DRAGOMIR v. ROMANIA
DRAGOMIR v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Comunicat la 14 februarie 2014 SECȚIUNEA TERZĂ Cerere nr. 43045/08 Constanta DRAGOMIR împotriva României depusă la 11 iulie 2008 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dna Constanta Dragomir, este un național român, născut în 1946 și trăiește în București. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 aprilie 2002, reclamantul a fost implicat într-un accident de mașină. În timp ce trecea pe stradă la o încrucișare, a fost lovită de o mașină care făcea o rotație de 180 de grade pentru a inversa direcția călătoriei. Potrivit raportului redactat de ofițerul de poliție de trafic care a sosit la locul faptei, victima și șoferul mașinii, M.B., au dat declarații contradictorii în ceea ce privește locul exact în care a avut loc accidentul. Raportul a menționat în continuare că nu au existat martori oculari la accident. Reclamantul a fost transportat la spital de către M.B. A fost diagnosticată cu leziune vertebrală și fractură a vertebra L1. Potrivit unui certificat medical forense ulterior, leziunile reclamantului au cerut patruzeci și patruzeci și cinci de zile de asistență medicală. La 19 iunie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva M.B. solicitând, de asemenea, daune civile. La 31 ianuarie 2005, procurorul responsabil cu investigația a decis că accidentul a avut loc exclusiv din cauza vinei reclamantului și a încheiat procedura. În atingerea acestei decizii procurorul a luat în considerare mărturia unui martor ocular care a declarat că locul accidentului a fost cel indicat de M.B., și anume nu la răscruce, ci mai departe pe stradă, unde trecea a fost interzisă în timp ce a fost permisă turnarea mașinii. Mărturia martorilor oculari a fost considerată supraponderală a rapoartelor tehnice contradictorii prezentate dosarului. La 4 august 2005, Curtea județului București a permis plângerea reclamantului și a anulat decizia procurorului din 31 ianuarie 2005 ordonând continuarea anchetei și executarea unui nou raport de experți pentru a stabili locul exact al accidentului. La 23 ianuarie 2007, fără a efectua noi etape de investigație, procurorul a decis din nou să încheie procedurile din cauza vina reclamantului pentru accident. 10. Denumirea reclamantului împotriva acestei decizii a fost din nou permisă de Curtea Județeanului București care, la 26 septembrie 2007, a ordonat continuarea anchetei, deoarece faptele cauzei nu au fost stabilite corect. 11. Într-o decizie emisă la 9 iunie 2008 în absența unor noi etape de investigare, procurorul responsabil cu ancheta a observat că perioada de timp prevăzută de lege pentru a stabili responsabilitatea penală pentru infracțiunile examinate a expirat și, prin urmare, a declarat că ancheta a fost închisă. Denumirea reclamantului împotriva acestei decizii a fost în cele din urmă respinsă de hotărârea din 15 octombrie 2008 a Curții Județeanului București. Reclamantul se plâng, în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, că lungimea excesivă și lipsa eficienței anchetei penale au dus la expirarea statutului de perioadă de limitări care a privat-o de posibilitatea de a-și analiza creanțele civile de către o instanță și, de asemenea, a privat-o de a avea acces la un remediu eficace. 13. În temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de lungimea excesivă a procedurii penale pe care le-a aderat în calitate de partidă civilă la 19 iunie 2002. A existat o încălcare a dreptului de acces al reclamantului la o instanță, garantată de art. 6 § 1 din Convenție, având în vedere faptul că afirmația sa civilă a fost formulată în contextul procedurii penale împotriva dlui M.B. nu a fost examinată ca urmare a întreruperii lor din cauza expirării perioadei de limitare (a se vedea Anagnostopoulos c. Grecia nr. 54589/00, 3 aprilie 2003)? Durata procedurii în acest caz a fost încălcarea cerinței de „tempo rațional” de la art. 6 § 1 din Convenție?