S.C. Sefer S.A. împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 27784/04) îndreptată împotriva României și prin care o societate comercială română, S.C. Sefer S.A. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 7 iunie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanta este reprezentată de dl. S. Movilă, administratorul său. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl. R. H. Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 12 decembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3, aceasta a decis ca admisibilitatea și temeinicia cauzei să fie examinate în același timp. ÎN FAPT I.

La 26 iunie 1997, o adunare generală extraordinară a acționarilor societății Petrobrazi S.A. („societatea P.”), sucursală a societății naționale a petrolului („Petrom”), a decis să transfere o parte din bunurile acestei societăți, dintre care un teren de 2 562 m² și construcțiile aflate pe acest teren, în patrimoniul reclamantei, societate născută în 1997 din scindarea societății P. Un proces-verbal întocmit la 4 septembrie 1997 a constatat transferul în cauză. În 1998, societatea reclamantă a fost privatizată.

Printr-o hotărâre din 30 aprilie 2002, camera însărcinată cu registrul funciar a tribunalului de primă instanță din Ploiești a admis acțiunea reclamantei care solicita înscrierea în registrul funciar a dreptului său de proprietate asupra terenului de 2 562 m² și asupra construcțiilor aferente.

La apelul societății P., printr-o hotărâre din 16 octombrie 2002, tribunalul departamental Prahova a modificat parțial hotărârea sus-menționată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei în ceea ce privește o parcelă de 35,45 m² din terenul în litigiu și construcția aflată pe această parcelă. Tribunalul s-a bazat în special pe un titlu de proprietate al societății P. din 5 ianuarie 2001 și pe o scrisoare a oficiului administrativ de cadastru și cartografie din Prahova din 21 iunie 2002 care considera că parcela în cauză nu făcea parte din terenul la care avea dreptul reclamanta. Această parcelă era cunoscută sub numele de „pavilion-poartă al barierei de pe drumul dintre Ploiești și Brazi”.

Printr-o hotărâre definitivă din 23 aprilie 2003, curtea de apel Ploiești a admis recursul formulat de reclamantă și a confirmat temeinicia hotărârii din 30 aprilie 2002. După ce a comparat titlurile de proprietate ale celor două societăți asupra parcelei litigioase, curtea de apel a judecat că rezulta din înscrisurile dosarului, din procesele-verbale din 26 iunie și 4 septembrie 1997 și din documentele anexate, că titlul reclamantei prevala asupra celui datând din 2001 furnizat de societatea P. A adăugat că societatea P. nu solicitase și nu furnizase un document cadastral pentru a dovedi că parcela în litigiu nu făcuse obiectul transferului de patrimoniu decis la 26 iunie 1997.

La recursul în anulare formulat de procurorul general al României în temeiul articolului 330 (2) din codul de procedură civilă, printr-o hotărâre din 16 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea sus-menționată din 23 aprilie 2003 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei în măsura în care privea parcela litigioasă de 35,45 m² și construcția aferentă. Admițând argumentele procurorului general întemeiate pe articolul 10 (1) din ordonanța de urgență a guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe calea ferată și articolul 3 din legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat că parcela și construcția aferentă litigioase făceau parte din infrastructura feroviară aparținând domeniului public al statului. Prin urmare, acestea nu puteau face obiectul unei înscrieri în registrul funciar ca proprietate a reclamantei. În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că rezulta din dosar, în special din scrisoarea oficiului administrativ de cadastru și cartografie din Prahova din 21 iunie 2002, că parcela în cauză nu făcea parte din terenul de 2 562 m² pentru care reclamanta cerea înscrierea dreptului său de proprietate.

Printr-o decizie din 12 decembrie 2006, tribunalul departamental Prahova a respins cererea de revizuire a reclamantei împotriva hotărârii din 16 octombrie 2002 ca nefondată, pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege. II.

Articolele pertinente din codul de procedură civilă sunt formulate astfel: Articolul 330 „Procurorul general poate, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, să formuleze, în fața Curții Supreme de Justiție, un recurs în anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile pentru următoarele motive: 1. atunci când tribunalele și-au depășit competențele, 2. atunci când decizia, obiect al recursului în anulare, a încălcat în esență legea, ducând la o soluție eronată pe fondul cauzei, sau atunci când această decizie este vădit nefondată.” Articolul 330¹ „În cazurile prevăzute la §§ 1 și 2 ale articolului 330, recursul în anulare poate fi formulat în termen de un an de la data la care decizia vizată a devenit definitivă și irevocabilă.”

Aceste articole, astfel cum erau redactate la epoca faptelor, au fost abrogate prin articolul I § 17 din ordonanța de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. 2. Ordonanța de urgență a guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe calea ferată

Articolul 10 din ordonanță, astfel cum era redactat la epoca hotărârii din 16 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, descrie elementele care compun infrastructura feroviară publică, și anume căile ferate și terenurile aferente, construcțiile destinate să protejeze și să supravegheze traficul feroviar, precum și alte instalații aferente infrastructurii în cauză. Acest articol indică faptul că o hotărâre a guvernului trebuie să precizeze concret elementele infrastructurii feroviare publice, celelalte elemente aparținând societăților însărcinate cu gestiunea infrastructurii feroviare. 3. Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice

Articolul 3 din această lege prevede că domeniul public al statului, al departamentelor și al municipalităților este constituit din bunurile prevăzute la articolul 135 (4) din Constituție, din cele figurând în anexa la legea în cauză, precum și din alte bunuri care, în virtutea legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, conform legii sau hotărârilor consiliilor departamental sau local respective. ÎN DREPT I.

Guvernul susține că reclamanta nu dispunea de un „bun” în sensul jurisprudenței Curții (Kopecký c. Slovaciei [MC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004 și Broniowski c. Poloniei [MC], nr. 31443/96, § 129, 22 iunie 2004). Acesta arată că hotărârea din 16 decembrie 2003, prin admiterea recursului în anulare, nu a privat-o de bunul său, deoarece a precizat, pe de o parte, că infrastructura feroviară, inclusiv terenul litigios de 35,45 m², făcea parte din domeniul public al statului și, pe de altă parte, că parcela de 35,45 m² nu făcea parte din terenul de 2 562 m² care a făcut obiectul transferului de proprietate între societatea P. și reclamantă. În plus, Guvernul consideră că în cazul speței este aplicabilă jurisprudența Curții privind interpretarea și aplicarea dreptului intern de către tribunalele interne, în absența oricărei aparențe de arbitrar (García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, 21 ianuarie 1999, Kopp c. Elveției, nr. 23224/94, § 59, 25 martie 1998 și Kopecký, citată anterior, § 56).

Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Aceasta argumentează că avea un „bun” recunoscut de hotărârea din 23 aprilie 2003, a cărei posesie a pierdut-o în favoarea statului.

Curtea reamintește că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se refereau la „bunurile” sale, în sensul acestei dispoziții. Aceasta relevă de asemenea că, conform jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficierea efectivă de un drept de proprietate (Kopecký, citată anterior, § 35).

Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 23 aprilie 2003, pronunțată de curtea de apel Ploiești în favoarea persoanei interesate. Aceasta relevă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil (a se vedea, a contrario, Blücher c. Republicii Cehe (dec.), nr. 58580/00, 4 august 2004). Reclamanta era deci fără îndoială titulara unui „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumărescu c. României [MC], nr. 28342/95, § 70, 28 octombrie 1999).

De altfel, Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta relevă în plus că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci să o declare admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Acesta consideră că ingerința era justificată în raport cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, întrucât era prevăzută de lege la epoca procesului, urmărea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii, și era proporțională, având în vedere suprafața foarte redusă a terenului în litigiu și faptul că acesta era grevat de construcții făcând parte din infrastructura feroviară.

Reclamanta consideră că privarea sa de proprietate nu avea o bază legală și era disproporționată, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentând o expropriere fără compensație. Aceasta arată de asemenea că transferul bunului în cauză din patrimoniul său în cel al statului i-a impus o sarcină exorbitantă, în absența unei decizii administrative care să prevadă că parcela în cauză aparține domeniului public și că acest transfer nu putea fi efectuat fără o indemnizație adecvată.

Curtea reamintește că prin hotărârea din 23 aprilie 2003 a curții de apel Ploiești care confirma în ultimă instanță hotărârea din 30 aprilie 2002 a tribunalului de primă instanță Ploiești, reclamantei i-a fost recunoscut un drept de proprietate asupra terenului litigios. Aceasta consideră că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive sus-menționate a avut drept efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. României, nr. 22687/03, § 44, 1 decembrie 2005).

O privare de proprietate ce ține de a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în beneficierea de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporționalității (Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74).

Presupunând chiar că ingerința în cauză a intervenit în condițiile prevăzute de lege, și anume dispozițiile codului de procedură civilă care reglementează recursul în anulare, și că a servit unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că în speță, ca și în celelalte cauze similare cu prezenta de care a fost chemată să ia cunoștință, justul echilibru a fost rupt și că reclamanta a suportat o sarcină specială și exorbitantă prin privarea sa de bunul care îi fusese recunoscut prin hotărârea definitivă din 23 aprilie 2003, fără să existe motive substanțiale și imperioase. Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalelor ordinare pentru a justifica ingerința în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. În acest sens, aceasta consideră că faptul că procurorul general, al cărui aviz a fost confirmat de hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de curtea de apel Ploiești la încheierea unei proceduri contradictorii și după epuizarea căilor de recurs ordinare, nu poate justifica privarea de un bun dobândit în toată legalitatea în urma unui litigiu civil definitiv tranșat (a se vedea, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, § 46).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II.

Fără să furnizeze detalii, reclamanta reclamă o satisfacție echitabilă pentru ingerința suferită.

Guvernul arată că reclamanta a cerut în mod general acordarea unei satisfacții echitabile, fără a face cereri exprese cu titlu de prejudiciu material sau de prejudiciu moral. În plus, acesta consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin ea însăși, o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Curtea relevă că, conform articolului 60 din regulamentul său, poate respinge în tot sau în parte o cerere de satisfacție echitabilă dacă reclamantul nu a formulat o cerere specifică în acest sens și dacă nu și-a prezentat pretențiile, cifrate și defalcate pe rubrică și însoțite de justificările pertinente, în termenul care i-a fost stabilit pentru prezentarea observațiilor sale pe fond. Împreună cu Guvernul, Curtea observă că reclamanta nu și-a cifrat cererea.

Având în vedere faptul că reclamanta nu a furnizat elemente care să permită evaluarea unui eventual prejudiciu material, Curtea consideră că nu se impune să i se acorde o sumă cu acest titlu. În schimb, aceasta consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 2 000 EUR cu acest titlu. B. Cheltuieli și taxe

Reclamanta nu reclamă rambursarea cheltuielilor și taxelor suportate în fața jurisdicțiilor interne.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale numai în măsura în care le-a cerut. Prin urmare, în speță, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Hotărăște: a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sumă care va fi convertită în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării; b) că de la expirarea respectivului termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un nivel egal cu cel al facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 7 februarie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 27784/04) dirigée contre la Roumanie et dont une société commerciale roumaine, S.C. Sefer S.A. (« la requérante »), a saisi la Cour le 7 juin 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M. S. Movilă, son administrateur. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 12 décembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 26 juin 1997, une assemblée générale extraordinaire des actionnaires de la société Petrobrazi S.A. (« la société P. »), succursale de la société nationale du pétrole (« Petrom »), décida de transférer une partie des biens de cette société, dont un terrain de 2 562 m 2 et les constructions se trouvant sur ce terrain, dans le patrimoine de la requérante, société née en 1997 de la scission de la société P. Un procès–verbal dressé le 4 septembre 1997 constata le transfert en question. En 1998, la société requérante fut privatisée.

Par un jugement du 30 avril 2002, la chambre chargée du registre foncier du tribunal de première instance de Ploiești fit droit à l'action de la requérante sollicitant l'inscription dans le registre foncier de son droit de propriété sur le terrain de 2 562 m 2 et sur les constructions afférentes.

Sur appel de la société P., par un arrêt du 16 octobre 2002, le tribunal départemental de Prahova modifia en partie le jugement précité, dans le sens qu'il rejeta l'action de la requérante pour ce qui était d'une parcelle de 35,45 m 2 du terrain en litige et de la construction se trouvant sur cette parcelle. Le tribunal se fondait notamment sur un titre de propriété de la société P. du 5 janvier 2001 et sur une lettre de l'office administratif de cadastre et de cartographie de Prahova du 21 juin 2002 qui estimait que la parcelle en question ne faisait pas partie du terrain auquel avait droit la requérante. Cette parcelle était connue sous le nom « pavillon-portail de la barrière de la route entre Ploiești et Brazi ».

Par un arrêt définitif du 23 avril 2003, la cour d'appel de Ploiești accueillit le recours formé par la requérante et confirma le bien-fondé du jugement du 30 avril 2002. Après avoir comparé les titres de propriété des deux sociétés sur la parcelle litigieuse, la cour d'appel jugea qu'il ressortait des pièces du dossier, des procès-verbaux des 26 juin et 4 septembre 1997 et des documents annexés, que le titre de la requérante l'emportait sur celui datant de 2001 fourni par la société P. Elle ajoutait que la société P. n'avait pas demandé et fourni un document cadastral pour prouver que la parcelle en litige n'avait pas fait l'objet du transfert de patrimoine décidé le 26 juin 1997.

Sur recours en annulation formé par le procureur général de la Roumanie en vertu de l'article 330 (2) du code de procédure civile, par un arrêt du 16 décembre 2003, la Haute Cour de cassation et de justice cassa l'arrêt du 23 avril 2003 précité et, sur le fond, rejeta l'action de la requérante pour autant qu'elle concernait la parcelle litigieuse de 35,45 m 2 et la construction afférente. Accueillant les arguments du procureur général fondés sur l'article 10 (1) de l'ordonnance d'urgence du gouvernement n o 12/1998 relative au transport par voie ferrée et l'article 3 de la loi n o 213/1998 sur le régime juridique de la propriété publique, la Haute Cour de cassation et de justice jugea que la parcelle et la construction afférente litigieuses faisaient partie de l'infrastructure ferroviaire appartenant au domaine public de l'État. Dès lors, celles-ci ne pouvaient faire l'objet d'une inscription dans le registre foncier en tant que propriété de la requérante. En outre, la Haute Cour de cassation et de justice estima qu'il ressortait du dossier, notamment de la lettre de l'office administratif de cadastre et de cartographie de Prahova du 21 juin 2002, que la parcelle en question ne faisait pas partie du terrain de 2 562 m 2 à l'égard duquel la requérante demandait l'inscription de son droit de propriété.

Par une décision du 12 décembre 2006, le tribunal départemental de Prahova rejeta la demande en révision de la requérante contre l'arrêt du 16 octobre 2002 comme mal fondé, au motif que les conditions prévues par la loi n'étaient pas remplies. II.

Les articles pertinents du code de procédure civile sont libellés comme suit : Article 330 « Le procureur général peut, soit d'office soit à la demande du ministre de la justice, former, devant la Cour suprême de justice, un recours en annulation contre une décision définitive et irrévocable pour les motifs suivants : 1. lorsque les tribunaux ont dépassé leurs compétences, 2. lorsque la décision, objet du recours en annulation, a méconnu essentiellement la loi, donnant lieu à une solution erronée sur le fond de l'affaire, ou lorsque cette décision est manifestement mal fondée. » Article 330 1 « Dans les cas prévus aux §§ 1 et 2 de l'article 330, le recours en annulation peut être formé dans un délai d'un an à partir de la date où la décision visée est devenue définitive et irrévocable. »

Ces articles, tels qu'ils étaient rédigés à l'époque des faits, ont été abrogés par l'article I § 17 de l'ordonnance d'urgence du gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. 2. L'ordonnance d'urgence du gouvernement n o 12/1998 relative au transport par voie ferrée

L'article 10 de l'ordonnance, tel qu'il était rédigé à l'époque de l'arrêt du 16 décembre 2003 de la Haute Cour de cassation et de justice, décrit les éléments composant l'infrastructure ferroviaire publique, à savoir les voies ferrées et les terrains afférents, les constructions destinées à protéger et à surveiller le trafic ferroviaire ainsi que d'autres installations afférentes à l'infrastructure en question. Cet article indique qu'une décision du gouvernement doit préciser concrètement les éléments de l'infrastructure ferroviaire publique, les autres éléments appartenant aux sociétés chargées de la gestion de l'infrastructure ferroviaire. 3. La loi n o 213/1998 sur le régime juridique de la propriété publique

L'article 3 de cette loi prévoit que le domaine public de l'État, des départements et des municipalités est constitué des biens prévus dans l'article 135 (4) de la Constitution, de ceux figurant dans l'annexe à la loi en cause ainsi que d'autres biens qui, en vertu de la loi ou par leur nature, sont d'usage ou d'intérêt public, conformément à la loi ou aux arrêtés des conseils départemental ou local respectivement. EN DROIT I.

La requérante dénonce une violation de son droit au respect de ses biens, du fait de l'annulation de l'arrêt définitif du 23 avril 2003 par la Haute Cour de cassation et de justice à la suite d'un recours en annulation formé par le procureur général, et invoque l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient que la requérante ne disposait pas d'un « bien » au sens de la jurisprudence de la Cour ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, 28 septembre 2004 et Broniowski c. Pologne [GC], n o 31443/96, § 129, 22 juin 2004). Il fait valoir que l'arrêt du 16 décembre 2003, en accueillant le recours en annulation, ne l'a pas privée de son bien, car il a précisé, d'une part, que l'infrastructure ferroviaire, y compris le terrain litigieux de 35,45 m 2 , faisait partie du domaine public de l'État et, d'autre part, que la parcelle de 35,45 m 2 ne faisait pas partie du terrain de 2 562 m 2 qui a fait l'objet du transfert de propriété entre la société P. et la requérante. Du surcroit, le Gouvernement estime que dans le cas d'espèce est applicable la jurisprudence de la Cour concernant l'interprétation et l'application du droit interne par les tribunaux internes, en l'absence de toute apparence d'arbitraire ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, 21 janvier 1999, Kopp c. Suisse , n o 23224/94, § 59, 25 mars 1998 et Kopecký , précité, § 56).

La requérante s'oppose aux arguments du Gouvernement. Elle argue qu'elle avait un « bien » reconnu par l'arrêt du 23 avril 2003, dont elle a perdu la possession en faveur de l'État.

La Cour rappelle qu'un requérant ne peut alléguer une violation de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu'il incrimine se rapportaient à ses « biens », au sens de cette disposition. Elle relève aussi que, d'après la jurisprudence constante des organes de la Convention, la notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété ( Kopecký , précité, § 35).

La Cour observe que le droit de propriété de la requérante sur le bien en litige avait été établi par un arrêt définitif du 23 avril 2003, rendu par la cour d'appel de Ploiești en faveur de l'intéressée. Elle relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable (voir, à contrario , Blücher c. République Tchèque (déc.), n o 58580/00, 4 août 2004). La requérante était donc sans conteste titulaire d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 70, 28 octobre 1999).

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l'existence d'une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens. Il considère que l'ingérence était justifiée au regard de l'article 1 du Protocole n o 1, dès lors qu'elle était prévue par la loi à l'époque du procès, poursuivait un but légitime, à savoir la correcte application de la loi, et était proportionnée, compte tenu de la surface très réduite du terrain en litige et du fait que celui-ci était grevé de constructions faisant partie de l'infrastructure ferroviaire.

La requérante estime que sa privation de propriété n'avait pas une base légale et était disproportionnée, l'arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice représentant une expropriation sans compensation. Elle fait valoir également que le transfert du bien en cause de son patrimoine dans celui de l'État lui a imposé une charge exorbitante, faute d'une décision administrative prévoyant que la parcelle en question appartient au domaine public et que ce transfert ne pouvait se faire sans une indemnisation appropriée.

La Cour rappelle que par l'arrêt du 23 avril 2003 de la cour d'appel de Ploiești confirmant en dernier ressort le jugement du 30 avril 2002 du tribunal de première instance de Ploiești, la requérante s'est vu reconnaître un droit de propriété sur le terrain litigieux. Elle considère que l'annulation par la Haute Cour de cassation et de justice de l'arrêt définitif susmentionné a eu pour effet de priver la requérante de son bien, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , n o 22687/03, § 44, 1 décembre 2005).

Une privation de propriété relevant de la deuxième norme peut seulement se justifier si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité ( Brumărescu , précité, §§ 73-74).

A supposer même que l'ingérence en cause soit intervenue dans les conditions prévues par la loi, à savoir les dispositions du code de procédure civile régissant le recours en annulation, et qu'elle ait servi une cause d'utilité publique, la Cour considère qu'en l'espèce, comme dans les autres affaires similaires à la présente dont elle a été amené à connaître, le juste équilibre a été rompu et que la requérante a supporté une charge spéciale et exorbitante par sa privation du bien qui lui avait été reconnu par l'arrêt définitif du 23 avril 2003, sans qu'il y ait des motifs substantiels et impérieux. La Cour observe que le Gouvernement invoque une erreur de droit des tribunaux ordinaires pour justifier l'ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante. A cet égard, elle estime que le fait que le procureur général, dont l'avis a été confirmé par l'arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice, ait eu un point de vue différent de celui adopté par la cour d'appel de Ploiești à l'issue d'une procédure contradictoire et après l'épuisement des voies de recours ordinaires, ne saurait justifier la privation d'un bien acquis en toute légalité à la suite d'un litige civil définitivement tranché (voir, mutatis mutandis , SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, § 46).

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Sans fournir des détails, la requérante réclame une satisfaction équitable pour l'ingérence subie.

Le Gouvernement fait valoir que la requérante a demandé de manière générale l'octroi d'une satisfaction équitable, sans faire expressément des demandes au titre du préjudice matériel ou du préjudice moral. En outre, il considère qu'un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral subi par la requérante.

La Cour relève qu'aux termes de l'article 60 de son règlement, elle peut rejeter tout ou partie d'une demande de satisfaction équitable si le requérant n'a pas formulé une demande spécifique a cet effet et s'il n'a pas soumis ses prétentions, chiffrées et ventilées par rubrique et accompagnées des justificatifs pertinents, dans le délai qui lui a été imparti pour la présentation de ses observations sur le fond. Avec le Gouvernement, la Cour observe que la requérante n'a pas chiffré sa demande.

Compte tenu du fait que la requérante n'a pas fourni d'éléments permettant d'évaluer un éventuel préjudice matériel, la Cour considère qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer une somme à ce titre. En revanche, elle estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 2 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante ne réclame pas le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie à la requérante aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit : a) que l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, somme qui sera à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2008, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président