ROMÂNIA (solicitarea nr. 40067/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 Februarie 2008 DEFINIF 14/05/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. Boštjan M. Zupančič, președinte, Corneliu Biersan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 ianuarie 2008, Rend land la . 40067/06) îndreptată împotriva României și ai căror resortisanți ai acestui stat, domnul T.N.B. și domnul C.D. au sesizat Curtea la 15 mai 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Razvan-Horațiu Radu, agent al guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 2 mai 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În același timp, Curtea a decis să trateze cererea cu prioritate, în temeiul articolului 41 din Regulamentul său de procedură. Reclamanții s-au născut în 1977 și 1946 și au reședința în București. Reclamantul T.N.B. este fiul reclamantei C.D. recurenta este proprietarul apartamentului n 4, care a locuit cu fiul ei. Apartamentul în cauză este situat la ultimul etaj al unei clădiri în cazul în care se află alte trei apartamente. Furnizarea de apă potabilă, rețeaua publică de distribuție, se face pe baza unui contract unic încheiat de asociația de proprietari de proprietate cu întreprinderea concesionară a serviciului public în cauză, și anume Apanova S.A. Începând cu 20 octombrie 2001, vecinii care au locuit la etajele inferioare ale aceleiași clădiri care au tăiat apa prin închiderea conductelor de alimentare ale apartamentului ocupat de reclamanți au continuat să se certe cu vecinii, astfel încât reclamanții au cerut întreprinderii Apanova SA să încheie cu ei un contract de furnizare de apă. La 11 aprilie 2002, reclamanții au sesizat municipalitatea cu privire la barierele din calea aprovizionării cu apă. Municipalitatea a trimis scrisoarea lor către întreprinderea care acordă ajutorul pentru verificarea faptelor raportate. Prin scrisoarea din 21 august 2003, întreprinderea concesionară a refuzat să încheie un contract cu reclamanții și, printr-o scrisoare din 21 august 2003, aceasta le-a comunicat refuzul său de a autoriza executarea unei ramuri exclusiv utilizate, în plus față de cea care deservește imobilul, în întregime. 10. În urma unei acțiuni formulate de solicitanți, printr-o hotărâre din 11 septembrie 2003 devenit definitiv, Tribunalul de Primă Instanță din București le-a ordonat vecinilor celor interesați să redeschidă robinetul pentru a le redeschide accesul la apa potabilă. 11. Dupa procesul-verbal din 9 iulie 2004, încheiat de proprietarii altor apartamente de l'apartamente deținute de reclamanți, primii au decis că, începând cu 10 iulie 2004, 10 În timpul unei perioade cuprinse între 15 noiembrie 2003 și 15 noiembrie 2004, reclamantul se declară obligat să închirieze o altă locuință, din cauza lipsei de apă curentă la reședința sa inițială. Mama sa a continuat să locuiască în apartamentul respectiv. La 26 ianuarie 2003, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instană din primă instanță din București cu privire la o acțiune împotriva Apanova SA , care intenionează să încheie un contract de furnizare de apă potabilă. 14. La 16 martie 2004, Tribunalul de Primă Instanță și-a declinat competența în favoarea tribunalului departamental din București. 15. Reclamanții au fost despăgubiți de o hotărâre din 26 octombrie 2004 a tribunalului județean din București, pe motiv că întreprinderea concesionară a acoperit alimentarea cu apă potabilă a întregii clădiri a imputanților și că nu putea fi trasă la răspundere pentru faptul că vecinii lor au întrerupt accesul la apă. Tribunalul a remarcat, de asemenea, că instalația tehnică existentă, și anume conectarea la rețeaua publică de distribuție, a servit întregii clădiri și că mai întâi era necesar să se instaleze o nouă legătură înainte de a putea furniza apă pe baza unui contract încheiat cu reclamanții singuri. 16. Această hotărâre a fost menținută printr-o hotărâre a instanței judecătorești din București pronunțată la 18 mai 2005. Curtea de Apel a hotărât că regulamentul serviciului de distribuție a apei potabile adoptat de consiliul local de la București impunea responsabilitatea concesionarului obligația de a asigura conectarea fiecărei clădiri, dar nu a fiecărui apartament. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:2006:291, punctul 41. Curtea a Uniunii Europene a concluzionat că, în absența unei noi legături, întreprinderea concesionară nu putea fi obligată să încheie un contract de furnizare cu reclamanții 17. Printr-o hotărâre definitivă din 22 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit recursul celor doi reclamanți, a dat dreptul la acțiunea acestora și a dispus întreprinderii concesionare să încheie un contract de furnizare de apă potabilă cu reclamanta C.D., în calitate de proprietar al apartamentului. Curtea a considerat că prestarea serviciului public de alimentare cu apă se materializa, în primul rând, prin încheierea unui contract de furnizare de apă. 18. La o dată nespecificată, hotărârea a fost acoperită de formula executorie. 19. Printr-o notificare datată 4 mai 2006, reclamanții au solicitat întreprinderilor de furnizare de apă. 18. La o dată nespecificată, hotărârea a fost acoperită de formula executorie. Prin scrisoarea din 15 mai 2006, întreprinderea concesionară a răspuns întreprinderilor pe care intenționa să le aresteze la hotărârea Înaltei Curți, declarându-și dispusă să încheie contractul pentru apartamentul nr. 4, dar numai după instalarea unei noi legături, în sarcina reclamanților. Prin urmare, aceasta a refuzat să încheie contractul imediat. 21. Ulterior, reclamanții au sesizat tribunalul departamental din București cu privire la o cerere întemeiată pe art. 580 din Codul de procedură civilă, în vederea aplicării unei penalități cu titlu cominatoriu întreprinderii concesionare debitoare pentru refuzul acesteia de a executa hotărârea din 22 noiembrie 2005. Prin decizia definitivă din 14 mai 2007, tribunalul departamental a acceptat cererea celor interesați și a impus întreprinderii concesionare să plătească în beneficiul statului o penalitate de 20 de lei românești (RON) pe zi de întârziere până la executarea hotărârii din 22 noiembrie 2005. 23. Din elementele dosarului reiese că Hotărârea din 22 noiembrie 2005 rămâne, până în prezent, neexecutată. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că executarea hotărârii din 22 noiembrie 2005 le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care este astfel formulată la art. 6 alineatul (1). Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea 24. Având în vedere că Pe fondul Tezei părților 25, guvernul observă că debitorul obligației neexecutate este o întreprindere privată, deci o treime. Prin urmare, Tribunalul arată că statul este obligat doar să aibă un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive în materie de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în materie civilă, între persoane fizice. În plus, acesta afirmă că statul nu poate fi tras la răspundere pentru executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil în oricare dintre circumstanțe. În acest sens, guvernul constată că divergențele dintre reclamanți și debitorii acestora privind executarea hotărârii din 22 noiembrie 2005 au fost soluționate prin decizia din 14 mai În 2007, tribunalul județ din București, care a impus o penalitate în sarcina debitorului. Potrivit guvernului, acesta este un mecanism juridic eficient oferit reclamanților, pe care, de altfel, ei l-au folosit pentru a asigura executarea unei obligații civile a unui particular. Guvernul consideră, prin urmare, că și-a respectat obligațiile pozitive din punctul de vedere al articolului 6 din convenție. 26. În cele din urmă, având în vedere data recentă a deciziei din 14 mai În 2007, guvernul consideră că ar fi prematur să ia în considerare faptul că a fost vorba despre o neexecutare; prin urmare, guvernul susține că, chiar dacă cererea de executare a reclamanților datează din 4 mai 2006, acțiunea lor de executare forțată a hotărârii din 22 noiembrie 2005 a luat o anumită perioadă de timp. 27. Instanțele au susținut că au utilizat toate căile legale pentru a obține executarea forțată a hotărârii definitive pronunțate în favoarea lor, dar că aceasta rămâne în continuare în detrimentul lor, din cauza neîndeplinirii obligațiilor autorităților statului de a-și respecta obligația de a asigura respectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii. 28. În plus, ei subliniază că, din cauza lipsei de asistență din partea autorităților statului pentru a opri barierele ilegale ale vecinilor în alimentarea cu apă a locuințelor lor, li s-a impus să solicite ca alimentarea lor cu apă să se facă pe baza unui contract separat de cel încheiat de asociația de proprietari ai imobilului. 29. Acestea arată că hotărârea din 22 noiembrie 2005 nu condiționează încheierea contractului de aprovizionare cu apă pentru instalarea în prealabil a unei legături separate. În acest sens, ei susțin că Õ în 2003, ei au solicitat fără succes autorizația concesionarului de a instala o legătură separată. 30. În ceea ce privește argumentul guvernului cu privire la caracterul prematur al acestora, aceștia susțin că încetarea definitivă a executării din 22 noiembrie 2005, adică mai mult de doi ani, în timp ce aceștia sunt privați de alimentarea cu apă începând cu 2001, suferind astfel de condiții de viață foarte dure. 31. Reclamanții se încadrează în domeniul de aplicare a deciziei din 14 mai 2007, în ceea ce privește aplicarea penalității cu titlu cominatoriu pentru încălcarea obligației de executare a hotărârii definitive din 22 noiembrie 2005. În această privință, aceștia susțin că suma redusă a penalităților cu titlu cominatoriu nu s-a dovedit eficace pentru a asigura executarea hotărârii. 32. În mod similar, reclamanții se află sub incidența Regulamentului privind serviciul public de alimentare cu apă potabilă adoptat prin decizia Consiliului General de la București, 157 din 14 iulie 2005, agenții publici sunt însărcinați cu sancționarea oricărui obstacol ilegal în calea accesului la apă al rețelei publice de alimentare. Curtea ia notă de faptul că, în ceea ce privește hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 22 noiembrie 2005, prin care se solicită întreprinderii concesionare a serviciului public de distribuție a apei să încheie un contract de aprovizionare cu reclamanții și în ciuda acțiunilor întreprinse ulterior în vederea executării sale, această decizie de justiție nu a fost executată. 34. Curtea observă că, în speță, obligația a fost impusă unui particular, și anume unei întreprinderi private. Cu toate acestea, aceasta acordă o importanță deosebită faptului că întreprinderea în cauză, în calitate de concesionar al serviciului public de distribuție a apei, era legată de municipalitate printr-un contract de drept administrativ, a cărui executare trebuia să fie controlată de autoritățile publice. 35. Prin urmare, Comisia va examina dacă, în speță, măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente pentru a asigura executarea hotărârii definitive în favoarea reclamanților (Ruianu, citată anterior, § 66). 36. Cu toate acestea, cu excepția legăturii de autoritate dintre debitor, în calitate de concesionar al unui serviciu public, și stat, refuzul primului ordin de obținere a unei hotărâri definitive nu a fost sancționat în niciun fel. Mai mult decât atât, nu s-a demonstrat că sancțiunea pentru plata penalității cu titlu cominatoriu de 20 RON pe zi de întârziere, impusă prin hotărârea din 14 mai 2007 a tribunalului județ din București, a fost aplicată efectiv. 37. În plus, niciun argument de natură să justifice o imposibilitate obiectivă de executare nu a fost niciodată adus la cunoștința reclamanților prin intermediul unei hotărâri judecătorești sau administrative formale (Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004). 38. În ceea ce privește argumentul formulat de debitor cu privire la necesitatea de a instala o nouă legătură la rețeaua publică de distribuție a apei, înainte de încheierea unui contract, Curtea ia notă mai întâi de faptul că: nici o condiție prealabilă de acest tip nu a fost impusă de hotărârea din 22 noiembrie 2005 și, în al doilea rând, că întreprinderea concesionare a obiectat deja împotriva reclamanților refuzul său de a autoriza o astfel de construcție (a se vedea alineatul (9) de mai sus). 39. Curtea a tratat în repetate rânduri cauzele care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 1 din Convenție. Comisia a considerat că statul, în calitate de depozitar al forței publice, era chemat să aibă un comportament diligent și să asiste creditorii în executarea hotărârii judecătorești definitive care le-a fost favorabilă (a se vedea, printre altele, Ruianu c. România, nr. 34467/97, § 72, 17 iunie 2003). 40. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în speță, autoritățile naționale nu au luat toate măsurile pe care le putea aștepta în mod rezonabil de la acestea pentru a pune în aplicare decizia finală favorabilă reclamanților. 41. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în prezenta cauză, prin pasivitatea lor, autoritățile naționale au privat tribunalele de un acces efectiv la o instanță. 42. Prin urmare, în speță, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 43. Invocând articolele 8, 3 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng de inacțiunea autorităților pentru a pune capăt încălcării dreptului la respectarea locuințelor lor și pentru a vindeca condițiile inumane pe care le-au suportat din cauza lipsei de apă în instalațiile sanitare ale locuințelor lor. 44. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1. Ei consideră că ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În măsura în care aceste obiecțiuni vizează, în esență, aceleași aspecte ca cele deja examinate din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere concluziile sale de la punctul 42 de mai sus, Curtea concluzionează că această parte a cererii trebuie declarată admisibilă, dar că nu este necesar să se pronunțe asupra temeiniciei sale (a se vedea Ruianu § 75). 46. În ceea ce privește restul cererii, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. 47. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 48. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material, care ar consta într-o lipsă de proprietate asupra locuințelor lor, aceștia solicită 32 800 EUR (EUR) de două ori mai mult decât suma lunară de 400 EUR din chirie pentru un apartament de 60 m2 situat în aceeași zonă. În ceea ce privește prejudiciul moral, reclamanții solicită fiecare 90 000 EUR. Ele arată că au suferit grav din punct de vedere fizic și psihologic din cauza lipsei de apă la domiciliu, timp de mai mulți ani, ceea ce i-a împiedicat să locuiască acolo în mod normal, în afara hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea lor. 50. În plus, guvernul susține că o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție ar oferi în sine o satisfacție echitabilă. 51. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru statul membru în cauză obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia ( Metaxas, citată anterior, § 35 și latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 52. În plus, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu material din partea șefului neexecutării hotărârilor judecătorești în cauză și un prejudiciu moral constând în special într-un profund sentiment de nedreptate datorat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia consideră că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare de încălcare. 53. Având în vedere aceste considerații, Curtea, hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă în comun reclamanților 10 000 EUR, toți șefii de prejudiciu. Reclamanții nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor interne sau în fața Curții. 55. În conformitate cu jurisprudența Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care l-a solicitat. Prin urmare, în speță, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 56. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚII, ÎN L 1 la Convenție, în măsura în care acestea sunt analizând într-o recerere a ăstora ridicat din unghi de la art. 6 alineatul (1) și inadmisibil pentru surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Déclare nu este necesar să se examineze obiecțiunile întemeiate pe articolele 3, 8, 13 și 14 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în măsura în care acestea analizează într-o repetare a gladiatorului ridicat din unghi de la art. 6 alin. (1) din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească, în comun, reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii de euro) pentru prejudicii materiale și morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe venit începând cu data expirării termenului respectiv și până la data la care a avut loc plata, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 februarie 2008 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Bošjan domnul Zupančič Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
T.N.B. ET C.D. c. ROUMANIE
(Requête n
o
40067/06)
ARRÊT
14 février 2008
14/05/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire T.N.B. et C.D. c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Boštjan M. Zupančič,
président,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
et de Santiago Quesada
, greffier de section
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 janvier 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
40067/06) dirigée contre la Roumanie et dont les ressortissants de cet Etat, M. T.N.B. et M
me
les requérants
»), ont saisi la Cour le 15
mai
2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par M.
Răzvan-Horațiu Radu, Agent du Gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des droits de l’homme.
3.
Le 2 mai 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. En même temps, la Cour a décidé de traiter la requête en priorité, en vertu de l’article 41 de son Règlement.
A.
La genèse de l’affaire
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1977 et 1946 et résident à Bucarest. Le requérant T.N.B. est le fils de la requérante C.D.
5.
La requérante est propriétaire de l’appartement n
o
4, qu’elle occupait avec son fils. L’appartement en question est sis au dernier étage d’un immeuble où se trouvent trois autres appartements. La fourniture d’eau potable, du réseau public de distribution, se fait sur la base d’un contrat unique conclu par l’association de propriétaires de l’immeuble avec l’entreprise concessionnaire du service public en question, à savoir
Apanova S.A
.
6.
L’accès des requérants à l’eau potable, fut interrompu à partir du 20
octobre
2001, les voisins habitant les étages inférieurs du même immeuble ayant coupé l’eau en fermant des tuyaux d’alimentation de l’appartement occupé par les requérants.
7.
Les disputes avec les voisins continuèrent de sorte que les requérants demandèrent à l’entreprise concessionnaire
Apanova SA
de conclure avec eux un contrat de fourniture d’eau.
8.
Le 11 avril 2002, les requérants saisirent la municipalité se plaignant des entraves subies dans l’alimentation d’eau. La municipalité envoya leur lettre à l’entreprise concessionnaire pour vérifications des faits signalés.
9.
L’entreprise concessionnaire refusa de conclure un contrat avec les requérants et, par une lettre du 21 août 2003, elle leur communiqua son refus d’autoriser l’exécution d’un branchement à usage exclusif, en plus de celui desservant l’immeuble, en entier.
10.
A la suite d’une action formée par les requérants, par un jugement du 11
septembre
2003 devenu définitif, le tribunal de première instance de Bucarest ordonna aux voisins des intéressés à rouvrir le robinet pour leur redonner l’accès à l’eau potable.
11.
D’après le procès-verbal du 9 juillet 2004, conclu par les propriétaires des autres appartements de l’immeuble habité par les requérants, les premiers décidèrent qu’à partir du 10 juillet 2004, à 10
heures, le robinet alimentant en eau la salle de bain et la cuisine de l’appartement n
o
4, appartenant à C.D. et à son fils, allait être rouvert.
12.
Pendant une période allant du 15 novembre 2003 au 15
novembre
2004, le requérant s’est dit obligé de louer un autre logement, à cause de l’absence de l’eau courante à sa résidence initiale. Sa mère continua à loger dans l’appartement en question.
B.
L’action contre l’entreprise concessionnaire du service public de distribution de l’eau potable
13.
Le 26 janvier 2003, les requérants saisirent le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest d’une action contre
Apanova SA
, tendant à l’obliger à conclure un contrat de fourniture d’eau potable.
14.
Le 16 mars 2004, le tribunal de première instance déclina sa compétence en faveur du tribunal départemental de Bucarest.
15.
Les requérants furent déboutés de leurs prétentions par un jugement du 26 octobre 2004 du tribunal départemental de Bucarest, au motif que l’entreprise concessionnaire assurait l’alimentation en eau potable de l’ensemble de l’immeuble habité par les requérants et qu’elle ne pouvait pas être tenu responsable du fait que leurs voisins avaient interrompu l’accès à l’eau. Le tribunal notait également que l’installation technique existante, à savoir le branchement reliant l’immeuble au réseau public de distribution, servait à l’ensemble de l’immeuble et qu’il fallait d’abord installer un nouveau branchement avant que l’entreprise ne puisse fournir de l’eau sur la base d’un contrat conclu avec les requérants seuls.
16.
Ce jugement fut maintenu par un arrêt de la cour d’appel de Bucarest rendu le 18 mai 2005. La cour d’appel jugea que le règlement du service de distribution d’eau potable adopté par le conseil local de Bucarest imposait à la charge du concessionnaire l’obligation d’assurer le branchement de chaque immeuble, mais non de chaque appartement. L’installation d’un branchement supplémentaire était soumise à certaines obligations à la charge du bénéficiaire, dont celle d’obtenir des avis et autorisations, y compris de la part de l’entreprise concessionnaire, le bénéficiaire étant responsable des frais. La cour d’appel conclut qu’en l’absence d’un nouveau branchement, l’entreprise concessionnaire ne pouvait pas être obligée de conclure un contrat de fourniture avec les requérants.
17.
Par un arrêt définitif du 22 novembre 2005, la Haute Cour de Cassation et de Justice accueillit le recours des deux requérants, fit droit à leur action et ordonna à l’entreprise concessionnaire de conclure un contrat de fourniture en eau potable avec la requérante C.D., en tant que propriétaire de l’appartement. La Haute Cour considéra que la prestation du service public d’alimentation en eau se matérialisait, en premier lieu, par la conclusion d’un contrat de fourniture d’eau.
18.
À une date non précisée, l’arrêt fut revêtu de la formule exécutoire.
19.
Par une notification datant du 4 mai 2006, les requérants demandèrent à l’entreprise concessionnaire d’obtempérer à l’arrêt du 22
novembre
2005.
20.
Par lettre du 15 mai 2006, l’entreprise concessionnaire répondit aux requérants qu’elle envisageait d’obtempérer à l’arrêt de la Haut Cour, se disant disposée à conclure le contrat pour l’appartement n
o
4, mais seulement après l’installation d’un nouveau branchement, à la charge des requérants. Dès lors, elle refusa de conclure le contrat tout de suite.
21.
Par la suite, les requérants saisirent le tribunal départemental de Bucarest d’une demande fondée sur l’article 580
3
du Code de procédure civile, tendant à appliquer une astreinte à l’entreprise concessionnaire débitrice pour son refus d’exécuter l’arrêt du 22 novembre 2005.
22.
Par décision définitive du 14 mai 2007, le tribunal départemental accueillit la demande des intéressés et imposa à l’entreprise concessionnaire de payer au profit de l’État une astreinte de 20 lei roumains (RON) par jour de retard jusqu’à l’exécution de l’arrêt du 22 novembre 2005.
23.
Il ressort des éléments du dossier que l’arrêt du 22
novembre
2005 demeure, à ce jour, inexécuté.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
Les requérants allèguent que l’inexécution de l’arrêt du 22
novembre
2005 a enfreint leur droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
24.
Considérant que le grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
25.
Le Gouvernement fait observer que le débiteur de l’obligation inexécutée est une entreprise privée, donc un tiers. De ce fait, il relève que l’État est uniquement tenu de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent en matière d’exécution de décisions de justice rendues en matière civile, entre particuliers. Il affirme, en outre, que l’État ne peut être tenu responsable d’exécuter chaque jugement de caractère civil quelques soient les circonstances. A ce titre, le Gouvernement fait observer que les divergences entre les requérants et leur débiteur concernant l’exécution de l’arrêt du 22 novembre 2005, ont été tranchées par la décision du 14
mai
2007, du tribunal départemental de Bucarest, qui a imposé une astreinte à la charge du débiteur. D’après le Gouvernement, il s’agit là d’un mécanisme juridique efficace offert aux requérants, dont ils ont d’ailleurs fait l’usage afin d’assurer l’exécution d’une obligation civile incombant à un particulier. Le Gouvernement estime, de ce fait, avoir respecté ses obligations positives sous l’angle de l’article 6 de la Convention.
26.
Enfin, compte tenu de la date récente de la décision du 14
mai
2007, le Gouvernement estime qu’il serait prématuré de considérer qu’il s’agit d’une non-exécution. Ainsi, le Gouvernement fait valoir que, même si la demande d’exécution des requérants datait du 4 mai 2006, leur recours tendant à l’exécution forcée de l’arrêt du 22 novembre 2005 a pris un certain temps.
27.
Les requérants s’opposent à cette thèse. Ils font valoir qu’ils ont fait usage de toutes les voies légales afin d’obtenir l’exécution forcée de l’arrêt définitif rendu en leur faveur, mais que celui-ci reste toujours inopérant à leur détriment, à cause du manquement des autorités étatiques d’honorer leur obligation d’assurer le respect des décisions de justice définitives et exécutoires.
28.
Ils font observer, en outre, que faute d’assistance de la part des autorités étatiques afin de faire cesser les entraves illicites des voisins à l’alimentation en eau de leur logement, ils se sont vus obliger de demander que leur approvisionnement en eau se fasse sur la base d’un contrat séparé de celui conclu par l’association de propriétaires de l’immeuble.
29.
Ils relèvent que l’arrêt du 22 novembre 2005 ne conditionne pas la conclusion du contrat d’approvisionnement en eau à l’installation préalable d’un branchement séparé. A cet égard, ils font valoir qu’en 2003, ils avaient sans succès sollicité l’autorisation du concessionnaire pour installer un branchement séparé.
30.
S’agissant de l’argument de gouvernement concernant le caractère prématuré de leur grief, ils font valoir que l’arrêt définitif dont ils demandent l’exécution date du 22 novembre 2005, soit de plus de deux ans, alors qu’ils sont privés d’approvisionnement en eau depuis 2001, souffrant de ce fait, de conditions de vie très rudes.
31.
Les requérants relèvent qu’il appartenait aux autorités fiscales d’assurer l’exécution de la décision du 14 mai 2007, en ce qui concernait l’application de l’astreinte à l’entreprise concessionnaire pour manquement à son obligation d’obtempérer à l’arrêt définitif du 22 novembre 2005. A cet égard, ils font valoir que le faible montant de l’astreinte ne s’est pas avéré efficace pour assurer l’exécution de l’arrêt.
32.
De même, les requérants relèvent qu’en vertu du règlement relatif au service public d’approvisionnement en eau potable adopté par décision du conseil général de Bucarest, n
o
157 du 14 juillet 2005, les agents publics sont chargés à sanctionner toute entrave illicite à l’accès à l’eau du réseau public d’alimentation. Or, les agents de l’État n’ont appliqué aucune sanction à l’encontre de l’entreprise concessionnaire débitrice.
2.
L’appréciation de la Cour
33.
La Cour note que, nonobstant l’arrêt définitif de la Haute Cour de Cassation et de Justice du 22 novembre 2005 ordonnant à l’entreprise concessionnaire du service public de distribution de l’eau de conclure un contrat d’approvisionnement avec les requérants et en dépit des démarches effectuées par la suite en vue de son exécution, cette décision de justice n’a pas été exécutée.
34.
La Cour observe qu’en l’espèce l’obligation a été imposée à un particulier, à savoir à une entreprise privée. Elle attache toutefois une importance particulière au fait que l’entreprise en question, en tant que concessionnaire du service public de distribution de l’eau, était liée à la municipalité par un contrat de droit administratif, dont l’exécution devait être contrôlée par les autorités publiques.
35.
Elle examinera, dès lors, si, en l’espèce, les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes pour assurer l’exécution de l’arrêt définitif favorable aux requérants (
Ruianu,
précité, §
66).
36.
Elle constate que malgré tous les efforts déployés par les requérants, le débiteur s’est constamment opposé à l’exécution. Or, nonobstant le lien d’autorité existant entre le débiteur, en sa qualité de concessionnaire d’un service public, et l’État, le refus du premier d’obtempérer à un arrêt définitif n’a aucunement été sanctionné. En outre, le Gouvernement n’a pas démontré que la sanction de l’astreinte de 20 RON par jour de retard, imposée par l’arrêt du 14 mai 2007 du tribunal départemental de Bucarest, a été effectivement appliquée.
37.
Au demeurant, aucun argument de nature à justifier une impossibilité objective d’exécution n’a jamais été porté à la connaissance des requérants par le biais d’une décision judiciaire ou administrative formelle (
Sabin
Popescu c. Roumanie,
nº 48102/99, § 72, 2 mars 2004).
38.
S’agissant de l’argument opposé par le débiteur relatif à la nécessité d’installer un nouveau branchement au réseau public de distribution d’eau, préalable à la conclusion d’un contrat, la Cour note premièrement qu’aucune condition préalable de ce type n’a été imposée par l’arrêt du 22
novembre
2005 et, deuxièmement, que l’entreprise concessionnaire avait déjà opposé aux requérants son refus d’autoriser pareille construction (voir paragraphe
9, ci-dessus).
39.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention. Elle a considéré que l’État, en sa qualité de dépositaire de la force publique, était appelé à avoir un comportement diligent et à assister les créanciers dans l’exécution de la décision de justice définitive qui leurs était favorable (voir, entre autres,
Ruianu c. Roumanie
, n
o
34647/97, §
72, 17
juin
2003).
40.
A la lumière des éléments ci-dessus, la Cour considère qu’en l’espèce, les autorités nationales n’ont pas pris toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles afin de faire exécuter la décision définitive favorable aux requérants.
41.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que dans la présente affaire, par leur passivité, les autorités nationales ont privé les requérants d’un accès effectif à un tribunal.
42.
Par conséquent, il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
43.
Invoquant les articles 8, 3 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l’inaction des autorités pour faire cesser les atteintes au droit au respect de leur domicile et pour porter remède aux conditions inhumaines qu’ils ont dû supporter à cause du manque d’eau dans les installations sanitaires de leur logement.
44.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, ils estiment que l’impossibilité d’obtenir l’exécution de l’arrêt du 22
novembre
2005 emporte violation de leur droit au respect de leurs biens. En outre, ils s’estiment discriminés par le défaut d’assistance des autorités et dénoncent une violation de l’article 14 de la Convention combiné avec les dispositions précitées.
45.
Dans la mesure où ces griefs visent en substance les mêmes aspects que ceux déjà examinés sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, eu égard à ses conclusions figurant au paragraphe 42 ci-dessus, la Cour conclut que cette partie de la requête doit être déclarée recevable, mais qu’il n’y a pas lieu à statuer sur son bien-fondé (voir,
Ruianu
précité § 75).
46.
Pour ce qui est du restant de la requête, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
47.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
48.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
49.
Les requérants allèguent un préjudice matériel et moral.
En ce qui concerne le préjudice matériel, qui consisterait en un défaut de jouissance de leur logement, ils réclament 32
800 euros (EUR) soit quatre
‑
vingt deux fois le montant mensuel de 400 EUR d’un loyer pour un appartement de 60 m² sis dans le même quartier.
Quant au préjudice moral, les requérants réclament chacun 90
000
EUR. Ils indiquent avoir gravement souffert physiquement et psychologiquement à cause du manque d’eau à leur domicile, pendant plusieurs années, ce qui les a empêchés d’y loger normalement, nonobstant les décisions de justice définitives rendues en leur faveur.
50.
Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions et considère que l’estimation du préjudice matériel par les requérants a un caractère spéculatif. En outre, le Gouvernement soutient que l’éventuel constat d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante.
51.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Metaxas
, précité, § 35 et
Iatridis c.
Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
52.
La Cour estime, en outre, que les requérants ont subi un préjudice matériel du chef de la non-exécution des décisions de justice en cause et un préjudice moral consistant notamment en un profond sentiment d’injustice dû à l’impossibilité de voir exécuter l’arrêt rendu en leur faveur pour bénéficier d’une protection effective de leurs droits. Elle estime que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.
53.
Compte tenu de ces considérations, la Cour statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue conjointement aux requérants 10
000 EUR, tous chefs de préjudice confondus.
B.
Frais et dépens
54.
Les requérants ne réclament pas le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes ou devant la Cour.
55.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l’a demandé. Dès lors, en l’espèce, la Cour n’octroie aux requérants aucune somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
56.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
recevables le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et les griefs tirés des articles 3, 8, 13 et 14 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, dans la mesure où ils s’analysent en une réitération du grief soulevé sous l’angle de l’article
6 § 1 et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu à examiner les griefs tirés des articles 3, 8, 13 et 14 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, dans la mesure où ils s’analysent en une réitération du grief soulevé sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
:
a)
que l’État défendeur doit verser, conjointement, aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10
000
EUR (dix mille euros) pour préjudice matériel et moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
c)
que les montants en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Président