SECȚIUNEA ATANASIU c. ROMÂNIA Cerere nr. 15204/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 ianuarie 2008 DEFINIF 17/04/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Atanasiu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Boštjan M. Zupančič, președinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Isabelle Berro- Lefevre, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 decembrie 2007, a adoptat hotărârea pe care a adoptat-o la această dată procedura La originea cauzei (n (1504/02) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, dl Lucian Atanasiu ( La 6 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 20 septembrie 1987, Marcu S. a încheiat cu soții Victoria și Iosif B. o promisiune de vânzare a unui teren de aproximativ 500 m în Constanța. La 9 septembrie 1990, Marcu S. a vândut același teren reclamantului și soției sale, prin contract autentificat în fața notarului. La 12 noiembrie 1990, soții B. au solicitat Tribunalului de Primă Instanță din Constanța să constate că, la 20 septembrie 1987, ei încheiaseră cu Marcu S un contract preliminar de vânzare pentru terenul în cauză și să emită o decizie având ca obiect un contract definitiv de vânzare. La 4 septembrie 1991, soțul B. l-a numit în justiție pe reclamant și pe soția sa într-o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat între Marcu S. pe de o parte, și reclamant și soția sa, pe de altă parte. La 17 februarie 1992, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a decis să se alăture ambelor cauze. 10. La 13 iulie 1992, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a respins acțiunea soților B. și, la cererea reconvențională a reclamantului și a soției sale, i-a condamnat pe primii să lase terenul în posesia acestora. Soții B. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri. 11. La 20 noiembrie 1992, Marcu S. a murit, moștenitorii săi au fost chemați la procedură. 12. La 28 ianuarie 1993, la cererea soților B., Curtea Supremă de Justiție a transferat dosarul tribunalului județ din Constanța la tribunalul departamental din București, pentru îndoială legitimă cu privire la echitatea procedurii. Judecătorul P. a făcut parte din formarea Curții Supreme de Justiție pronunțând asupra acestei cereri de detenție. 13. La 16 iunie 1993, tribunalul județ din București a primit recursul soților B. și a pronunțat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din Constanța, cu trimitere la aceeași instanță de primă instanță. 14. La cererea de deședere formulată de soții B., printr-o decizie din 10 martie 1994 a Curții Supreme de Justiție, cauza a fost transmisă Tribunalului de Primă Instanță din București. Judecătorul P. a prezidat această formare a Curții Supreme de Justiție. 15. La 20 iunie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea soților B. și a constatat existența unui contract de vânzare din 1987, între Marcu S și primele, pentru terenul în cauză. 16. La 15 decembrie 1994, Iosif B. a decedat, acțiunea fiind continuată de văduva sa Victoria B. 17. La 3 aprilie 1995, tribunalul departamental din București a respins apelul reclamantului și al soției sale ca fiind în mod evident nefondat. Aceștia au formulat recurs. În timp ce această acțiune era în fața Curții de Apel de la București, ei au formulat o plângere penală pentru fals, susținând că părăsirea care a constatat tranzacția din 20 Septembrie 1987 între Marcu S. și soții B. a fost falsificată. Prin urmare, procedura în fața Curții de Apel de la București a fost suspendată la 16 octombrie 1995 pentru a aștepta soluția plângerii penale. 18. martie 1996, Parchetul pe lângă Tribunalul de Primă Instanță din Constanța pronunțat un refuz în beneficiul soților B. Această decizie a fost menținută în urma acțiunilor ierarhice ale reclamantului, decizia definitivă a Parchetului pe lângă Curtea Supremă de Justiție din 7 mai 1998. 19. În urma reluării procedurii civile, la 9 iunie 1998, printr-o hotărâre din 7 septembrie 1998, Curtea de Apel de la București a primit recursul reclamantului și al soției sale și a respins cu trimitere decizia din 3 aprilie 1995, pe motiv că tribunalul departamental din București pronunțase această decizie fără a lua act de decesul lui Iosif B. 20. La 29 ianuarie 1999, tribunalul departamental din București a pronunțat decizia din 20 iunie 1994 a Tribunalului de Primă Instanță din București și a trimis cazul în fața judecătorului de primă instanță. Această decizie nu a fost motivată. 21. La 30 iunie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea Victoriei B. El a ordonat anularea contractului de vânzare din 9 septembrie 1990 încheiat între Marcu S., pe de o parte, și reclamant și soția sa, pe de altă parte și a constatat existența unui contract de vânzare încheiat în 1987 între Marcu S. și soții B. El și-a bazat decizia în special pe interogarea dintre Marcu S. a făcut obiectul înainte de deces și al unei declarații a unui martor, care a redactat data de ieșire din 20 septembrie 1987 în prezența Victoriei B. și a lui Marcu S. În plus, Tribunalul apreciază că Marcu S. încheiase ulterior un alt contract de vânzare de același teren cu reclamantul și soția sa, ceea ce a dus la încălcarea intereselor Victoriei B. și al soțului său decedat, în favoarea căruia Marcu S. semnase deja o promisiune de vânzare. 22. La 16 iunie 2000, tribunalul departamental din București a primit apelul celor interesați și, pe fond, a respins acțiunea Victoriei B., pe motiv că interdicția care ținea loc de pre-contract de vânzare nu fusese semnată de Marcu S. 23. La 14 noiembrie 2000, Curtea de Apel de la București a primit recursul Victoriei B. și, pe fond, a respins pretențiile reclamantului și soției sale, considerând în mod corect decizia din 30 iunie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță. Fostul judecător P., între timp devenind avocat, a reprezentat-o pe Victoria B. în fața Curții de Apel. PRIVIND VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 24. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 25. Guvernul se opune acestei afirmații. 26. Perioada care trebuie luată în considerare nu a început decât după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la România la 20 iunie 1994; totuși, pentru a evalua caracterul rezonabil al termenelor de la această dată, trebuie să se țină seama de situația în care se afla cazul, în cazul de față în primă instanță, după trei ani de procedură. Această perioadă s-a încheiat la 14 noiembrie 2000 și, prin urmare, a durat șase ani și cinci luni, pentru șapte instanțe. Cu privire la admisibilitate 27. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamantul susține că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul părților în procedura internă nu pot justifica durata procedurii interne și consideră că durata excesivă a procedurii este atribuită numai autorităților judiciare interne, în special cazurilor succesive cu trimitere, erorilor și viciilor de procedură. În cele din urmă, reclamantul arată că, chiar dacă procedura avea un obiect patrimonial, în acest caz soluționând o dispută pe proprietatea unui teren, provocarea acestei proceduri era deosebit de importantă pentru el, deoarece acesta era terenul pe care intenționa să își construiască casa pentru care primise deja autorizația de construcție. 29. Guvernul consideră că acest caz a fost complex, din cauza incidentelor procedurale intervenite, cum ar fi conectarea a două dosare, amânarea procedurii pentru a aștepta soluționarea unei plângeri penale conexe, deteriorarea cazului și apelul la procedura moștenitorilor părților decedate. În plus, acesta susține că nu există perioade lungi de inactivitate din partea instanțelor interne. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 31. Curtea constată că cauza nu era de o complexitate specială, obiectul său fiind validitatea a două contracte de vânzare încheiate succesiv de același vânzător, care se referă la același teren. În plus, Curtea constată că întârzierile semnificative în procedură au fost cauzate de casațiile și de trimiteri succesive ale cauzei. În această privință, Curtea constată că desfășurarea procedurii a fost prelungită din cauza numeroaselor hotărâri pronunțate în cauza respectivă. Astfel, cauza a fost trimisă de două ori fie în fața tribunalului departamental, fie în fața instanței de primă instanță, prin deciziile din 7 septembrie 1998, ale Curții de Apel din București și 29 ianuarie 1999, ale tribunalului departamental din București, anulând hotărârile instanțelor inferioare. Mai mult decât atât, concedierea cauzei putea continua la infinit, fără dispoziții legale care să pună capăt acesteia. Cu toate că Curtea nu este competentă să analizeze modul în care instanțele naționale au interpretat și au aplicat dreptul intern, aceasta consideră totuși că casările succesive cu trimitere se datorează erorilor comise de instanțele inferioare în cursul examinării cauzei (Wierciszewska c. Polonia, n 4131/98, 25 În plus, repetarea unor astfel de cazuri indică o deficiență de funcționare a sistemului judiciar (Cârstea și Grecu c. România, 56326/00, 15 iunie 2006, § 42). 32. Curtea consideră, prin urmare, că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, luată în ansamblu. 33. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender) În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf, referitor la celelalte violări comise 34. Invocând art. 6 din convenție, recurentul se plânge de lipsa independenței și a imparțialității instanțelor care au încheiat procedura privind anularea contractului de vânzare, din cauza faptului că judecătorul P. a făcut parte din formațiunile de judecată care au pronunțat asupra celor două cereri de dețarizare a cauzei la 28 ianuarie 1993 și 10 martie. 1994, înainte de a acționa ca avocat pentru a-și reprezenta adversarii în fața Curții de Apel de la București. Reclamantul se plânge, de asemenea, de lipsa accesului la instanță pentru a contesta refuzul pronunțat de Parchet la 26 martie 1996 ca urmare a plângerii sale penale pentru fals. 35. Curtea ia notă de faptul că cererile de părăsire a teritoriului la care face referire reclamantul au fost soluționate prin două decizii din 28 ianuarie 1993 și 10 martie 1994, fie înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la România, la 20 iunie 1994. În plus, dacă reclamantul ar fi avut îndoieli cu privire la influența exercitată asupra judecătorilor Curții de Apel din București de avocatul adversarilor săi, ar fi putut solicita respingerea cauzei pentru îndoială legitimă sau recuzarea judecătorilor în cauză, ceea ce nu a demonstrat că a făcut. În sfârșit, Curtea constată că cauza privind lipsa accesului la o instanță se referă la o procedură care a luat sfârșit prin decizia definitivă a Parchetului pe lângă Curtea Supremă de Justiție din 7 mai 1998, cu mai mult de șase luni înainte de depunerea cererii în fața Curții. 36. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de decizia din 14 noiembrie 2000, a Curții de Apel de la București, respingând pretențiile sale cu privire la proprietatea pe care o dobândise. 37. Curtea amintește că faptul că un litigiu între particulari este încheiat de o instanță pe baza dreptului în vigoare nu angajează, în sine, răspunderea statului pe teren a articolului 1 din Protocolul nr. (1) În cazul în care nu s-a constatat niciun indiciu de arbitraritate (a se vedea, printre altele, Vasilev c. Bulgaria (dec.), nr 47063/99, 10 martie 2005). În acest caz, Comisia observă că instanțele interne au efectuat o examinare aprofundată a probelor prezentate de părți și, în plus, nu există indicii de arbitrare în hotărârile pronunțate. 38. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. 39. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșită. în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 40. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 161 700 EUR (EUR) pentru prejudiciul material, inclusiv valoarea terenului care a făcut obiectul litigiului în fața instanțelor interne și 40 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 42. Guvernul contestă aceste pretenții. 43. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii sale civile. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 930 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 250 EUR pentru cele efectuate în fața Curții. În acest sens, acesta trimite copii ale a două părți care atestă plata de 500 000 de lei românești antici (ROL) și 600 de lei românești noi (RON) avocatului care îl reprezintă în fața Curții și o a treia părticică din 209,81 RON de cheltuieli de expediție a corespondenței plătite de avocat. 45. Guvernul contestă aceste pretenții. 46. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și o acordă reclamantului. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: 2 000 EUR (două mii de euro) pentru daune morale; iiii. 250 EUR (două sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 ianuarie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
ATANASIU c. ROUMANIE
(
Requête n
o
15204/02)
ARRÊT
17 janvier 2008
17/04/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Atanasiu c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Boštjan M. Zupančič,
président,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
et de Santiago Quesada
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 décembre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
15204/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Lucian Atanasiu («
le requérant
»), a saisi la Cour le 19 avril 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par M.
Răzvan Horațiu Radu, Agent du Gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l'Homme.
3.
Le 6 septembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1956 et réside à Constanța.
5.
Le 20 septembre 1987, Marcu S. conclut avec les époux Victoria et Iosif B. une promesse de vente d'un terrain d'environ 500 m
2
sis à Constanța.
6.
Le 9 septembre 1990, Marcu S. vendit le même terrain au requérant et à son épouse, par contrat authentifié devant le notaire.
7.
Le 12 novembre 1990, les époux B. demandèrent au tribunal de première instance de Constanța de constater que, le 20 septembre 1987, ils avaient conclu avec Marcu S. un avant-contrat de vente pour le terrain en cause et de prononcer une décision tenant lieu de contrat définitif de vente.
8.
Le 4 septembre 1991, les époux B. assignèrent également en justice le requérant et son épouse d'une action en annulation du contrat de vente conclu entre Marcu S. d'une part et le requérant et son épouse, de l'autre part.
9.
Le 17 février 1992, le tribunal de première instance de Constanța décida de joindre les deux affaires.
10.
Le 13 juillet 1992, le tribunal de première instance de Constanța rejeta l'action des époux B. et, sur demande reconventionnelle du requérant et de son épouse, condamna les premiers à laisser le terrain en possession à ces derniers. Les époux B. formèrent recours contre ce jugement.
11.
Le 20 novembre 1992, Marcu S. décéda, ses héritiers furent appelés à la procédure.
12.
Le 28 janvier 1993, sur demande des époux B., la Cour suprême de justice transféra le dossier du tribunal départemental de Constanța au tribunal départemental de Bucarest, pour doute légitime quant à l'équité de la procédure. Le juge P. fit partie de la formation de la Cour suprême de justice se prononçant sur cette demande de dépaysement.
13.
Le 16 juin 1993, le tribunal départemental de Bucarest accueillit le recours des époux B. et cassa la décision du tribunal de première instance de Constanța avec renvoi devant le même tribunal de première instance.
14.
Sur demande de dépaysement formée par les époux B., par une décision du 10 mars 1994 de la Cour suprême de justice, l'affaire fut transmise au tribunal de première instance de Bucarest. Le juge P. présida cette formation de la Cour suprême de justice.
15.
Le 20 juin 1994, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action des époux B. et constata l'existence d'un contrat de vente datant de 1987, entre Marcu S. et les premiers, pour le terrain en cause.
16.
Le 15 décembre 1994, Iosif B. décéda, l'action étant continuée par sa veuve Victoria B.
17.
Le 3 avril 1995, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l'appel du requérant et de son épouse comme manifestement mal fondé. Ces derniers formèrent recours. Alors que ce recours était pendant devant la cour d'appel de Bucarest, ils formèrent une plainte pénale pour faux, alléguant que la quittance ayant constaté la transaction du 20
septembre 1987 entre Marcu S. et les époux B. avait été falsifiée. De ce fait, la procédure devant la cour d'appel de Bucarest fut suspendue le 16 octobre 1995 afin d'attendre la solution de la plainte pénale.
18.
Le 26
mars 1996, le parquet auprès du tribunal de première instance de Constanța prononça un non-lieu au bénéfice des époux B. Cette décision fut maintenue à la suite des recours hiérarchiques du requérant, la décision définitive du parquet auprès de la Cour suprême de justice datant du 7
mai
1998.
19.
A la suite de la reprise de la procédure civile, le 9 juin 1998,
par un arrêt du 7 septembre 1998, la cour d'appel de Bucarest accueillit le recours du requérant et de son épouse et cassa avec renvoi la décision du 3
avril
1995, au motif que le tribunal départemental de Bucarest avait rendu cette décision sans prendre acte du décès de Iosif B.
20.
Le 29 janvier 1999, le tribunal départemental de Bucarest cassa la décision du 20 juin 1994 du tribunal de première instance de Bucarest et renvoya l'affaire devant le juge de première instance. Cette décision n'était pas motivée.
21.
Le 30 juin 1999, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action de Victoria B. Il ordonna l'annulation du contrat de vente du 9 septembre 1990, conclu entre Marcu S. d'un part et le requérant et son épouse, de l'autre part et constata l'existence d'un contrat de vente conclu en 1987, entre Marcu S. et les époux B. Il basa sa décision notamment sur l'interrogatoire dont Marcu S. avait fait l'objet avant son décès et sur la déclaration d'un témoin, qui avait rédigé la quittance du 20 septembre 1987 en présence de Victoria B. et de Marcu S. En outre, le tribunal estima que Marcu S. avait ultérieurement conclu un autre contrat de vente du même terrain avec le requérant et son épouse, avec pour conséquence de léser les intérêts de Victoria B. et de son défunt époux, au profit desquels Marcu S. avait déjà signé une promesse de vente.
22.
Le 16 juin 2000, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l'appel des intéressés et, sur le fond, rejeta l'action de Victoria B., au motif que la quittance tenant lieu d'avant-contrat de vente n'avait pas été signée par Marcu S.
23.
Le 14 novembre 2000, la cour d'appel de Bucarest accueillit le recours de Victoria B. et, sur le fond, rejeta les prétentions du requérant et de son épouse, en considérant correcte la décision du 30 juin 1999 du tribunal de première instance. L'ancien juge P., entre temps ayant devenu avocat, représenta Victoria B. devant la cour d'appel.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
24.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
25.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
26.
La période à considérer n'a commencé qu'avec l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie, le 20 juin 1994. Toutefois, pour apprécier le caractère raisonnable des délais écoulés à partir de cette date, il faut tenir compte de l'état où l'affaire se trouvait alors, en l'occurrence en première instance, après trois ans de procédure.
La période en question s'est terminée le 14 novembre 2000. Elle a donc duré six ans et cinq mois, pour sept instances.
A.
Sur la recevabilité
27.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
28.
Le requérant fait valoir que ni la complexité de l'affaire, ni le comportement des parties dans la procédure interne ne sauraient justifier la durée de celle-ci. Il estime que la durée déraisonnable de cette procédure est imputable uniquement aux autorités judiciaires internes, notamment aux cassations successives avec renvoi, aux erreurs et vices de procédure. Le requérant indique, enfin, que même si la procédure avait un objet patrimonial, en l'occurrence trancher une dispute sur la propriété d'un terrain, l'enjeu de cette procédure était particulièrement important pour lui car il s'agissait du terrain sur lequel il envisageait construire sa maison pour laquelle il avait déjà obtenu l'autorisation de construction.
29.
Le gouvernement considère que l'affaire était complexe, en raisons des incidents procéduraux intervenus, comme la connexion de deux dossiers, l'ajournement de la procédure afin d'attendre la solution d'une plainte pénale connexe, le dépaysement de l'affaire et l'appel à la procédure des héritiers des parties décédées. Il fait valoir, en outre, qu'il n'y a pas de longues périodes d'inactivité de la part des juridictions internes.
30.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
31.
La Cour note que l'affaire n'était pas d'une complexité particulière, son objet étant la validité de deux contrats de vente conclus successivement par le même vendeur, portant sur le même terrain.
Elle constate, en outre, que des retards importants dans la procédure ont été causés par les cassations et les renvois successifs de l'affaire. A cet égard, la Cour observe que le déroulement de la procédure a été allongé à cause des nombreuses décisions rendues en l'affaire. Ainsi, l'affaire a été renvoyée deux fois soit devant le tribunal départemental, soit devant le tribunal de première instance, par décisions des 7 septembre 1998, de la cour d'appel de Bucarest et 29 janvier 1999, du tribunal départemental de Bucarest, annulant les décisions des juridictions inférieures. Qui plus est, le renvoi de l'affaire pouvait continuer à l'infini, aucune disposition légale ne pouvant y mettre un terme. Bien que la Cour ne soit pas compétente pour analyser la manière dont les juridictions nationales ont interprété et appliqué le droit interne, elle considère toutefois que les cassations successives avec renvoi sont dues aux erreurs commises par les juridictions inférieures lors de l'examen de l'affaire (
Wierciszewska c. Pologne
, n
o
41431/98, 25
novembre 2003, § 46). En outre, la répétition de telles cassations dénote une déficience de fonctionnement du système judiciaire (
Cârstea et Grecu c. Roumanie,
n
o
56326/00, 15 juin 2006, § 42).
32.
La Cour estime, dès lors, que ni la complexité de l'affaire ni le comportement du requérant n'expliquent la durée de la procédure, prise dans son ensemble.
33.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
34.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l'absence d'indépendance et d'impartialité des tribunaux ayant tranché la procédure portant sur l'annulation du contrat de vente, à cause du fait que le juge P. avait fait partie des formations de jugement ayant tranché sur les deux demandes de dépaysement de l'affaire les 28 janvier 1993 et 10
mars
1994, avant d'agir comme avocat pour représenter ses adversaires devant la cour d'appel de Bucarest. Le requérant se plaint également du défaut d'accès au tribunal pour contester le non-lieu rendu par le parquet le 26
mars 1996 à la suite de sa plainte pénale pour faux.
35.
La Cour note que les demandes de dépaysement auxquelles fait référence le requérant ont été tranchées par deux décisions des 28
janvier
1993 et 10 mars 1994, soit avant l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie, le 20 juin 1994. En outre, si le requérant avait un doute quant à l'influence exercée sur les juges de la cour d'appel de Bucarest par l'avocat de ses adversaires, il aurait pu demander le renvoi de l'affaire pour doute légitime ou la récusation des juges en question, ce qu'il n'a pas démontré avoir fait.
Enfin, la Cour note que le grief relatif au défaut d'accès à un tribunal se rapporte à une procédure ayant pris fin par décision définitive du parquet auprès de la Cour suprême de justice datant du 7 mai 1998, soit plus de six mois avant l'introduction de la requête devant la Cour.
36.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de la décision du 14 novembre 2000, de la cour d'appel de Bucarest, rejetant ses prétentions sur la propriété qu'il avait acquis.
37.
La Cour rappelle que le fait qu'un
litige entre
particuliers soit tranché par un tribunal sur la base du droit en vigueur n'engage pas, en lui-même, la responsabilité de l'État sur le terrain de l'article 1 du Protocole n
o
1, si aucun indice d'arbitraire n'a été relevé
(voir, entre autres,
Vasilev c. Bulgarie
(déc.), n
o
47063/99, 10 mars 2005). En l'espèce, elle observe que les tribunaux internes ont procédé à un examen approfondi des preuves apportées par les parties. Par ailleurs, elle ne décèle aucun indice d'arbitraire dans les décisions rendues.
38.
Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la
mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
39.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal
fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la
Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
40.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
41.
Le requérant réclame 161 700 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, incluant la valeur du terrain qui a fait l'objet du litige devant les juridictions internes et 40
000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
42.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
43.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de sa procédure civile. Statuant en équité, elle lui accorde 2
000
EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
44.
Le requérant demande également 2 930 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 250 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Il envoie à ce titre copies de deux quittances attestant le payement de 500
000 lei roumains anciens (ROL) et 600 nouveau lei roumains (RON) à l'avocate le représentant devant la Cour et une troisième quittance de 209,81 RON de frais d'expédition de courrier, payés par l'avocate.
45.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
46.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 250 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
47.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes:
i.
2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral,
ii.
250
EUR (deux cent cinquante euros) pour frais et dépens,
iii.
tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
c)
que les montants en question seront à convertir en lei nouveaux (RON) au taux applicable à la date du règlement
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 janvier 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Président