de asemenea rectificarea cartei funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate a reclamantei pe 12 apartamente care nu fusesera vândute de stat. Cu toate acestea, tribunalul a refuzat anularea contractelor prin care statul vânduse locatarilor celelalte 12 apartamente din imobil (apartamentele nr. 1, 2, 3, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14, 16 și 20) pe motiv că locatarii erau cumpărători de bună credință. Tribunalul nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.

Hotărârea sus-menționată a fost confirmată în ultimă instanță de curtea de apel din Timișoara, pe 28 martie 2003.

Pe 18 martie 2004, la cererea reclamantei, procurorul general al României a depus un recurs în anulare împotriva hotărârii tribunalului de primă instanță din Timișoara din 30 octombrie 2001. Prin hotărâre din 8 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul în anulare, confirmând således hotărârea pronunțată în primă instanță. C. Cerere de restituire în virtutea legii nr. 10/2001

În 2001, pe baza legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la primăria Timișoarei o cerere de restituire a celor 12 apartamente din casa situată la nr. 46, strada Iuliu Maniu, în Timișoara, din care statul era proprietar.

Printr-o scrisoare din 21 decembrie 2006, reclamanta a informat Curtea că retrasese cererea sa în vederea hotărârii curții de apel din Timișoara din 28 martie 2003, care ordona restituirea apartamentelor în cauză.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare reținute abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permițând beneficiarilor să aleagă între o despăgubire sub forma unor bunuri și servicii și o despăgubire sub forma unei compensații financiare echivalente cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante ale legii nr. 10/2001 (republicată), modificate de legea nr. 247/2005, se citesc după cum urmează: art. 1 "1. Bunurile imobiliare pe care statul (...) le-a reținut abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, cum ar fi și acelea preluate de stat în virtutea legii nr. 139/1940 privind rechiziții, și nu au fost încă restituite, vor face obiectul unei restituiri în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot fi compensarea cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o despăgubire financiară acordată conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare reținute abuziv. (...)" art. 10 "1) Atunci când clădirile cărora le-a căzut în patrimoniul statului în mod abuziv au fost demolate în totalitate sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcții care nu au fost demolate, în vreme ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcții demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor pe care le-a reținut statul abuziv și care au fost demolate este determinată în funcție de valoarea de piață la ziua în care administrația decide asupra cererii, stabilită conform normelor internaționale de evaluare pe baza informațiilor la dispoziția evaluatorilor. 9) Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente pe care le-a reținut statul abuziv și care nu pot fi restituite în natură este determinată în funcție de valoarea de piață la ziua în care administrația decide asupra cererii, conform normelor internaționale de evaluare." art. 20 "1) Persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri în virtutea legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care imobilul a fost vândut [unor terțe persoane] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, să solicite restituirea în natură, contra obligației de a restitui suma primită la titlul despăgubirilor, corectată în funcție de rata inflației. 2) În cazul în care imobilul a fost vândut [unor terțe persoane] în condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 (...), reclamantul are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, la valoarea de piață a imobilului, inclusiv terenul și construcții, determinată conform normelor internaționale de evaluare. Atunci când reclamantul a primit despăgubiri în virtutea legii nr. 112/1995, are dreptul la diferența dintre valoarea de piață a bunului și suma primită la titlul acestor despăgubiri, corectată în funcție de rata inflației. (...)"

Articolele 13 și 16 ale titlului VII al legii nr. 247/2005, de asemenea relevante în prezenta cauză, se citesc după cum urmează: art. 13 "1) Pentru a stabili suma finală a despăgubirilor de acordat conform prezentei legi, va fi creată o Comisie Centrală a Despăgubirilor, în continuare Comisia Centrală, plasată sub autoritatea Prim-ministrului (...)" art. 16 "1) Deciziile emise de autoritățile competente pentru restituirea bunului, mențționând sume la titlul despăgubirii (...) vor fi trimise secretariatul Comisiei Centrale cel mai târziu la 60 de zile după intrarea în vigoare a prezentei legi. 2) Cererile de restituire depuse în virtutea legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) secretariatul Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data emiterii deciziilor autorităților competente pentru restituirea bunului. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate în alineatele 1 și 2 în care cererea de restituire în natură a fost respingă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea responsabilă cu evaluarea va redacta raportul de evaluare conform procedurii prevăzute la acest efect și îl va transmite Comisiei Centrale. Raportul va conține suma despăgubirii de acordat. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare a despăgubirii sau va trimite dosarul pentru o nouă evaluare."

Funcționarea societății pe acțiuni "Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 a fost modificată în ultimul rând de ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial pe 29 iunie 2007 și privind accelerarea procedurii de despăgubire pentru bunurile imobiliare reținute abuziv de stat. Conform articolului 18 din titlul I al ordonanței, atunci când Comisia Centrală a hotărât acordarea despăgubirilor a căror sumă nu depășesc 500 000 noi lei români ("RON"), beneficiarii pot alege între acțiuni în "Proprietatea" și acordarea despăgubirilor financiare. Pentru sume care depășesc 500 000 RON, cei interesați pot cere despăgubiri financiare la înălțimea de 500 000 RON, și li se vor acorda acțiuni în "Proprietatea" pentru diferență. Conform articolului 7 din titlul II al ordonanței, în șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul trebuie să stabilească regulile de numire a societății care să gestioneze "Proprietatea". PE DREPT

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă în plus că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și deci o declară admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei de a respecta bunurile sale.

În al doilea rând, Guvernul apreciază că ar fi fost loisibil pentru reclamantă să obțină o despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001 modificate de legea nr. 247/2005, ceea ce răspunde la cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1. El consideră că în situații complexe cum este în cazul de față, unde dispozițiile legislative au impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de un putere discreționară nu doar pentru alegerea măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale, ci și pentru implementarea lor. El expune că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonări, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participare unui organism colectiv de valori mobiliare ("Proprietatea"), la valoarea bunului stabilită prin expertiza. Potrivit Guvernului, noul mecanism instituit de legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cerințelor Convenției.

Guvernul apreciază că în orice caz un eventual delay în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonări, nu rupe justa echilibru care trebuie menținut între protecția proprietății indivizilor și cerințele interesului general și nu obligă reclamanta să suporte o sarcină excesivă.

Reclamanta susține că autoritățile au vândut bunurile sale din care statul se reținuse abuziv, în ciuda demersurilor sale pentru restituirea lor.

Curtea observă că reclamanta deține o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autorităților să îi restituie bunul litigios. Cum Curtea deja a constatat (a se vedea cauza Strain precitată § 38) existența dreptului de proprietate în virtutea deciziei definitive nu era condiționat de alte formalități.

Curtea reamintește că deja a judecat că vânzarea de stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o privare de proprietate. Atât o privație, combinată cu o absență totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții precitată, §§ 39, 43 și 59).

În plus, în cauza Păduraru precitată, Curtea a constatat că statul a eșuat în obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la întrebarea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repetat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitate de a recupera întregul bun în vreme ce deținea o hotărâre definitivă condamnând statul să îi o restituie (Păduraru, precitată, § 112).

În cazul de față, Curtea nu vede motiv să se abată de la cauzele precitate, situația de fapt fiind esențialmente aceeași. Ea constată că vânzarea de stat a bunurilor reclamantei în virtutea legii nr. 112/1995, care totuși nu permitea vânzarea bunurilor naționalizate ilegal, împiedică - chiar și astăzi - ca interesata să se bucure de dreptul de proprietate recunoscut de o decizie definitivă și irevocabilă.

În cazul de față, presupunând că o eventuală cerere a reclamantei în virtutea legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă și ar putea da loc unei despăgubiri, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, printre altele, cauzele Radu, precitată, Gabriel c. România, nr. 35951/02, § 31, 8 martie 2007; Săvulescu c. România, nr. 1696/03, § 30, 12 iulie 2007). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii de persoanele care, cum este reclamanta, s-au văzut lipsite de bunurile lor (Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).

De aici, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost privată de dreptul de proprietate asupra apartamentelor sale, combinat cu o absență totală de despăgubire de aproximativ patru ani, i-a cauzat să sufere o sarcină disproportionată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

De hier, a existat o încălcare a acestei dispoziții.

Reclamanta cere, la titlul daunei materiale, suma de 1 089 400 euro (EUR), reprezentând valoarea actuală a celor 12 apartamente și terenul aferent (522 239 EUR pentru apartamente și 567 174 EUR pentru terenul aferent), așa cum a fost stabilit printr-o expertise tehnică imobiliară. Reclamanta cere de asemenea valoarea chiriilor neperceput pentru apartamentele nerestituție, pe care o evaluează la 200 EUR pe lună de la 1 mai 1950, adică un total de 136 000 EUR până astăzi.

În fine, reclamanta cere 109 000 EUR la titlul daunei morale pentru prejudiciile cauzate, pe de o parte, de diminuarea numărului de membri din cauza schimbării mentalităților și a crizei economice actuale și, pe de altă parte, de difamarea sa în cadrul celei de-a doua acțiuni de revendicare și anulare a anumitor contracte de vânzare atunci când părțile defend și statul invocaseră absența capacității procesuale a reclamantei.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul prezintă un raport de expertise (opinie) care evaluează valoarea de piață totală a celor 12 apartamente în cauză la 316 363 EUR. De altfel, în privința cererii bazate pe lipsă de bucurie, cere respingerea acesteia, referindu-se la jurisprudența Curții pe această chestiune. Cu privire la dauna morală, Guvernul apreciază în primul rând că nu există un nexus cauzal între dauna morală invocată și presupusa încălcare a Convenției. El susține de asemenea că o eventuală daună morală ar fi suficient compensată de o constatare de încălcare. La titlu subsidiare, Guvernul consideră că pretențiile reclamantei sunt excessive.

Curtea reamintește că a concluzionat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de stat a apartamentelor reclamantei, combinat cu o lipsă de despăgubire suficientă.

În ceea ce privește dauna materială, Curtea hotărăște că Guvernul trebuie să plătească reclamantei o sumă corespunzând valorii actuale a celor 12 apartamente, inclusiv terenul aferent. Pe această chestiune, ținând seama de expertizele tehniceale prezentate de părți și informațiile pe care le are cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, Curtea apreciază că valoarea actuală de piață a celor 12 apartamente este de 600 000 euro (EUR).

Cu privire la sumele cerute la titlul lipsei de bucurie a apartamentelor, calculate în raport cu prețul chiriei bunurilor, Curtea nu poate aloca o sumă la acest titlu, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat plata unei sume reprezentând valoarea de piață a apartamentelor și terenul aferent la titlul articolului 41 al Convenției și, pe de altă parte, de aceea că acordarea unei sume la acest titlu ar avea în cazul de față un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține seama de privația de proprietate suferit de reclamantă la ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004).

Cât privește dauna morală, Curtea apreciază că situația litigioasă a putut provoca la reclamantă un stat de incertitudine care nu poate fi compensat de constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2 000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Taxe și costuri

Reclamanta cere de asemenea 14 200 EUR pentru taxele și costurile suportate în fața instanțelor interne și Curții. Suma avansată de reclamantă reprezintă remunerația anuală de 4 684 RON acordată D-lui Horia Musta, juristul asociației, pentru o perioadă de zece ani. Reclamanta prezintă o certificare stabilind suma remunerării sus-menționate pentru anul 2006.

Guvernul observă că reclamanta nu a produs niciun document dovedind că remunerația acordată D-lui Horia Musta, care de altfel este vicepreședintele asociației, și deci un membru al acesteia, a fost plătită pentru procedurile interne făcând obiectul prezentei cereri sau pentru procedura în fața Curții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea taxelor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, Curtea este de opinie că reclamanta a trebuit neapărat să suporte anumite costuri în cursul procedurilor interne și a aceluia în fața ei. Ținând seama de elementele în posesia ei și criteriile sus-menționate, Curtea apreciază rezonabilă suma de 1 000 EUR toți costuri confunzi și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la grievul tirat din art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 600 000 EUR (șase sute de mii euro) pentru daune materiale; ii. 2 000 EUR (doi mii euro) pentru daune morale; iii. 1 000 EUR (mie euro) pentru taxe și costuri; iv. orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe aceste sume; b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării; c) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 februarie 2008 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 35803/03) dirigée contre la Roumanie et dont une association ayant son siège dans cet État, Reuniunea de Ajutor pentru Înmormântare Fratelia, (« la requérante »), a saisi la Cour le 25 septembre 2003, en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par son président, M. David Dumitru, son vice-président, M. Horia Musta, et son comptable en chef, M me Ileana Popescu. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien ‑ fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret n o 92/1950, l'immeuble de la requérante sis à Timișoara, au n o 46, rue Iuliu Maniu, composé d'une maison de 24 appartements et du terrain afférent, fit l'objet d'une nationalisation. A. Première action en revendication

Le 7 avril 1994, suite à une action en revendication immobilière, la requérante obtint une décision définitive constatant l'illégalité de la nationalisation et ordonnant aux autorités de lui restituer l'immeuble.

Le 6 février 1995, en application de la décision susmentionnée, la requérante fit inscrire son droit de propriété dans le livre foncier.

Néanmoins, le 10 janvier 1997, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation du procureur général introduit contre la décision du 7 avril 1994, et la cassa, jugeant que les tribunaux avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n o 92/1950. B. Deuxième action en revendication et en annulation de certains contrats de vente

Le 31 juillet 1997, la requérante saisit les tribunaux d'une action tendant au constat du caractère illégal de la nationalisation de l'immeuble litigieux et à l'annulation des contrats par lesquels l'État avait vendu douze appartements de l'immeuble aux locataires les habitant.

Par un jugement du 30 octobre 2001, le tribunal de première instance de Timișoara constata l'illégalité de la nationalisation de l'immeuble. Il ordonna aussi la rectification du livre foncier dans le sens de l'inscription du droit de propriété de la requérante sur douze appartements qui n'avaient pas été vendus par l'État. En revanche, le tribunal refusa l'annulation des contrats par lesquels l'État avait vendu aux locataires les douze autres appartements de l'immeuble (les appartements n os 1, 2, 3, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14, 16 et 20) au motif que les locataires étaient des acquéreurs de bonne foi. Le tribunal n'octroya aucune indemnisation à la requérante.

Le jugement précité fut confirmé en dernière instance par la cour d'appel de Timișoara, le 28 mars 2003.

Le 18 mars 2004, sur demande de la requérante, le procureur général de la Roumanie introduisit un recours en annulation contre le jugement du tribunal de première instance de Timișoara du 30 octobre 2001. Par un arrêt du 8 mars 2007, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le recours en annulation, confirmant ainsi le jugement rendu en première instance. C. Demande de restitution en vertu de la loi n o 10/2001

En 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001, la requérante déposa auprès de la mairie de Timișoara une demande de restitution des douze appartements de la maison sise au n o 46, rue Iuliu Maniu, à Timișoara, dont l'État était encore le propriétaire.

Par une lettre du 21 décembre 2006, la requérante informa la Cour qu'elle avait retiré sa demande au vu de l'arrêt de la cour d'appel de Timișoara du 28 mars 2003, ordonnant la restitution des appartements en question. II.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d'indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l'octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l'État (...) s'est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l'État en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l'objet d'une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n'est pas possible, il y a lieu d'adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s'agir de la compensation par d'autres biens ou services (...), avec l'accord du demandeur, ou d'un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l'État d'une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n'ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l'État s'est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l'administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d'évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n'ont pas été démolies et des terrains y afférents que l'État s'est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l'administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d'évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l'immeuble a été vendu [à des tiers] avant l'entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l'inflation. 2) Dans le cas où l'immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...), le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l'immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d'évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d'inflation. (...) »

Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d'arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l'autorité du Premier ministre (...) Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l'entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n'ont pas reçu de réponse au moment de l'entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l'autorité chargée de l'évaluation, qui rédigera le rapport d'évaluation. 6) (...) L'autorité chargée de l'évaluation rédigera le rapport d'évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d'évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d'octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l'affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l'accélération de la procédure d'indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l'État. Selon l'article 18 1 du titre I de l'ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l'octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l'octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence. Selon l'article 7 du titre II de l'ordonnance, dans les six mois à compter de l'entrée en vigueur de l'ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint d'avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison des décisions des tribunaux internes qui, tout en constatant l'illégalité de la nationalisation et l'absence de titre valable de l'État sur l'immeuble en question, ont validé la vente par l'État des douze appartements de cet immeuble. L'article 1 du Protocole n o 1 dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l'existence d'une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens.

En deuxième lieu, le Gouvernement estime qu'il aurait été loisible à la requérante d'obtenir une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001 modifiée par la loi n o 247/2005, ce qui répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1. Il considère que dans des situations complexes telles qu'en l'espèce, où les dispositions législatives ont un impact économique sur l'ensemble du pays, les autorités nationales doivent bénéficier d'un pouvoir discrétionnaire non seulement pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux mais également pour leur mise en œuvre. Il expose que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fait par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Selon le Gouvernement, le nouveau mécanisme institué par la loi n o 247/2005 assure une indemnisation effective, conforme aux exigences de la Convention.

Le Gouvernement estime qu'en tout état de cause un éventuel retard dans l'octroi d'une indemnité, dans le contexte d'un dédommagement non plafonné, ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété des individus et les exigences de l'intérêt général et n'oblige pas la requérante à supporter une charge excessive.

La requérante fait valoir que les autorités ont vendu ses biens dont l'État s'était abusivement emparé, en dépit de ses démarches en vue de leur restitution.

La Cour observe que la requérante détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l'a déjà constaté (voir affaire Strain précité § 38) l'existence de son droit de propriété en vertu de ladite décision définitive n'était pas conditionnée à d'autres formalités.

La Cour rappelle avoir d'ores et déjà jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter des affaires précitées, la situation de fait étant sensiblement la même. Elle note que la vente par l'Etat des biens de la requérante en vertu de la loi n o 112/1995, laquelle ne permettait pas, pourtant, de vendre les biens nationalisés illégalement, empêche – aujourd'hui encore – l'intéressée de jouir de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable.

En l'espèce, à supposer qu'une éventuelle demande de la requérante en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse donner lieu à une indemnisation, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité à la requérante (voir, parmi d'autres, les affaires Radu , précitée, Gabriel c. Roumanie , n o 35951/02, § 31, 8 mars 2007 ; Săvulescu c. Roumanie , n o 1696/03, § 30, 12 juillet 2007). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme la requérante, se sont vues priver de leurs biens ( Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006).

Dès lors, la Cour considère que le fait que la requérante a été privée de son droit de propriété sur ses appartements, combiné avec l'absence totale d'indemnisation depuis environ quatre ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Dès lors, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

La requérante réclame, au titre de dommage matériel, la somme de 1 089 400 euros (EUR), représentant la valeur actuelle des douze appartements et du terrain afférent (522 239 EUR pour les appartements et 567 174 EUR pour le terrain afférent), telle qu'établie par une expertise technique immobilière. La requérante demande également la valeur des loyers non perçus pour les appartements non restitués, qu'elle chiffre à 200 EUR par mois à partir du 1 er mai 1950, soit un total de 136 000 EUR à ce jour.

Enfin, la requérante réclame 109 000 EUR au titre de dommage moral pour les préjudices causés, d'une part, par la diminution du nombre des adhésions en raison du changement des mentalités et de la crise économique actuelle et, d'autre part, par sa diffamation dans le cadre de la deuxième action en revendication et en annulation de certains contrats de vente lorsque les parties défenderesses et l'État avaient invoqué l'absence de qualité pour ester en justice de la requérante.

En ce qui concerne le préjudice matériel, le Gouvernement soumet un rapport d'expertise (avis) qui estime la valeur vénale totale des douze appartements en cause à 316 363 EUR. Par ailleurs, s'agissant de la demande tirée du défaut de jouissance, il demande son rejet, renvoyant à la jurisprudence de la Cour sur ce point. S'agissant du dommage moral, le Gouvernement estime en premier lieu qu'il n'y a pas de lien de causalité entre le dommage moral allégué et la prétendue violation de la Convention. Il argue également qu'un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions de la requérante sont excessives.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l'État des appartements de la requérante, combinée avec l'absence d'indemnisation suffisante.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour décide que le Gouvernement devra verser à la requérante une somme correspondant à la valeur actuelle des douze appartements, y compris le terrain afférent. A ce sujet, compte tenu des expertises techniques produites par les parties et des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime que la valeur vénale actuelle des douze appartements est de 600 000 euros (EUR).

Concernant les sommes demandées au titre du défaut de jouissance des appartements, calculées par rapport au prix de location des biens, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d'une part, du fait qu'elle a ordonné le paiement d'une somme représentant la valeur vénale des appartements et le terrain afférent au titre de l'article 41 de la Convention et, d'autre part, de ce que l'octroi d'une somme à ce titre revêtirait en l'espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d'une location étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par la requérante à l'occasion de la réparation du préjudice moral (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004).

Quant au dommage moral, la Cour estime que la situation litigieuse a pu provoquer chez la requérante un état d'incertitude qui ne peut pas être compensé par le constat de violation. Elle estime que la somme de 2 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante. B. Frais et dépens

La requérante demande également 14 200 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. La somme avancée par la requérante représente la rémunération annuelle de 4 684 RON allouée à M. Horia Musta, le juriste de l'association, pour une période de dix ans. La requérante soumet une attestation établissant le montant de la rémunération précitée pour l'année 2006.

Le Gouvernement fait observer que la requérante n'a produit aucun document prouvant que la rémunération accordée à M. Horia Musta, qui par ailleurs est le vice-président de l'association, et donc un membre de celle-ci, a été versée pour les procédures internes faisant l'objet de la présente requête ou pour la procédure devant la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour est de l'avis que la requérante a nécessairement dû engager certains frais pendant la procédure interne et celle devant elle. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention les sommes suivantes : i. 600 000 EUR (six cent mille euros) pour dommage matériel ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral ; iii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iv. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; c) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président