Prodan împotriva României

La originea afacerii se găsește o cerere (nr. 26071/04) îndreptată împotriva României și pe care o cetățeană a acestui stat, doamna Anica Prodan („reclamanta"), a depus-o la Curt la 17 mai 2004, în virtutea art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de doamna F. Rușianu, avocat la București. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul lui, Domnul Răzvan Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 16 februarie 2007, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Prevalindu-se de dispozițiile art. 29 § 3, ea a decis ca admisibilitatea și fondul afacerii să fie examinate în același timp. PE FOND

Printr-o decizie din 16 mai 1995, societatea agricolă F. a concediat reclamanta din postul de contabil adjunct.

Reclamanta a sesizat tribunalele cu o acțiune în anulare a deciziei de concediere din 16 mai 1995.

Printr-o hotărâre din 12 ianuarie 1998, curtea de apel din Craiova a respins acțiunea reclamantei. Totuși, curtea de apel a admis mai târziu o cerere de revizuire a reclamantei și a anulat hotărârea din 12 ianuarie 1998.

După un nou ciclu procedural, printr-o hotărâre definitivă din 5 mai 2000, curtea de apel din Craiova a admis acțiunea introductivă a reclamantei și a ordonat readmiterea reclamantei în postul anterior și a condamnat angajatorul să-i plătească salariile datorate din ziua concedierii până la readmitere. B. Procedură privind plata drepturilor salariale

La 7 august 2000, reclamanta a citat angajatorul în fața tribunalului de primă instanță din Slatina, cerând plata salariilor la care avea drept, în conformitate cu hotărârea curții de apel din Craiova din 5 mai 2000.

Printr-o sentință din 17 noiembrie 2000, tribunalul de primă instanță din Slatina a admis cererea reclamantei și a condamnat angajatorul să-i plătească 168 318 607 lei români pentru perioada din 16 mai 1995 la 30 noiembrie 2000. El a stabilit suma menționată pe baza unei expertize contabile.

Angajatorul a depus recurs.

Printr-o hotărâre din 28 mai 2001, pe baza a două noi expertize contabile, tribunalul județean al Olt a confirmat sentința tribunalului de primă instanță din Slatina.

La 29 mai 2002, procurorul general al României a depus recurs în anulare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție împotriva sentinței tribunalului de primă instanță din Slatina din 17 noiembrie 2000 și a hotărârii tribunalului județean al Olt din 28 mai 2001, pe motiv că judecătorii nu respectaseră legea.

Printr-o hotărâre din 20 decembrie 2002, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul în anulare ca tardiv deoarece termenul de un an prevăzut de codul de procedură civilă nu fusese respectat în speță.

Printr-o hotărâre din 11 aprilie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare (contestație în anulare) introdusă de procurorul general împotriva hotărârii din 20 decembrie 2002. Ea a constatat că recursul în anulare fusese trimis pe cale poștală la 28 mai 2002 și, deci, termenul prevăzut de codul de procedură civilă fusese respectat.

Ședința în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost fixată la 7 noiembrie 2003. Reclamanta a participat la ședință. Angajatorul a fost reprezentat de un mandatar. Nu rezultă din documentele aflate la dispoziția Curții dacă mandatul fusese acordat pe baza unei procuri ordinare sau autentificate de notaru.

Printr-o hotărâre din 18 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare, a anulat sentința tribunalului de primă instanță din Slatina din 17 noiembrie 2000 și hotărârea tribunalului județean al Olt din 28 mai 2001 și a trimis afacerea înapoi la tribunal pentru a judeca fondul. Pentru a decide deci, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că angajatorul nu era dator pentru salariul corespunzător primului ciclu procesal (din 16 mai 1995 la 12 ianuarie 1998) al primei proceduri privind anularea deciziei de concediere și readmitere în post și pentru perioada februarie-iulie 2000, când reclamanta exercitase o activitate remunerată. Mai mult, ea a constatat că tribunalele bazaseră deciziile pe expertize contabile care fuseseră contestate și la care ei nu răspunseseră.

După trimitere, tribunalul județean al Olt a ordonat o nouă expertiză. Raportul redactat consta că suma salariilor la care reclamanta avusese drept din ianuarie 1998 la august 2001, dată a unei oferte de readmitere avansată de angajator, s-a ridicat la 92 046 857 lei. Această sumă trebui diminuată cu 47 236 000 lei, reprezentând valoarea bunurilor pe care angajatorul le oferea reclamantei, valoare pe care aceasta din urmă nu o contesta.

Printr-o hotărâre din 2 iunie 2004, după aplicarea instrucțiunilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul județean al Olt a condamnat angajatorul să plătească reclamantei 44 810 857 lei.

Printr-o hotărâre definitivă din 19 septembrie 2005, curtea de apel din Craiova, pe recururi ale reclamantei și ale angajatorului și pe baza unei noi expertize contabile datând 4 mai 2005, a majorat suma de plată a angajatorului la 61 042 254 lei.

Articolele 330 și 330 1 au fost abrogate de art. I § 17 din ordinanța de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.

Curtea constată că acest grief nu este manifest nefonda în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că acesta nu se ciocnește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Pe fond 1. Tezele părților

Guvernul se referă la afacerea Brumărescu, în care Curtea a concluzionat la violare a art. 6 § 1 din Convenție din cauza punerii în discuție a unei sentințe definitive ca urmare a introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general care avea în acest scop un putere discreționară (Brumărescu c. România, [GC], nr. 28342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Totuși, Guvernul subliniază că în speță, spre deosebire de afacerea precitată, recursul în anulare nu a șters irevocabil procedura anterioară deoarece examinarea afacerii a fost reluat de tribunale și reclamanta a fost recunoscută cu drepturi salariale prin hotărârea definitivă a curții de apel din Craiova din 19 septembrie 2005. Pentru Guvern, efectele recursului în anulare nu diferă de acelea ale unui recurs obișnuit.

Mai mult, Guvernul susține că anularea hotărârii tribunalului județean al Olt din 28 mai 2001 se baza pe o eroare de drept a tribunalelor inferioare care fixaseră un cadru procesual incorect. Chiar mai mult, unu din motivele casării vizau protecția drepturilor procedurale ale reclamantei de a-i fi examinate mijloacele de contestare a unui raport de expertiză tehnică de tribunale.

În sfârșit, Guvernul reamintește că codul de procedură civilă a fost modificat și calea extraordinară a recursului în anulare în materie civilă a fost suprimată.

Reclamanta contesta argumentele Guvernului și menține că anularea hotărârii definitive a tribunalului județean al Olt din 28 mai 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat la lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al Statelor contractante.

Unu din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care vrea, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de tribunale să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, precitat, § 61). În virtutea acestui principiu, nici o parte nu este autorizată să solicite supravegherea unei sentințe definitive și executorii numai cu scopul de a obține un reexamen al afacerii și o nouă decizie asupra ei. Jurisdicțiile superioare nu trebuie să-și folosească puterea de supraveghere decât pentru a corecta erorile de fapt sau drept și erorile judecătorești și nu pentru a proceda la un nou examen. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

Curtea observă că anularea unei decizii judecătorești definitive nu a fost motivată, în caz de speță, de existența unor probe noi care nu fuseseră anterior disponibile părților și care erau de natură să influențeze rezultatul procedurii (Pravednaya c. Rusia, nr. 69529/01, § 27, 18 noiembrie 2004). În măsura în care Guvernul susține că deciziile din 17 noiembrie 2000 și 28 mai 2001 erau rezultatul unei erori de drept, Curtea reamintește că simpl faptul că ar putea exista două puncte de vedere pe subiect nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o afacere (Riabykh, precitat, § 52).

Curtea observă de asemenea că în prezenta afacere se regăsesc celelalte două elemente care au condus Curtea, în afacerea Brumărescu, la constatarea nerespectării principiului securității raporturilor juridice și, prin urmare, a violării art. 6 § 1 din Convenție, și anume intervenția în litigiu civil a procurorului general care nu era parte la procedură și punerea în discuție a unei sentințe definitive care dobândise autoritatea lucrului judecat.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că anularea hotărârii definitive a tribunalului județean al Olt din 28 mai 2001 a prejudiciat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

Prin urmare, a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție.

Având în vedere concluziile care preced, Curtea consideră că nu este cazul să examineze separat grievul reclamantei referitor la regularitatea reprezentării părții defenderese în procedura internă, grievul constituind numai unu din aspectele particulare ale dreptului la proces echitabil consacrat de art. 6 § 1, care a fost deja examinat de Curt (a se vedea Konnerth c. România, nr. 21118/02, § 51, 12 octombrie 2006).

Curtea constată că acest grief nu este manifest nefonda în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că acesta nu se ciocnește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Pe fond

Guvernul nu contestă că creanța stabilită de hotărârea tribunalului județean al Olt din 28 mai 2001 constituie o creanță suficient stabilită pentru a fi exigibilă și, deci, un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Totuși, el consideră că anularea hotărârii precitate ca urmare a admiterii recursului în anulare nu constituie o ingerință în dreptul reclamantei la respect pentru bunul ei deoarece, prin hotărârea curții de apel din Craiova din 19 septembrie 2005, i s-a recunoscut dreptul la salariile datorate, deși la o sumă inferioară. Pe acest subiect, Guvernul observă că suma a fost stabilită pe baza elementelor de dovadă administrate într-un cadru procesual care a respectat cerințele unui proces echitabil și după corectarea erorii de drept făcute de tribunalele inferioare. Guvernul pune în evidență de asemenea că reclamanta nu a făcut demersurile necesare pentru executarea ultimei hotărâri din 19 septembrie 2005.

Reclamanta susține că diminuarea creantei sale ca urmare a admiterii recursului în anulare introdus de procurorul general constituie o violare a dreptului ei la respect pentru bunuri.

Curtea constată că creanța reclamantei de 168 318 607 lei a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă din 28 mai 2001 și observă că dreptul recunoscut astfel nu era revocabil. Reclamanta avea deci un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea observă apoi că hotărârea din 18 noiembrie 2003, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a anulat hotărârea definitivă din 28 mai 2001 și, printr-o hotărâre ulterioară din 19 septembrie 2005, curtea de apel din Craiova a diminuat creanța reclamantei la 44 810 857 lei. Ea consideră că această situație este analogă cu cea a reclamantului din afacerea Brumărescu precitată. Curtea consideră deci că hotărârea din 18 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut efectul de a-o lipsi pe reclamantă de o parte esențială a bunului ei în sensul celei de-a doua propoziții a primului paragraf al art. 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Brumărescu, precitat, §§ 73-74).

Curtea reamintește că o privare de proprietate relevând de această a doua normă poate fi justificată numai dacă se demonstrează în particular că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. De altfel, orice ingerință în folosul proprietății trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate (Brumărescu, precitat, §§ 73-74).

În speță, Curtea observă din start că ingerința în dreptul reclamantei la respect pentru bunuri a intervenit în condițiile prevăzute de lege, și anume dispozițiile codului de procedură civilă reglementând recursul în anulare.

Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalelor ordinare pentru a justifica ingerința în dreptul la respect al bunurilor reclamantei. Dar, ținând seama de faptul că partea defenderă beneficiase de o cale de recurs pentru a remedii, Curtea consideră că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această presupusă eroare nu ar putea fi suficientă pentru a legitima privarea de o parte a unui bun dobândit în toată legea ca urmare a unui litigiu civil definitiv tranșat.

De altfel, chiar și în caz că s-ar demonstra că privarea de proprietate servi o cauză de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că reclamanta a suportat o sarcină specială și exorbitantă deoarece a fost privată dintr-o parte foarte importantă a creantei sale, și anume un procent de aproximativ 75%.

Prin urmare, a existat violare a art. 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanta cere 371 272 010 lei (ROL) cu titlu de prejudiciu material pe care ar fi suferit. Suma avansată reprezintă salariile datorate din 16 mai 1995 la 31 august 2001 reactualizate ținând seama de indicele inflației, minus suma acordată prin hotărârea curții de apel din Craiova din 19 septembrie 2005, suma deja plătită de angajator în decembrie 2001 și salariile încasate februarie-iulie 2000 într-o altă întreprindere. De altfel, reclamanta cere cu titlu de prejudiciu moral 100 000 000 lei (ROL).

Guvernul contestă aceste pretenții. În primul rând, privind prejudiciul material, el susține că suma la care reclamanta are drept este cea stabilită de hotărârea curții de apel din Craiova din 19 septembrie 2005 pe care ea nu a cerut-o cu titlu executoriun. Cu titlu subsidiare, Guvernul consideră că reclamanta ar avea drept cel mult la o sumă reprezentând diferența dintre suma reținută în hotărârea din 28 mai 2001, și anume 168 318 607 lei și cea stabilită de hotărârea din 19 mai 2005, și anume 61 042 254 lei. Această diferență corectată în funcție de rata inflației în conformitate cu Institutul Național de Statistică, se ridică la 212 932 700 lei, și anume aproximativ 6 350 euro (EUR) în 2005. În ce privește prejudiciul moral, Guvernul observă că nici o relație de cauzalitate între presupusele violare ale Curții și prejudiciul invocat nu a fost dovedit de reclamantă.

Curtea constată că prin hotărârea din 28 mai 2001 a tribunalului județean al Olt, reclamanta s-a văzut recunoscută o creanță de 168 318 607 ROL, și anume 6 500 EUR, la rata de schimb medie practicată în 2001 de Banca Națională a României. Ea a fost redusă la 44 810 857 lei prin hotărârea curții de apel din Craiova din 19 septembrie 2005. Ținând seama de informațiile prezentate de părți cu privire la valoarea creantei reclamantei corectată în funcție de rata inflației, de cererile de satisfacție echitabilă ale acesteia și de comentariile Guvernului, Curtea consideră că trebuie să aloce reclamantei, în echitate, 4 500 EUR cu titlu de prejudiciu material.

Privind reparația prejudiciului moral, ținând seama de circumstanțele cauzei și statuând în echitate cum cere art. 41, Curtea decide să aloce reclamantei 1 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și drepturi

Reclamanta cere de asemenea 50 000 000 lei pentru cheltuielile și drepturile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții. Ea produce chitanțe pentru cheltuieli și drepturi de aproximativ 800 euro.

Guvernul subliniază că chitanțele produse de Curte nu justifică relația de cauzalitate dintre prezenta cerere și cheltuielile suportate. Privind mai ales cheltuielile de avocat, el observă că suma din contractul de asistență juridică este prea mare în raport cu obiectul litigiului și că reclamanta nu a prezentat nici un document atestând plata reală a sumei din ea.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și drepturilor doar în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În speță și ținând seama de elementele în posesia Curții și criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 800 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Interese de neplată

Curtea consideră ca potrivit să bazeze rata intereselor de neplată pe rata dobânzii facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Zice că a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Zice că a existat violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 4. Zice a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termenul de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 4 500 EUR (patru mii cinci sute euro) pentru prejudiciu material; ii. 1 000 EUR (mie euro) pentru prejudiciu moral; iii. 800 EUR (opt sute euro) pentru cheltuieli și drepturi; iv. orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate; b) că din expirarea termenului și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; c) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data reglementării; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 ianuarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 26071/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Anica Prodan (« la requérante »), a saisi la Cour le 17 mai 2004, en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e F. Rușianu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 16 février 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Par une décision du 16 mai 1995, la société agricole F. licencia la requérante de son poste de comptable adjoint.

La requérante saisit les tribunaux d'une action en annulation de la décision de licenciement du 16 mai 1995.

Par un arrêt du 12 janvier 1998, la cour d'appel de Craiova rejeta l'action de la requérante. Néanmoins, la cour d'appel accueillit ultérieurement une demande de révision de la requérante et annula son arrêt du 12 janvier 1998.

Après un nouveau cycle procédural, par un arrêt définitif du 5 mai 2000, la cour d'appel de Craiova accueillit l'action introductive de la requérante et ordonna la réintégration de la requérante dans son ancien poste et condamna l'employeur à lui payer les salaires dus à partir du jour du licenciement jusqu'à la réintégration dans le poste. B. Procédure relative au paiement des droits salariaux

Le 7 août 2000, la requérante assigna son employeur devant le tribunal de première instance de Slatina, demandant le paiement des salaires auxquels elle avait droit, conformément à l'arrêt de la cour d'appel de Craiova du 5 mai 2000.

Par un jugement du 17 novembre 2000, le tribunal de première instance de Slatina fit droit à la demande de la requérante et condamna l'employeur à lui payer 168 318 607 lei roumains pour la période du 16 mai 1995 au 30 novembre 2000. Il établit la somme précitée sur la base d'une expertise comptable.

L'employeur forma un recours.

Par un arrêt du 28 mai 2001, sur la base de deux nouvelles expertises comptables, le tribunal départemental d'Olt confirma le jugement du tribunal de première instance de Slatina.

Le 29 mai 2002, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Haute Cour de cassation et de justice contre le jugement du tribunal de première instance de Slatina du 17 novembre 2000 et l'arrêt du tribunal départemental d'Olt du 28 mai 2001, au motif que les juges avaient méconnu la loi.

Par un arrêt du 20 décembre 2002, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le recours en annulation comme tardif puisque le délai d'un an imparti par le code de procédure civile avait été méconnu en l'espèce.

Par un arrêt du 11 avril 2003, la Haute Cour de cassation et de justice accueillit la contestation en annulation ( contestație în anulare ) introduite par le procureur général contre l'arrêt du 20 décembre 2002. Elle constata que le recours en annulation avait été envoyé par voie postale le 28 mai 2002 et, dès lors, le délai imparti par le code de procédure civile avait été respecté.

L'audience devant la Haute Cour de cassation et de justice fut fixée au 7 novembre 2003. La requérante y participa. L'employeur fut représenté par un mandataire. Il ne ressort pas des documents en possession de la Cour si le mandat avait été accordé sur la base d'une procuration ordinaire ou authentifiée par le notaire.

Par un arrêt du 18 novembre 2003, la Haute Cour de cassation et de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du tribunal de première instance de Slatina du 17 novembre 2000 et l'arrêt du tribunal départemental d'Olt du 28 mai 2001 et renvoya l'affaire devant ce dernier tribunal afin de statuer sur le fond. Pour décider ainsi, la Haute Cour de cassation et de justice constata que l'employeur n'était pas redevable pour le salaire correspondant au premier cycle processuel (du 16 mai 1995 au 12 janvier 1998) de la première procédure portant sur l'annulation de la décision de licenciement et sur la réintégration dans le poste et pour la période de février à juillet 2000, lorsque la requérante avait exercé une activité rémunérée. En outre, elle constata que les tribunaux avaient fondé leurs décisions sur des expertises comptables qui avaient fait l'objet d'une opposition à laquelle ils n'avaient pas répondu.

Après renvoi, le tribunal départemental d'Olt ordonna une nouvelle expertise. Le rapport ainsi rédigé constatait que le montant des salaires auxquels la requérante avait droit de janvier 1998 à août 2001, date d'une offre de réintégration avancée par l'employeur, s'élevait à 92 046 857 lei. Ce montant devait être diminué de 47 236 000 lei, représentant la valeur des biens que l'employeur avait offerts à la requérante, valeur que cette dernière ne contestait pas.

Par un arrêt du 2 juin 2004, après application des instructions de la Haute Cour de cassation et de justice, le tribunal départemental d'Olt condamna l'employeur à payer à la requérante 44 810 857 lei.

Par un arrêt définitif du 19 septembre 2005, la cour d'appel de Craiova, sur recours de la requérante et de l'employeur et sur la base d'un nouvelle expertise comptable datant du 4 mai 2005, majora le montant de la somme à payer par l'employeur à 61 042 254 lei. II.

Les articles 330 et 330 1 ont été abrogés par l'article I § 17 de l'ordonnance d'urgence du gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui ‑ ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement renvoie à l'affaire Brumărescu , où la Cour a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la remise en cause d'un jugement définitif à la suite de l'introduction d'un recours en annulation par le procureur général qui disposait à cette fin d'un pouvoir discrétionnaire ( Brumărescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII). Toutefois, le Gouvernement souligne qu'en l'espèce, à la différence de l'affaire précitée, le recours en annulation n'a pas effacé irrévocablement la procédure antérieure puisque l'examen de l'affaire a été repris par les tribunaux et la requérante s'est vue reconnaître des droits salariaux par l'arrêt définitif de la cour d'appel de Craiova du 19 septembre 2005. Aux yeux du Gouvernement, les effets du recours en annulation ne différent pas de ceux d'un recours ordinaire.

En outre, le Gouvernement fait valoir que l'annulation de l'arrêt tribunal départemental d'Olt du 28 mai 2001 se fondait sur une erreur de droit des tribunaux inférieurs qui avaient établi un cadre processuel incorrect. Qui plus est, un des motifs de cassation visait à protéger les droits procéduraux de la requérante de voir ses moyens d'opposition à un rapport d'expertise technique examinés par les tribunaux.

Enfin, le Gouvernement rappelle que le code de procédure civile a été modifié et la voie extraordinaire du recours en annulation en matière civile a été supprimée.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement et maintient que l'annulation de l'arrêt définitif du tribunal départemental d'Olt du 28 mai 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, doit s'interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des États contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu , précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n'est habilitée à solliciter la supervision d'un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet. Les juridictions supérieures ne doivent utiliser leur pouvoir de supervision que pour corriger les erreurs de fait ou de droit et les erreurs judiciaires et non pour procéder à un nouvel examen. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

La Cour remarque que l'annulation d'une décision judiciaire définitive n'a pas été motivée, en l'occurrence, par l'existence de preuves nouvelles qui n'étaient pas antérieurement disponibles aux parties et qui étaient de nature à influencer l'issue de la procédure ( Pravednaya c. Russia , n o 69529/01, § 27, 18 novembre 2004). Pour autant que le Gouvernement soutient que les décisions des 17 novembre 2000 et 28 mai 2001 étaient le résultat d'une erreur de droit, la Cour rappelle que le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire ( Riabykh , précité, § 52).

La Cour relève par ailleurs qu'on retrouve dans la présente affaire les deux autres éléments qui ont conduit la Cour, dans l'affaire Brumărescu, au constat de la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques et, par conséquent, de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention , à savoir l'intervention dans un litige civil du procureur général qui n'était pas partie à la procédure et la remise en cause d'un jugement définitif ayant acquis l'autorité de la chose jugée.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'annulation de l'arrêt définitif du tribunal départemental d'Olt du 28 mai 2001 a porté atteinte au droit de la requérante à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

Au vu des conclusions qui précèdent, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief de la requérante relatif à la régularité de la représentation de la partie défenderesse dans la procédure interne, ce grief ne constituant que l'un des aspects particuliers du droit à un procès équitable consacré par l'article 6 § 1, qui a été déjà examiné par la Cour (voir Konnerth c. Roumanie , n o 21118/02, § 51, 12 octobre 2006). II.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève également que celui ‑ ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas que la créance établie par l'arrêt du tribunal départemental d'Olt du 28 mai 2001 constitue une créance suffisamment établie pour être exigible et, dès lors, un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Toutefois, il estime que l'annulation de l'arrêt précité suite à l'accueil du recours en annulation ne constitue pas une ingérence dans le droit de la requérante au respect de son bien puisque, par l'arrêt de la cour d'appel de Craiova du 19 septembre 2005, elle s'est vue reconnaître le droit aux salaires dus, bien qu'à un montant inférieur. A ce sujet, le Gouvernement relève que le montant a été établi sur la base des éléments de preuve administrés dans un cadre processuel qui a respecté les exigences d'un procès équitable et après la correction de l'erreur de droit faite par les tribunaux inférieurs. Le Gouvernement met en exergue en outre que la requérante n'a pas fait les démarches nécessaires pour l'exécution du dernier arrêt du 19 septembre 2005.

La requérante fait valoir que la diminution de sa créance suite à l'accueil du recours en annulation introduit par le procureur général constitue une violation de son droit au respect de ses biens.

La Cour constate que la créance de la requérante de 168 318 607 lei avait été établie par un arrêt définitif du 28 mai 2001 et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. La requérante avait donc un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour relève ensuite que l'arrêt du 18 novembre 2003, de la Haute Cour de cassation et justice a annulé l'arrêt définitif du 28 mai 2001 et, par un arrêt ultérieur du 19 septembre 2005, la cour d'appel de Craiova a diminué la créance de la requérante à 44 810 857 lei. Elle considère que cette situation est analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l'arrêt du 18 novembre 2003 de la Haute Cour de cassation et justice a eu pour effet de priver la requérante d'une partie essentielle de son bien au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, §§ 73-74).

La Cour rappelle qu'une privation de propriété relevant de cette deuxième norme peut seulement se justifier si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité ( Brumărescu , précité, §§ 73-74).

En l'espèce, la Cour note d'emblée que l'ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens est intervenue dans les conditions prévues par la loi, à savoir les dispositions du code de procédure civile régissant le recours en annulation.

La Cour observe que le Gouvernement invoque une erreur de droit des tribunaux ordinaires pour justifier l'ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante. Or, compte tenu du fait que la partie défenderesse avait bénéficié d'une voie de recours pour y remédier, la Cour estime que, malgré la marge d'appréciation dont dispose l'État en la matière, cette prétendue erreur ne saurait suffire pour légitimer la privation d'une partie d'un bien acquis en toute légalité à la suite d'un litige civil définitivement tranché.

En outre, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour considère que le juste équilibre a été rompu et que la requérante a supporté une charge spéciale et exorbitante dès lors qu'elle a été privée d'une partie très importante de sa créance, soit un pourcentage d'environ 75 %.

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

La requérante réclame 371 272 010 lei (ROL) au titre du préjudice matériel qu'elle aurait subi. La somme avancée représente les salaires dus du 16 mai 1995 au 31 août 2001 réactualisés compte tenu de l'indice de l'inflation, moins la somme accordée par l'arrêt de la cour d'appel de Craiova du 19 septembre 2005, la somme déjà payée par l'employeur en décembre 2001 et les salaires touchés de février à juillet 2000 dans une autre entreprise. De plus, la requérante réclame au titre de dommage moral 100 000 000 lei (ROL).

Le Gouvernement conteste ces prétentions. En premier lieu, s'agissant du dommage matériel, il fait valoir que la somme à laquelle la requérante a droit est celle établie par l'arrêt de la cour d'appel de Craiova du 19 septembre 2005 dont elle n'a pas exigé l'exécution. A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que la requérante aurait droit tout au plus à une somme représentant la différence entre la somme retenue dans l'arrêt du 28 mai 2001, soit 168 318 607 lei et celle établie par l'arrêt du 19 mai 2005, soit 61 042 254 lei. Cette différence corrigée en fonction du taux de l'inflation conformément à l'Institut national de statistique, s'élève à 212 932 700 lei, soit environ 6 350 euros (EUR) en 2005. En ce qui concerne le dommage moral, le Gouvernement remarque qu'aucun lien de causalité entre les prétendues violations de la Cour et le préjudice invoqué n'a pas été prouvé par la requérante.

La Cour constate que par l'arrêt du 28 mai 2001 du tribunal départemental d'Olt, la requérante s'est vu reconnaître une créance de 168 318 607 ROL, soit 6 500 EUR, au taux d'échange moyen pratiqué en 2001 par la Banque Nationale de la Roumanie. Elle a été ramenée à 44 810 857 lei par l'arrêt de la cour d'appel de Craiova du 19 septembre 2005. Compte tenu des informations soumises par les parties au sujet de la valeur de la créance de la requérante corrigée en fonction du taux de l'inflation, des demandes de satisfaction équitable de cette dernière et des commentaires du Gouvernement, la Cour estime qu'il y a lieu d'allouer à la requérante, en équité, 4 500 EUR au titre du préjudice matériel.

S'agissant de la réparation du préjudice moral, compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l'article 41, la Cour décide d'allouer à la requérante 1 000 EUR au titre de dommage moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 50 000 000 lei pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle produit des quittances pour des frais et dépens d'environ 800 euros.

Le Gouvernement souligne que les quittances produites par la Cour ne justifient pas le lien de causalité entre la présente requête et les frais encourus. S'agissant plus particulièrement des frais d'avocat, il note que le montant figurant dans le contrat d'assistance juridique est trop élevé par rapport à l'objet du litige et que la requérante n'a produit aucun document attestant le paiement effectif de la somme y figurant.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 800 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit a) que l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes: i. 4 500 EUR (quatre mille cinq cent euros) pour dommage matériel ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral ; iii. 800 EUR (huit cent euros) pour frais et dépens ; iv. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; c) que les montants en question seront à convertir en lei nouveaux (RON) au taux applicable à la date du règlement ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 janvier 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président