KILIÇ c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 61903/13 Ümit KILIç împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 martie 2014 într-un comitet compus din Nebojša Vučinić, președinte, Paul Lummens, Robert Spano, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 24 septembrie 2013, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Ümit K La 30 noiembrie 2012, în jurul orei 19:30, în urma unei neplăceri, reclamantul și-a angajat soția, însărcinată în cinci luni, la ginecologie obstetrică de la spitalul Nene Hatun din Erzurum. Ea a fost transferată mai întâi la serviciul de urgență al spitalului de învățământ și de cercetare din Fiica reclamantului a rămas la spital cu pacienta pentru a-i ține companie.

Reclamantul a părăsit spitalul. În aceeași zi, în urma unui apel telefonic de la fiica sa, reclamantul s-a întors imediat la spital, unde a aflat că soția sa murise dintr-un stop cardiac. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul d'Erzurum împotriva unui medic de la spital pentru neglijență medicală care a provocat moartea soției sale. La 2 decembrie 2012, un proces-verbal de examinare post- Aici s-a ajuns la concluzia că trupul defunctului trebuia transferat la institutul medico-legal din cauza disponibilității unor mijloace tehnice mai bune care să permită identificarea definitivă a cauzei exacte a morții sale. La 8 ianuarie 2013, institutul medico-legal a prezentat un raport de autopsie conform căruia soția reclamantului a decedat din cauza unei hemoragii interne cauzate de o ruptură de leaortă, care ar fi legată de hipertensiunea preexistentă la pacientă.

La 7 iunie 2013, Parchetul d'Erzurum a dat o ordonanță de nejudiciare. La 16 iulie 2013, reclamantul a introdus o acțiune în opoziție împotriva refuzului de a fi judecat. La 5 august 2013, instanța de judecată a respins acțiunea menționată. GRIFS Invochează art. 2 din convenție, reclamantul denunțând o încălcare a dreptului la viață al soției sale, care ar fi decedat din cauza unei neglijențe medicale. Pe baza articolului 6, el se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza insuficienței procedurii în speță. Curtea reamintește că, în contextul specific al neglijențelor medicale, obligația pozitivă care decurge din art. 2 de a institui un sistem judiciar eficient nu este obligatorie în toate cazurile o acțiune de natură penală.

O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu implică posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, 21 mai 2013). În speță, reclamantul nu este evaluat în prealabil al posibilității de a da curs unei acțiuni în despăgubire, acțiune care i-ar fi fost deschisă în dreptul turc și care ar fi permis stabilirea unei posibile răspunderi a profesioniștilor din domeniul sănătății în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În acest sens, Curtea nu a conchis în dosar că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nici o perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec.

În consecință, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție, din motive de neobosire a căilor de acțiune interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Nebojša Vučinić Premier

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 61903/13 Ümit KILIÇ contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 4 mars 2014 en un comité composé de : Nebojša Vučinić, président, Paul Lemmens, Robert Spano, juges, et de Stanley Naismith, greffier de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 24 septembre 2013, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Ümit Kılıç, est un ressortissant turc, né en 1976 et résidant à Erzurum. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 30 novembre 2012, vers 19 h 30, suite à un malaise, le requérant conduisit son épouse, enceinte de cinq mois, au service de gynécologie obstétrique de l’hôpital Nene Hatun à Erzurum.

Elle fut d’abord transférée au service des urgences de l’hôpital d’enseignement et de recherche d’Erzurum, et puis à l’hôpital de recherche de l’Université Atatürk (« l’hôpital »), où elle fut hospitalisée suite à un diagnostic préliminaire d’hypertension et de pré-éclampsie. La fille du requérant resta à l’hôpital avec la patiente afin de lui tenir compagnie. Le requérant quitta l’hôpital. Le même jour, suite à un appel téléphonique de sa fille, le requérant retourna immédiatement à l’hôpital, où il apprit à son arrivée que son épouse était décédée d’un arrêt cardiaque. A une date non précisée, le requérant déposa une plainte pénale auprès du parquet d’Erzurum contre un médecin de l’hôpital pour négligence médicale ayant provoqué le décès de son épouse.

Le 2 décembre 2012, un procès-verbal d’examen post mortem et d’autopsie fut dressé. Il y fut conclu que le corps de la défunte devait être transféré à l’institut médico-légal en raison de la disponibilité de meilleurs moyens techniques permettant de déceler de façon définitive la cause exacte de son décès. Le 8 janvier 2013, l’institut médico-légal rendit un rapport d’autopsie indiquant que l’épouse du requérant était décédée d’une hémorragie interne due à une rupture de l’aorte, qui serait liée à l’hypertension préexistante chez la patiente. Le 7 juin 2013, le parquet d’Erzurum rendit une ordonnance de non-lieu. Le 16 juillet 2013, le requérant introduisit un recours en opposition contre le non-lieu.

Le 5 août 2013, la cour d’assises rejeta ledit recours. GRIEFS Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant dénonce une atteinte au droit à la vie de son épouse qui serait décédée d’une négligence médicale. Se fondant sur l’article 6, il se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable en raison de l’insuffisance de l’investigation conduite en l’espèce. EN DROIT La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs du requérant appellent un examen uniquement sur le terrain de l’article 2 de la Convention. La Cour rappelle que, dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale.

Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée ( Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, § 51, CEDH 2002 ‑ I). La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales.

Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir, Karakoca c. Turquie (déc.), n o 46156/11, 21 mai 2013). En l’espèce, le requérant ne s’est pas prévalu de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui lui était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des professionnels de la santé mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit, dans le dossier, rien qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Nebojša Vučinić Greffier Président