Sfrijan împotriva României

La originea afacerii se găsește o cerere (nr. 20366/04) îndreptată împotriva României și pe care o cetățeancă a acestui stat, Doina Sfrijan („reclamanta"), a sesizat Curtea la 20 aprilie 2004 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul seu, Dl. R.H. Radu.

La 9 mai 2006, Curtea a decis să comunice pretensiunea dedusă din art. 6 al Convenției Guvernului. Folosind dispozițiile articolului 29 § 3, a decis că ar fi examinate în același timp recevabilitatea și fondul afacerii. ÎN FAPT

Printr-un contract din 25 iunie 1993, reclamanta și soțul ei, D.M.G., se achizitorau apartamentul nr. 17 situat la București la nr. 3, strada Aleea Ciceu, clădirea D 11, plata prețului fiind eșalonată. Ca urmare a separării de fapt a soților, D.M.G. păstra posesia apartamentului în cauză. La 1 noiembrie 1993, reclamanta achita vânzătorului integral prețul apartamentului.

La 29 iulie 1993, D.M.G. sesizase tribunalul de primă instanță din București cu o cerere de divorț și de partaj al bunurilor comune.

La 9 august 1993, reclamanta introdusese o cerere reconvențională, tendând de asemenea la dizolvarea căsătoriei și a comunității matrimoniale.

Printr-o sentință din 20 septembrie 1994, tribunalul de primă instanță din București accepta parțial atât acțiunea D.M.G. cât și cererea reconvențională a reclamantei, și pronunța divorțul. Dând curs cererii comune a părților, tribunalul pronunța de asemenea disjungerea procesului pentru ceea ce privea cererile de partaj al bunurilor comune.

Printr-un contract autentic de vânzare din 11 februarie 1997, D.M.G. vândea apartamentul menționat mai sus soților C. fără a obține în acest scop consimțământul reclamantei. La 27 februarie 1997, aceasta din urmă introdusese o acțiune de anulare a contractului de vânzare precitat.

Printr-o sentință din 3 noiembrie 1998, tribunalul de primă instanță din București accepta parțial acțiunea de partaj a D.M.G. și cererea reconvențională a reclamantei, și pronunța partajul bunurilor comune. Tribunalul apreciaza că contribuțiile respective ale soților la comunitatea matrimonială erau egale și că, ținând cont de faptul că D.M.G. se apropriase de prețul apartamentului, acesta din urmă datora o soulte reclamantei, majorată cu o sumă reprezentând partea din prețul apartamentului achitată integral de aceasta din urmă.

Printr-o hotărâre din 7 septembrie 2000, pronunțând în ultimă instanță, curtea de apel din București accepta acțiunea tendând la anularea contractului de vânzare din 11 februarie 1997, introdusă de reclamantă împotriva D.M.G. și împotriva soților C.

La o dată neprecizată, reclamanta declara apel de la sentința din 3 noiembrie 1998. Invocând că, ca urmare a anulării contractului de vânzare din 11 februarie 1997, apartamentul în cauză era revenit în masa comună de partajat și că contribuția sa la achiziție a apartamentului și, ca urmare, la comunitatea matrimonială era superioară aceleia a D.M.G., reclamanta cerea atribuirea apartamentului.

Printr-o hotărâre din 23 aprilie 2001, tribunalul județean din București accepta parțial apelul reclamantei. Apreciaza că faptul de a avea o contribuție superioară la achiziția unuia dintre bunurile comune nu era suficient pentru a inversа presupunerea egalității contribuțiilor soților la comunitatea matrimonială. De deci, tribunalul decide atribui apartamentul D.M.G. și stabilea că acesta din urmă datora o soulte reclamantei, reprezentând jumătatea din valoarea masei comune. Bazând-se pe o expertiză, tribunalul județean fixa valoarea souletei de plată către reclamantă la 139 515 000 lei români („ROL"), adică 5 360 euro („EUR").

Privitor la partea din prețul apartamentului plătit exclusiv de reclamantă, tribunalul apreciaza că ea putea cere restituirea prin intermediul unei acțiuni fondate pe îmbogățirea fără cauză a D.M.G.

Pe recursul reclamantei, printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2001, curtea de apel din București casia parțial hotărârea pronunțată în apel. Apreciaza că din cauza contribuției sale la achiziția apartamentului care se ridica la 82% din valoarea acestuia, reclamanta putea pretinde la o cote-parte superioară a masei comune. Ținând cont de acest considerent, curtea de apel decide atribui apartamentul reclamantei, și stabilea că ea datora D.M.G. cu titlu de soulte suma de 49 513 000 ROL, adică 1 902 EUR.

Printr-o sentință din 31 mai 2002, tribunalul de primă instanță din București dă curs cererii reclamantei și ordona expulzarea soților C. de la apartamentul litigios. Reclamanta dobândea astfel posesia. B. Recursul de anulare format de procurorul general

La o dată neprecizată, procurorul general al României, sesizat de o cerere formulată de D.M.G., forma în fața Curții Supreme de Justiție un recurs de anulare împotriva hotărârii din 28 noiembrie 2001 a curții de apel din București. El invoca că, apreciind că contribuția reclamantei la comunitatea matrimonială era superioară aceleia a D.M.G., curtea de apel încălcase art. 30 § 1 al codului familiei.

Printr-o hotărâre din 21 octombrie 2003, pusă la punct la 26 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție accepta recursul de anulare. Ea reținea că, potrivit articolului 30 § 1 al codului familiei, bunurile achiziționate de soți sau de un soț în cursul căsătoriei erau, de la momentul achiziției, bunuri comune, și că la momentul partajului bunurilor în cauză ca urmare a dizolvării căsătoriei, contribuția personală a fiecărui soț trebuia să fie determinată în raport cu comunitatea matrimonială, și nu în raport cu fiecare bun sau categorie de bunuri. Ea apreciaza că, în absența unei dovezi din partea reclamantei că contribuția sa la comunitatea matrimonială era superioară aceleia a D.M.G., contribuțiile lor respective trebuiau presupuse egale.

De deci, Curtea Supremă de Justiție concluziona că hotărârea curții de apel fusese pronunțată ca urmare a unei nerespectări esențiale a legii, care entraînsese o apreciere eronată pe fond a afacerii, o casia și, pe fond, respingea recursul format de reclamantă împotriva hotărârii din 23 aprilie 2001 a tribunalului județean din București. C. Dezvoltări ulterioare recursului de anulare

La 11 noiembrie 2003 și 7 iunie 2005, la cererea reclamantei făcută prin intermediul unui grefier de justiție, D.M.G. ii versa o parte din suma datorată cu titlu de soulte în virtutea hotărârii din 23 aprilie 2001 a tribunalului județean din București. Restul a fost obiect al unei compensări cu o creanță pe care D.M.G. o avea împotriva reclamantei, reprezentând contravalorea privării de folosință a apartamentului între data hotărârii din 21 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție și data la care D.M.G. recuperase posesia bunului.

La 6 aprilie 2004, reclamanta sesizase tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune introdusă împotriva D.M.G., tendând la restituirea unei sume reflectând contribuția exclusivă a reclamantei la achiziția apartamentului litigios, calculată în funcție de valoarea apartamentului pe piață.

Printr-o sentință din 15 decembrie 2004, tribunalul de primă instanță accepta parțial cererea reclamantei. Apreciind că reclamanta nu era în drept de a pretinde că suma în cauză să fie calculată în funcție de valoarea apartamentului pe piață, ordona D.M.G. să verse interesei suma pe care aceasta din urmă o plătise la 1 noiembrie 1993, actualizată cu rata inflației.

Printr-o hotărâre din 10 octombrie 2005, tribunalul județean din București respingea recursul reclamantei împotriva sentinței precitate, pentru care reclamanta nu ceru executarea.

Articolele relevante dispun: art. 330 „Procurorul general poate, fie din oficiu fie la cererea ministrului justiției, forma, în fața Curții Supreme de Justiție, un recurs de anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile pentru următoarele motive: 1. când tribunalele depășiseră competența lor, 2. când decizia, obiectul recursului de anulare, nerespectase esențial legea, ceea ce entraînase o soluție eronată pe fond a afacerii, sau când această decizie este manifestă fără temei." art. 330 1 „În cazurile prevăzute la §§ 1 și 2 ale articolului 330, recursul de anulare poate fi format într-un termen de un an de la data la care decizia vizată devine definitivă și irevocabilă." Articolele 330 și 330 1 au fost abrogate de ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 28 iunie 2003. 2. Codul familiei

Dispozițiile relevante sunt redactate în felul următor: art. 30 „Bunurile achiziționate în cursul căsătoriei de un soț sunt, de la momentul achiziției, considerate bunuri comune ale soților. (...) Orice convenție contrară este nulă." ÎN DREPT

Curtea constată că această pretenție nu este manifestă fără temei în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de altfel că aceasta nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Pe fond

Guvernul admite că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, acceptarea unei căi extraordinare de recurs care pune în cauză o hotărâre definitivă printr-o procedură de supraveghere încalcă principiul securității raporturilor juridice (Brumărescu c. România [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII). Totuși, el subliniază că, ca urmare a hotărârii precitate, codul de procedură civilă a fost modificat și că dispozițiile legale care permiteau procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiție cu un recurs de anulare împotriva unei sentințe definitive au fost abrogate.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat la lumina preamubului Convenției, care enunță supremația legii ca element al patrimoniului comun al Statelor contractante.

Unu din elementele fundamentale ale supremației legii este principiul securității raporturilor juridice, care dorește, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de tribunale să nu mai fie pună în cauză (Brumărescu, citat, § 61). În virtutea acestui principiu, nici o parte nu are dreptul de a cere supravegherea unei sentințe definitive și ejecutabile în scopul unic de a obține un reexamen al afacerii și o nouă decizie asupra ei (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX).

Curtea observă că, în prezenta cauză, spre deosebire de afacerea Brumărescu, unde procurorul general nu era limitat de nici un termen, exercitarea acestei căi extraordinare de recurs era limitată de termenul de un an prevăzut la art. 330 1 al codului de procedură civilă. Curtea consideră totuși că această diferență nu este de natură să determine o abordare diferită a afacerii Brumărescu (SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România, nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005).

La acest lucru, se regăsesc în prezenta afacere celelalte două elemente care au condus Curtea, în afacerea Brumărescu, la constatarea nerespectării principiului securității raporturilor juridice și, prin urmare, a încălcării articolului 6 § 1 al Convenției, și anume intervenția într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte la procedură și punerea în cauză a unei sentințe definitive care dobândise autoritatea lucrului judecat și care, pe deasupra, fusese executată.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtă pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, adăugând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, faptul că o jurisdicție de rang superior șterge, prin intermediul unui recurs de anulare format de un procuror sau alt agent al statului, o decizie judiciară devenită definitivă și executabilă care privează dreptul de proprietate, reprezintă o ingerință în dreptul beneficiarului deciziei de a se bucura pașnic de bunurile sale.

Curtea observă de asemenea că anularea unei decizii definitive în condițiile descrise mai sus reprezintă un act instantaneu și nu creează o situație continuă de lipsire de proprietate (Sardin c. Rusia (dec.), nr. 69582/01, CEDH 2004-II).

De deci, în virtutea articolului 35 § 1 al Convenției, când dreptul intern nu prevede nici o cale de recurs efectivă împotriva hotărârii de anulare, reclamantul trebuie să-și formuleze pretențiile în fața Curții într-un termen de șase luni de la data acestei din urmă (Sardin, citat) sau, dacă dreptul intern nu prescrie notificarea deciziei în cauză părților, de la data finalizării hotărârii de anulare (Papachelas c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31423/96, § 30, CEDH 1999-II).

În prezenta cauză, Curtea observă că dreptul român nu prevedea o cale de recurs efectivă împotriva unei hotărâri de anulare și că reclamanta a luat cunoștință de pretinsa încălcare a dreptului seu la respectul bunurilor sale la 26 noiembrie 2003 cel mai târziu, data la care această hotărâre fusese finalizată și pusă la dispoziția părților.

De deci, această pretenție, ridicată la 19 mai 2005, este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Privitor la daunele și prejudiciile materiale pe care ar fi suferit-o, reclamanta solicită la titlu principal restituirea bunului litigios. În caz de non-restituire, ea cere suma de 45 000 EUR, reprezentând contribuția sa exclusivă la achiziția apartamentului în cauză, reținută de curtea de apel din București în hotărârea sa din 28 noiembrie 2001, suma fiind determinată în raport cu valoarea actuală de piață a apartamentului.

Guvernul susține în primul rând că reclamanta nu poate fonda cererea sa de reparare a daunelor și prejudiciilor materiale pe hotărârea din 28 noiembrie 2001 a curții de apel din București, deoarece aceasta a fost anulată ca urmare a recursului de anulare format de procurorul general. Referindu-se la contribuția reclamantei la comunitatea matrimonială, cum s-a reținut în hotărârea din 23 aprilie 2001 a tribunalului județean din București, el consideră că suma pe care reclamanta poate pretinde la acest titlu nu poate depăși jumătatea valorii bunului în litigiu. În al doilea rând, Guvernul argumentează absența unui lănț de cauzalitate între o potențială încălcare a acestui articol și daunele și prejudiciile materiale susținute de reclamantă. La acest lucru, bazând-se pe afacerea Melnic c. Moldova (nr. 6923/03, 14 noiembrie 2006), în care Curtea nu se pronunțase asupra articolului 1 al Protocolului nr. 1, ci acordase o reparare pentru daune și prejudicii materiale și morale din cauza unei încălcări a articolului 6, Guvernul consideră că, în prezenta cauză, el nu poate fi obligat să repareze daune și prejudicii materiale, deoarece observații i s-au cerut doar cu privire la pretenția dedusă din art. 6 al Convenției.

Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia o hotărâre constatând o încălcare entraînează pentru statul pârât obligația juridică potrivit Convenției de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în așa fel încât să restabilească, pe cât posibil, situația anterioară. Statele contractante parte la o afacere sunt în principiu libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri constatând o încălcare. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine statului pârât să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau nu permite decât imperfect să șteargă consecințele încălcării, art. 41 dă Curții dreptul de a acorda, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care i se pare corespunzătoare (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 21, CEDH 2001-I).

Curtea reamintește de asemenea că, în caz de încălcare a articolului 6 al Convenției, aplicarea principiului restitutio in integrum implică ca reclamanții să fie plasați pe cât posibil într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă nu ar fi existat o încălcare a cerințelor acestei dispozicii (Piersack c. Belgia (art. 50), hotărâre din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12).

Curtea observă că ea acordase deja, atunci când constatase încălcarea articolului 6 pentru nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, sume cu titlu de daune și prejudicii materiale suferite ca urmare a anulării unei hotărâri definitive (Stetsenko c. Rusia, nr. 878/03, § 33, 5 octombrie 2006; Braga c. Moldova, nr. 74154/01, § 30, 14 noiembrie 2006).

În prezenta afacere, Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea articolului 6 al Convenției din cauza anulării unei decizii judiciare devenite definitivă și executabilă, și anume hotărârea din 28 noiembrie 2001 a curții de apel din București, ca urmare a recursului de anulare format de procurorul general.

Curtea observă apoi că, atunci când, cum în prezenta cauză, constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 322 § 9 al codului de procedură civilă român permite revizuirea unui proces la nivel intern. Astfel, deoarece, ca urmare a unei hotărâri a Curții Europene, dreptul național permite restitutio in integrum, și anume restabilirea situației existente înainte ca încălcarea constatată a articolului 6 să apară, considerând rolul subsidiar al acesteia, Curtea consideră că reclamanta trebuie să sesizeze mai întâi jurisdicțiile interne în conformitate cu dispozițiile dreptului intern precitate.

Nu este deci cazul să se acorde reclamantei o indemnizație cu titlu de daune și prejudicii materiale. b) Daune și prejudicii morale

Reclamanta susține că suferise de asemenea un prejudiciu moral, exprimând-se în următorii termeni: „Starea mea de sănătate s-a deteriorat irevocabil ca urmare a traumelor psihice și altora [traumelor] suferite în decursul celor treisprezece ani de litigii (1993-2006), din faptul că am rămas fără domiciliu fix și din meflurile Justiției române". Cu toate acestea, ea nu indică suma pe care o cere la acest titlu.

Privitor la prejudiciul moral, Guvernul susține în primul rând că reclamanta nu a cuantificat pretențiile la acest titlu și că nu dovedise un lănț de cauzalitate între pretinsa încălcare și prejudiciul moral pe care îl susține. În al doilea rând, Guvernul consideră că orice sumă pe care Curtea ar putea o acorda la acest titlu, trebuie să acopere doar prejudiciul moral cauzat de o potențială încălcare a articolului 6 al Convenției. La acest lucru, el consideră că constatarea încălcării ar constitui prin ea însăși o reparare satisfăcătoare.

Curtea nu vede un lănț de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul susținut de reclamantă, privitor la deteriorarea stării sale de sănătate. Pe de altă parte, Curtea observă că reclamanta nu se plânse de o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei procedurilor în care a fost parte, de deci nici o reparare pe acest motiv nu ar putea să-i fie acordată. În schimb, Curtea consideră că anularea hotărârii din 28 noiembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție, ca urmare a recursului de anulare format de procurorul general, a entraînat o atingere gravă dreptului reclamantei la un proces echitabil, care i-a cauzat un prejudiciu moral. Ținând cont de ansamblul elementelor în posesia sa și statuând în echitate, cum vrea art. 41 al Convenției, ea ii aloca 3 000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și drepturi

Reclamanta nu formulase nici o cerere la acest titlu.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și drepturilor decât în măsura în care o ceruse. De deci, în prezenta cauză, Curtea nu acordă reclamantei nici o sumă la acest titlu. C. Interese de neplată

Curtea consideră potrivit de a baza rata intereselor de neplată pe rata dobânzii facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la pretenția dedusă din art. 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru restul; 2. Zice că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Zice a) că statul pârât trebuie să asigure, în termenul de șase luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, la cererea reclamantei în fața tribunalelor competente, revizuirea hotărârii din 21 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție în virtutea articolului 322 § 9 al codului de procedură civilă; b) că statul pârât trebuie, în orice caz, să verse reclamantei în termenul de trei luni de la ziua când prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 3 000 (trei mii) euro pentru daune și prejudicii morale, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit; c) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plății; d) că de la expirarea termenului precitat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 noiembrie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 20366/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Doina Sfrijan (« la requérante »), a saisi la Cour le 20 avril 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R.H. Radu.

Le 9 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Par un contrat du 25 juin 1993, la requérante et son époux, M.G., se portèrent acquéreurs de l'appartement n o 17 sis à Bucarest au n o 3, rue Aleea Ciceu, bâtiment D 11, le paiement du prix étant échelonné. A la suite de la séparation de fait des époux, M.G. conserva la possession de l'appartement en question. Le 1 er novembre 1993, la requérante acquitta au vendeur l'intégralité du prix de l'appartement.

Le 29 juillet 1993, M.G. saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une demande de divorce et de partage des biens communs.

Le 9 août 1993, la requérante introduisit une demande reconventionnelle, tendant également à la dissolution du mariage et de la communauté matrimoniale.

Par un jugement du 20 septembre 1994, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit en partie tant l'action de M.G. que la demande reconventionnelle de la requérante, et prononça le divorce. Faisant droit à la demande conjointe des parties, le tribunal prononça également la disjonction de l'instance pour ce qui était des demandes de partage des biens communs.

Par un contrat authentique de vente du 11 février 1997, M.G. vendit l'appartement susmentionné aux époux C. sans avoir obtenu à cette fin le consentement de la requérante. Le 27 février 1997, cette dernière introduisit une action en annulation du contrat de vente précité.

Par un jugement du 3 novembre 1998, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit en partie l'action en partage de M.G. et la demande reconventionnelle de la requérante, et prononça le partage des biens communs. Le tribunal jugea que les contributions respectives des époux à la communauté matrimoniale étaient égales et que, eu égard au fait que M.G. s'était approprié le prix de l'appartement, ce dernier devait une soulte à la requérante, augmentée d'un montant représentant la partie du prix de l'appartement acquittée intégralement par cette dernière.

Par un arrêt du 7 septembre 2000, statuant en dernier ressort, la cour d'appel de Bucarest accueillit l'action tendant à l'annulation du contrat de vente du 11 février 1997, introduite par la requérante contre M.G. et contre les époux C.

A une date non précisée, la requérante interjeta appel du jugement du 3 novembre 1998. Faisant valoir qu'à la suite de l'annulation du contrat de vente du 11 février 1997, l'appartement en cause était rentré dans la masse commune à partager et que sa contribution à l'acquisition de l'appartement et, de ce fait, à la communauté matrimoniale était supérieure à celle de M.G., la requérante demanda l'attribution de l'appartement.

Par un arrêt du 23 avril 2001, le tribunal départemental de Bucarest accueillit en partie l'appel de la requérante. Il jugea que le fait d'avoir une contribution supérieure à l'acquisition de l'un des biens communs ne suffisait pas pour renverser la présomption d'égalité des contributions des époux à la communauté matrimoniale. Dès lors, le tribunal décida d'attribuer l'appartement à M.G et établit que ce dernier devait une soulte à la requérante, représentant la moitié de la valeur de la masse commune. Se fondant sur une expertise, le tribunal départemental fixa la valeur de la soulte à payer à la requérante à 139 515 000 lei roumains (« ROL »), soit 5 360 euros (« EUR »).

Quant à la partie du prix de l'appartement payée exclusivement par la requérante, le tribunal jugea qu'elle pouvait en demander la restitution au moyen d'une action fondée sur l'enrichissement sans cause de M.G.

Sur recours de la requérante, par un arrêt du 28 novembre 2001, la cour d'appel de Bucarest cassa en partie l'arrêt rendu en appel. Elle jugea qu'en raison de sa contribution à l'acquisition de l'appartement qui s'élevait à 82 % de sa valeur, la requérante pouvait prétendre à une quote-part supérieure de la masse commune. Eu égard à ce considérant, la cour d'appel décida l'attribution de l'appartement à la requérante, et établit qu'elle devait à M.G. au titre de la soulte la somme de 49 513 000 ROL, soit 1 902 EUR.

Par un jugement du 31 mai 2002, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à la demande de la requérante et ordonna l'expulsion des époux C. de l'appartement litigieux. La requérante en acquit ainsi la possession. B. Recours en annulation formé par le procureur général

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie, saisi d'une demande formulée par M.G., forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre l'arrêt du 28 novembre 2001 de la cour d'appel de Bucarest. Il fit valoir qu'en jugeant que la contribution de la requérante à la communauté matrimoniale était supérieure à celle de M.G., la cour d'appel avait violé l'article 30 § 1 du code de la famille.

Par un arrêt du 21 octobre 2003, mis au net le 26 novembre 2003, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation. Elle retint qu'en vertu de l'article 30 § 1 du code de la famille, les biens acquis par les époux ou par l'un des époux au cours du mariage étaient, à partir du moment de l'acquisition, des biens communs, et qu'au moment du partage des biens en question à la suite de la dissolution du mariage, la contribution personnelle de chaque époux devait être déterminée par rapport à la communauté matrimoniale, et non pas par rapport à chaque bien ou catégorie de biens. Elle jugea qu'à défaut pour la requérante d'avoir prouvé que sa contribution à la communauté matrimoniale avait été supérieure à celle de M.G., leurs contributions respectives devaient être présumées égales.

Dès lors, la Cour suprême de justice conclut que l'arrêt de la cour d'appel avait été rendu à la suite d'une méconnaissance essentielle de la loi, ce qui avait entraîné une fausse appréciation sur le fond de l'affaire, le cassa et, sur le fond, rejeta le recours formé par la requérante contre l'arrêt du 23 avril 2001 du tribunal départemental de Bucarest. C. Développements postérieurs au recours en annulation

Les 11 novembre 2003 et 7 juin 2005, à la demande de la requérante faite par l'intermédiaire d'un huissier de justice, M.G. lui versa une partie du montant dû au titre de soulte en vertu de l'arrêt du 23 avril 2001 du tribunal départemental de Bucarest. Le reste fit l'objet d'une compensation avec une créance que M.G. détenait à l'encontre de la requérante, représentant la contrevaleur du défaut de jouissance de l'appartement entre la date de l'arrêt du 21 octobre 2003 de la Cour suprême de justice et la date à laquelle M.G. avait regagné la possession du bien.

Le 6 avril 2004, la requérante saisit le tribunal de première instance de Bucarest d'une action introduite contre M.G., tendant à la restitution d'un montant reflétant la contribution exclusive de la requérante à l'acquisition de l'appartement litigieux, calculé en fonction de la valeur de l'appartement sur le marché.

Par un jugement du 15 décembre 2004, le tribunal de première instance accueillit en partie la demande de la requérante. Jugeant que la requérante n'était pas en droit de prétendre que le montant en question soit calculé en fonction de la valeur de l'appartement sur le marché, il ordonna à M.G. de verser à l'intéressée le montant que cette dernière avait payé le 1 er novembre 1993, actualisé avec le taux de l'inflation.

Par un arrêt du 10 octobre 2005, le tribunal départemental de Bucarest rejeta le recours de la requérante contre le jugement précité, dont la requérante ne demanda pas la mise en exécution. II.

Les articles pertinents disposent : Article 330 « Le procureur général peut, soit d'office soit à la demande du ministre de la justice, former, devant la Cour suprême de justice, un recours en annulation contre une décision définitive et irrévocable pour les motifs suivants : 1. lorsque les tribunaux ont dépassé leurs compétences, 2. lorsque la décision, objet du recours en annulation, a méconnu essentiellement la loi, ce qui a entraîné une solution erronée sur le fond de l'affaire, ou lorsque cette décision est manifestement mal fondée. » Article 330 1 « Dans les cas prévus aux §§ 1 et 2 de l'article 330, le recours en annulation peut être formé dans un délai d'un an à partir de la date où la décision visée est devenue définitive et irrévocable. » Les articles 330 et 330 1 ont été abrogés par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 58 du 28 juin 2003. 2. Le code de la famille

Les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : Article 30 « Les biens acquis au cours du mariage par l'un des époux sont, à partir du moment de leur acquisition, réputés biens communs des époux. (...) Toute convention contraire est nulle. » EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement concède que, selon la jurisprudence constante de la Cour, l'accueil d'une voie extraordinaire de recours qui remet en cause un arrêt définitif par une procédure de supervision enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques ( Brumărescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII). Toutefois, il souligne qu'à la suite de l'arrêt précité, le code de procédure civile a été modifié et que les dispositions légales permettant au procureur général de saisir la Cour suprême de justice d'un recours en annulation contre un jugement définitif ont été abrogées.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, doit s'interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu , précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n'est habilitée à solliciter la supervision d'un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX).

La Cour relève qu'en l'espèce, à la différence de l'affaire Brumărescu , où le procureur général n'était tenu par aucun délai, l'exercice de cette voie de recours extraordinaire était limité par le délai d'un an prévu à l'article 330 1 du code de procédure civile. La Cour estime toutefois que cette différence n'est pas de nature à déterminer une approche différente de l'affaire Brumărescu ( SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , n o 22687/03, § 36, 1 er décembre 2005).

A cet égard, on retrouve dans la présente affaire les deux autres éléments qui ont conduit la Cour, dans l'affaire Brumărescu, au constat de la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques et, par conséquent, de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, à savoir l'intervention dans un litige civil du procureur général qui n'était pas partie à la procédure et la remise en cause d'un jugement définitif ayant acquis l'autorité de la chose jugée et ayant, de surcroît, été exécuté.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'annulation par la Cour suprême de justice de l'arrêt du 28 novembre 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit de la requérante à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Dans un second formulaire de requête envoyé le 19 mai 2005, la requérante se plaint de ce que l'arrêt de la Cour suprême de justice du 21 octobre 2003 a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1. Sur la recevabilité

La Cour rappelle que, d'après sa jurisprudence constante, le fait qu'une juridiction de rang supérieur efface, par la voie d'un recours en annulation formé par un procureur ou un autre agent de l'Etat, une décision judiciaire devenue définitive et exécutoire qui porte sur le droit de propriété, représente une ingérence dans le droit du bénéficiaire de la décision de jouir paisiblement de ses biens.

La Cour relève également que l'annulation d'une décision définitive dans les conditions décrites ci-dessus représente un acte instantané et ne crée pas une situation continue de privation de propriété ( Sardin c. Russie (déc.), n o 69582/01, CEDH 2004-II).

Dès lors, en vertu de l'article 35 § 1 de la Convention, lorsque le droit interne ne prévoit aucune voie de recours effective contre l'arrêt d'annulation, le requérant doit formuler ses griefs devant la Cour dans un délai de six mois à compter de la date de ce dernier ( Sardin , précité) ou, si le droit interne ne prescrit pas la signification de la décision en question aux parties, à compter de la date de la mise au net de l'arrêt d'annulation ( Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 30, CEDH 1999 ‑ II).

En l'espèce, la Cour observe que le droit roumain ne prévoyait pas de recours effectif contre un arrêt d'annulation et que la requérante a pris connaissance de la violation alléguée de son droit au respect de ses biens le 26 novembre 2003 au plus tard, date à laquelle cet arrêt a été finalisé et mis à la disposition des parties.

Il s'ensuit que ce grief, soulevé le 19 mai 2005, est tardif et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Pour ce qui est du préjudice matériel qu'elle aurait subi, la requérante sollicite à titre principal la restitution du bien litigieux. En cas de non-restitution, elle réclame la somme de 45 000 EUR, représentant sa contribution exclusive à l'acquisition de l'appartement en question, retenue par la cour d'appel de Bucarest dans son arrêt du 28 novembre 2001, dont le montant est déterminé par rapport à la valeur actuelle marchande de l'appartement.

Le Gouvernement fait valoir en premier lieu que la requérante ne saurait fonder sa demande de réparation du préjudice matériel sur l'arrêt du 28 novembre 2001 de la cour d'appel de Bucarest, dès lors qu'il a été annulé à la suite du recours en annulation formé par le procureur général. Se référant à la contribution de la requérante à la communauté matrimoniale, telle que retenue dans l'arrêt du 23 avril 2001 du tribunal départemental de Bucarest, il considère que le montant que la requérante peut prétendre à ce titre ne saurait dépasser la moitié de la valeur du bien en litige. En second lieu, le Gouvernement argue de l'absence de lien de causalité entre une éventuelle violation de cet article et le préjudice matériel allégué par la requérante. A cet égard, se fondant sur l'affaire Melnic c. Moldova (n o 6923/03, 14 novembre 2006), dans laquelle la Cour ne s'était pas prononcée sur l'article 1 du Protocole n o 1, mais avait octroyé une réparation pour dommage matériel et moral du fait d'une violation de l'article 6, le Gouvernement estime qu'en l'espèce il ne saurait être tenu à réparer un préjudice matériel, puisque des observations lui ont été demandées uniquement au sujet du grief tiré de l'article 6 de la Convention.

La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle un arrêt constatant une violation entraîne pour l'État défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci. Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l'Etat défendeur de la réaliser. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu'imparfaitement d'effacer les conséquences de la violation, l'article 41 habilite la Cour à accorder, s'il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 21, CEDH 2001 ‑ I).

La Cour rappelle également qu'en cas de violation de l'article 6 de la Convention, l'application du principe restitutio in integrum implique que les requérants soient placés le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle ils se trouveraient s'il n'y avait pas eu manquement aux exigences de cette disposition ( Piersack c. Belgique (article 50), arrêt du 26 octobre 1984, série A n o 85, p. 16, § 12).

La Cour relève qu'elle a déjà octroyé, lorsqu'elle a constaté la violation de l'article 6 pour non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques, des sommes au titre du préjudice matériel subi à la suite de l'annulation d'un arrêt définitif ( Stetsenko c. Russie , n o 878/03, § 33, 5 octobre 2006 ; Braga c. Moldova , n o 74154/01, § 30, 14 novembre 2006).

Dans la présente affaire, la Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 6 de la Convention en raison de l'annulation d'une décision judiciaire devenue définitive et exécutoire, à savoir l'arrêt du 28 novembre 2001 de la cour d'appel de Bucarest, à la suite du recours en annulation formé par le procureur général.

La Cour observe ensuite que, lorsque comme en l'espèce, elle constate la violation des droits d'un requérant, l'article 322 § 9 du code de procédure civile roumain permet la révision d'un procès sur le plan interne. Ainsi, puisqu'à la suite d'un arrêt de la Cour européenne, le droit national permet la restitutio in integrum , à savoir le rétablissement de la situation existante avant que la violation constatée de l'article 6 ne survienne, en considération de son rôle subsidiaire, la Cour estime que la requérante doit d'abord saisir les juridictions internes conformément aux dispositions de droit interne précitées.

Il n'echet dès lors pas d'accorder à la requérante d'indemnité au titre du dommage matériel. b) Dommage moral

La requérante allègue avoir subi également un préjudice moral, s'exprimant dans les termes suivants : « Mon état de santé s'est irrévocablement détérioré suite aux traumas psychiques et autres [traumas] soufferts pendant les treize ans de litiges (1993-2006), au fait que je suis restée sans domicile fixe et aux méfaits de la Justice roumaine ». Elle n'indique toutefois pas le montant qu'elle réclame à ce titre.

Quant au préjudice moral, le Gouvernement fait valoir en premier lieu que la requérante n'a pas chiffré ses prétentions à ce titre et qu'elle n'a pas prouvé de lien de causalité entre la prétendue violation et le préjudice moral qu'elle allègue. En second lieu, le Gouvernement considère que tout montant que la Cour pourrait accorder à ce titre, devrait couvrir uniquement le préjudice moral causé par une éventuelle violation de l'article 6 de la Convention. A cet égard, il estime que le constat de violation constituerait par lui-même, une réparation satisfaisante.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice allégué par la requérante, pour ce qui est de la détérioration de son état de santé. En outre, la Cour relève que la requérante ne s'est pas plainte d'une violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée des procédures auxquelles elle a été partie, de sorte qu'aucune réparation de ce chef ne saurait lui être accordée.

En revanche, la Cour estime que l'annulation de l'arrêt du 28 novembre 2001 par la Cour suprême de justice, à la suite du recours en annulation formé par le procureur général, a entraîné une atteinte grave au droit de la requérante à un procès équitable, qui lui a causé un préjudice moral. Eu égard à l'ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle lui alloue 3 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante n'a formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie à la requérante aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit assurer, dans les six mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, sur demande de la requérante auprès des tribunaux compétents, la révision de l'arrêt du 21 octobre 2003 de la Cour suprême de justice en vertu de l'article 322 § 9 du code de procédure civile ; b) que l'Etat défendeur doit, en tout état de cause, verser à la requérante dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 (trois mille) euros pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; c) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président