AFFAIRE S.C. SEFER S.A. c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété
AFFAIRE S.C. SEFER S.A. c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)
SECȚIA A TREIA
CAUZA
S.C. SEFER S.A. c. ROMÂNIEI
(Cererea nr. 27784/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 februarie 2008
DEFINITIVĂ
07/05/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza S.C. Sefer S.A. c. României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Boštjan M. Zupančič, președinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
David Thór Björgvinsson,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
și Santiago Quesada, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 17 ianuarie 2008,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 27784/04) îndreptată împotriva României și prin care o societate comercială română, S.C. Sefer S.A. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 7 iunie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).
2.
Reclamanta este reprezentată de dl. S. Movilă, administratorul său. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl. R. H. Radu, din ministerul Afacerilor Externe.
3.
La 12 decembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3, aceasta a decis ca admisibilitatea și temeinicia cauzei să fie examinate în același timp.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
4.
Societatea reclamantă este o societate comercială română constituită în 1997 și având sediul social la Brazi.
5.
La 26 iunie 1997, o adunare generală extraordinară a acționarilor societății Petrobrazi S.A. („societatea P.”), sucursală a societății naționale a petrolului („Petrom”), a decis să transfere o parte din bunurile acestei societăți, dintre care un teren de 2 562 m² și construcțiile aflate pe acest teren, în patrimoniul reclamantei, societate născută în 1997 din scindarea societății P. Un proces-verbal întocmit la 4 septembrie 1997 a constatat transferul în cauză. În 1998, societatea reclamantă a fost privatizată.
6.
Printr-o hotărâre din 30 aprilie 2002, camera însărcinată cu registrul funciar a tribunalului de primă instanță din Ploiești a admis acțiunea reclamantei care solicita înscrierea în registrul funciar a dreptului său de proprietate asupra terenului de 2 562 m² și asupra construcțiilor aferente.
7.
La apelul societății P., printr-o hotărâre din 16 octombrie 2002, tribunalul departamental Prahova a modificat parțial hotărârea sus-menționată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei în ceea ce privește o parcelă de 35,45 m² din terenul în litigiu și construcția aflată pe această parcelă. Tribunalul s-a bazat în special pe un titlu de proprietate al societății P. din 5 ianuarie 2001 și pe o scrisoare a oficiului administrativ de cadastru și cartografie din Prahova din 21 iunie 2002 care considera că parcela în cauză nu făcea parte din terenul la care avea dreptul reclamanta. Această parcelă era cunoscută sub numele de „pavilion-poartă al barierei de pe drumul dintre Ploiești și Brazi”.
8.
Printr-o hotărâre definitivă din 23 aprilie 2003, curtea de apel Ploiești a admis recursul formulat de reclamantă și a confirmat temeinicia hotărârii din 30 aprilie 2002. După ce a comparat titlurile de proprietate ale celor două societăți asupra parcelei litigioase, curtea de apel a judecat că rezulta din înscrisurile dosarului, din procesele-verbale din 26 iunie și 4 septembrie 1997 și din documentele anexate, că titlul reclamantei prevala asupra celui datând din 2001 furnizat de societatea P. A adăugat că societatea P. nu solicitase și nu furnizase un document cadastral pentru a dovedi că parcela în litigiu nu făcuse obiectul transferului de patrimoniu decis la 26 iunie 1997.
9.
La recursul în anulare formulat de procurorul general al României în temeiul articolului 330 (2) din codul de procedură civilă, printr-o hotărâre din 16 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea sus-menționată din 23 aprilie 2003 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei în măsura în care privea parcela litigioasă de 35,45 m² și construcția aferentă. Admițând argumentele procurorului general întemeiate pe articolul 10 (1) din ordonanța de urgență a guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe calea ferată și articolul 3 din legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat că parcela și construcția aferentă litigioase făceau parte din infrastructura feroviară aparținând domeniului public al statului. Prin urmare, acestea nu puteau face obiectul unei înscrieri în registrul funciar ca proprietate a reclamantei. În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că rezulta din dosar, în special din scrisoarea oficiului administrativ de cadastru și cartografie din Prahova din 21 iunie 2002, că parcela în cauză nu făcea parte din terenul de 2 562 m² pentru care reclamanta cerea înscrierea dreptului său de proprietate.
10.
Printr-o decizie din 12 decembrie 2006, tribunalul departamental Prahova a respins cererea de revizuire a reclamantei împotriva hotărârii din 16 octombrie 2002 ca nefondată, pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
II.
DREPTUL INTERN PERTINENT
1.
Codul de procedură civilă
11.
Articolele pertinente din codul de procedură civilă sunt formulate astfel:
Articolul 330
„Procurorul general poate, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, să formuleze, în fața Curții Supreme de Justiție, un recurs în anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile pentru următoarele motive:
1.
atunci când tribunalele și-au depășit competențele,
2.
atunci când decizia, obiect al recursului în anulare, a încălcat în esență legea, ducând la o soluție eronată pe fondul cauzei, sau atunci când această decizie este vădit nefondată.”
Articolul 330¹
„În cazurile prevăzute la §§ 1 și 2 ale articolului 330, recursul în anulare poate fi formulat în termen de un an de la data la care decizia vizată a devenit definitivă și irevocabilă.”
12.
Aceste articole, astfel cum erau redactate la epoca faptelor, au fost abrogate prin articolul I § 17 din ordonanța de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
2.
Ordonanța de urgență a guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe calea ferată
13.
Articolul 10 din ordonanță, astfel cum era redactat la epoca hotărârii din 16 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, descrie elementele care compun infrastructura feroviară publică, și anume căile ferate și terenurile aferente, construcțiile destinate să protejeze și să supravegheze traficul feroviar, precum și alte instalații aferente infrastructurii în cauză. Acest articol indică faptul că o hotărâre a guvernului trebuie să precizeze concret elementele infrastructurii feroviare publice, celelalte elemente aparținând societăților însărcinate cu gestiunea infrastructurii feroviare.
3.
Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice
14.
Articolul 3 din această lege prevede că domeniul public al statului, al departamentelor și al municipalităților este constituit din bunurile prevăzute la articolul 135 (4) din Constituție, din cele figurând în anexa la legea în cauză, precum și din alte bunuri care, în virtutea legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, conform legii sau hotărârilor consiliilor departamental sau local respective.
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
15.
Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, datorată anulării hotărârii definitive din 23 aprilie 2003 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, și invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa uzul bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.”
A.
Cu privire la admisibilitate
16.
Guvernul susține că reclamanta nu dispunea de un „bun” în sensul jurisprudenței Curții (Kopecký c. Slovaciei [MC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004 și Broniowski c. Poloniei [MC], nr. 31443/96, § 129, 22 iunie 2004). Acesta arată că hotărârea din 16 decembrie 2003, prin admiterea recursului în anulare, nu a privat-o de bunul său, deoarece a precizat, pe de o parte, că infrastructura feroviară, inclusiv terenul litigios de 35,45 m², făcea parte din domeniul public al statului și, pe de altă parte, că parcela de 35,45 m² nu făcea parte din terenul de 2 562 m² care a făcut obiectul transferului de proprietate între societatea P. și reclamantă. În plus, Guvernul consideră că în cazul speței este aplicabilă jurisprudența Curții privind interpretarea și aplicarea dreptului intern de către tribunalele interne, în absența oricărei aparențe de arbitrar (García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, 21 ianuarie 1999, Kopp c. Elveției, nr. 23224/94, § 59, 25 martie 1998 și Kopecký, citată anterior, § 56).
17.
Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Aceasta argumentează că avea un „bun” recunoscut de hotărârea din 23 aprilie 2003, a cărei posesie a pierdut-o în favoarea statului.
18.
Curtea reamintește că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se refereau la „bunurile” sale, în sensul acestei dispoziții. Aceasta relevă de asemenea că, conform jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficierea efectivă de un drept de proprietate (Kopecký, citată anterior, § 35).
19.
Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 23 aprilie 2003, pronunțată de curtea de apel Ploiești în favoarea persoanei interesate. Aceasta relevă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil (a se vedea, a contrario, Blücher c. Republicii Cehe (dec.), nr. 58580/00, 4 august 2004). Reclamanta era deci fără îndoială titulara unui „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumărescu c. României [MC], nr. 28342/95, § 70, 28 octombrie 1999).
20.
De altfel, Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta relevă în plus că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci să o declare admisibilă.
B.
Cu privire la fond
21.
Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Acesta consideră că ingerința era justificată în raport cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, întrucât era prevăzută de lege la epoca procesului, urmărea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii, și era proporțională, având în vedere suprafața foarte redusă a terenului în litigiu și faptul că acesta era grevat de construcții făcând parte din infrastructura feroviară.
22.
Reclamanta consideră că privarea sa de proprietate nu avea o bază legală și era disproporționată, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentând o expropriere fără compensație. Aceasta arată de asemenea că transferul bunului în cauză din patrimoniul său în cel al statului i-a impus o sarcină exorbitantă, în absența unei decizii administrative care să prevadă că parcela în cauză aparține domeniului public și că acest transfer nu putea fi efectuat fără o indemnizație adecvată.
23.
Curtea reamintește că prin hotărârea din 23 aprilie 2003 a curții de apel Ploiești care confirma în ultimă instanță hotărârea din 30 aprilie 2002 a tribunalului de primă instanță Ploiești, reclamantei i-a fost recunoscut un drept de proprietate asupra terenului litigios. Aceasta consideră că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive sus-menționate a avut drept efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. României, nr. 22687/03, § 44, 1 decembrie 2005).
24.
O privare de proprietate ce ține de a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în beneficierea de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporționalității (Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74).
25.
Presupunând chiar că ingerința în cauză a intervenit în condițiile prevăzute de lege, și anume dispozițiile codului de procedură civilă care reglementează recursul în anulare, și că a servit unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că în speță, ca și în celelalte cauze similare cu prezenta de care a fost chemată să ia cunoștință, justul echilibru a fost rupt și că reclamanta a suportat o sarcină specială și exorbitantă prin privarea sa de bunul care îi fusese recunoscut prin hotărârea definitivă din 23 aprilie 2003, fără să existe motive substanțiale și imperioase. Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalelor ordinare pentru a justifica ingerința în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. În acest sens, aceasta consideră că faptul că procurorul general, al cărui aviz a fost confirmat de hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de curtea de apel Ploiești la încheierea unei proceduri contradictorii și după epuizarea căilor de recurs ordinare, nu poate justifica privarea de un bun dobândit în toată legalitatea în urma unui litigiu civil definitiv tranșat (a se vedea, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, § 46).
26.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
27.
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o ștergere imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A.
Prejudiciu
28.
Fără să furnizeze detalii, reclamanta reclamă o satisfacție echitabilă pentru ingerința suferită.
29.
Guvernul arată că reclamanta a cerut în mod general acordarea unei satisfacții echitabile, fără a face cereri exprese cu titlu de prejudiciu material sau de prejudiciu moral. În plus, acesta consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin ea însăși, o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
30.
Curtea relevă că, conform articolului 60 din regulamentul său, poate respinge în tot sau în parte o cerere de satisfacție echitabilă dacă reclamantul nu a formulat o cerere specifică în acest sens și dacă nu și-a prezentat pretențiile, cifrate și defalcate pe rubrică și însoțite de justificările pertinente, în termenul care i-a fost stabilit pentru prezentarea observațiilor sale pe fond. Împreună cu Guvernul, Curtea observă că reclamanta nu și-a cifrat cererea.
31.
Având în vedere faptul că reclamanta nu a furnizat elemente care să permită evaluarea unui eventual prejudiciu material, Curtea consideră că nu se impune să i se acorde o sumă cu acest titlu. În schimb, aceasta consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 2 000 EUR cu acest titlu.
B.
Cheltuieli și taxe
32.
Reclamanta nu reclamă rambursarea cheltuielilor și taxelor suportate în fața jurisdicțiilor interne.
33.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale numai în măsura în care le-a cerut. Prin urmare, în speță, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.
C.
Dobânzi moratorii
34.
Curtea consideră adecvat să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Hotărăște
că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;
3.
Hotărăște:
a)
că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, sumă care va fi convertită în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării;
b)
că de la expirarea respectivului termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un nivel egal cu cel al facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 7 februarie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte