Comunicat la 10 februarie 2014 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 25774/09 Zafer ÖZTÜRK împotriva Turciei introdusă la 15 aprilie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Zafer Öztürk, este un resortisant turc, născut în 1947 și rezident în Denizli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 februarie 2001, soția reclamantului (inclusiv G.Ö. A fost consultat de medicul ginecolog M.E.S. care a diagnosticat prezența fibromului uterin, o tumoare benignă dezvoltată din fibrele musculare ale uterului. La 6 februarie 2001, G.Ö. a suferit în spital o histerectomie vaginală (o intervenție chirurgicală de îndepărtare a uterului) efectuată de medicul M.E.S. La 8 februarie 2001, ea a fost trimisă acasă. La 10 februarie 2001, care suferea de febră mare și greață, G.Ö. s-a dus din nou la spital, unde i s-a administrat o injecție și i s-a prescris medicamente și apoi a părăsit spitalul. La 12 februarie 2001, starea ei de sănătate nu s-a îmbunătățit încă, ea s-a întors la spitalul unde a fost spitalizată, iar în următoarele zile starea ei de sănătate s-a agravat. La 18 februarie 2001, G.Ö. a fost transferată la spitalul Universității din Ege. La 20 februarie 2001, G.Ö. a murit de hepatită toxică și sepsis. La 21 martie 2001, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul din Denizli împotriva medicului M.E.S. pentru neglijență și imprudență care a dus la decesul lui G.Ö. La 25 octombrie 2001, directorul Universității din Pamukkale a refuzat să acorde permisiunea de a iniția proceduri penale. La 23 octombrie 2002, în urma opoziției formulate de reclamant împotriva deciziei menționate anterior, Consiliul de Stat a trimis cazul Tribunalului Corecțional din Denizli pentru a se asigura că o acțiune publică este diligentă împotriva M.E.S. Reclamantul s-a constituit parte la procedura penală inițiată în fața tribunalului corecțional din Denizli împotriva M.E.S. La 3 decembrie 2004, Înaltul Consiliu al Sănătății a prezentat un raport de expertiză conform căruia, având în vedere conținutul dosarului medical și având în vedere absența unui examen autopsiei, cauza decesului nu a putut fi identificată definitiv; indicația chirurgicală a fost corectă, dar tehnica chirurgicală utilizată a fost eronată în măsura în care pacienta suferea de fibrom uterin de o dimensiune echivalentă cu cea de șaisprezece săptămâni. ; că extragerea vaginală nu a fost posibilă; că monitorizarea postoperatorie a pacientei a fost insuficientă ; și că pacienta a fost nevoită să părăsească spitalul într-un stadiu incipient, fără a se efectua analizele necesare. Acest raport concluzionează, în unanimitate, că medicul a fost vinovat de două optari, iar restul responsabilității a fost atribuită unor factori externi celui al funcționării serviciului medical. La 18 iulie 2007, cel de-al treilea comitet de expertiză al Institutului Medico-Legal a emis un raport conform căruia, în urma diagnosticului de fibrom uterin, indicația unei histerectomii a fost adecvată; că un medic cu experiență ar fi preferat efectiv o operație de histerectomie vaginală; întrucât operația în cauză a fost efectuată cu succes. ; că, având în vedere lipsa complicațiilor postoperatorii, intervenția chirurgicală a fost efectuată în conformitate cu regulile medicale; că nu a existat niciun obstacol pentru pacient să părăsească spitalul după operație; ; că, în general, dozele medicamentelor utilizate în anestezie au fost adecvate și că acestea au fost administrate în conformitate cu normele medicale. Raportul respectiv concluzionează, în unanimitate, că tratamentul medical administrat de medicul M.E.S., ca urmare a sosirii pacientei într-o stare de febră, a fost în conformitate cu regulile medicale și că nu i s-a atribuit nicio responsabilitate vinovată. La 13 noiembrie 2007, tribunalul corecțional a decis, pe baza raportului de expertiză din 3 decembrie 2004, să îl condamne pe medicul acuzat la o pedeapsă cu închisoarea de șase luni, precum și la o amendă de 575 YTL, ordonand suspendarea executării pedepsei. La 7 octombrie 2008, Curtea de Casație a pronunțat decizia din 13 octombrie 2008. noiembrie 2007, prin care se solicită amânarea pronunțării hotărârii (hükmün aç La 17 iunie 2005, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului de Mare Instanță din Denizli ( În octombrie 2010, TJ a respins acțiunea în despăgubire pe baza raportului Înaltului Consiliu pentru sănătate, raportul Institutului Medico-legal și un al treilea raport de expertiză emis în unanimitate la 15 iulie 2009 de trei academicieni profesori. Conform acestui ultim raport, cauza definitivă a decesului pacientei nu a putut fi identificată din cauza lipsei autopsiei; indicarea intervențiilor chirurgicale s-a dovedit a fi adecvată; nu a fost posibilă, din punct de vedere medical, stabilirea unei legături cauzale între cauza decesului și intervenția chirurgicală; și, în cele din urmă, nu a fost atribuită nici o responsabilitate vinovată medicului M.E.S. La 2 februarie 2012, Curtea de Casație a confirmat decizia TGÂRTULUI. La 14 iunie 2012, Curtea de Casație a respins cererea prin rectificare formulată de solicitant. Procedura în fața Curții Constituționale La 1 În octombrie 2012, reclamantul sesizează Curtea Constituțională a Regatului Unit cu privire la o acțiune individuală, susținând că decesul soției sale ar fi fost cauzat de o eroare medicală comisă în timpul intervenției chirurgicale efectuate în spital și că acțiunile judiciare intentate ar fi fost inechitabile. La 25 decembrie 2012, CCT a respins acțiunea respectivă pentru incompetență rațională [37]. , în special pe baza articolului 148 alineatul (3) din Constituție și a articolului provizoriu 1 alineatul (8) din Legea nr. 6216 privind instituirea Curții Constituționale și a procedurilor sale. Fără a invoca dispozițiile speciale ale Convenției, reclamantul declară o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, precizând că decesul soției sale a avut loc ca urmare a neglijenței medicului M.E.S. în timpul intervenției chirurgicale. El se plânge, în special, că procedura penală împotriva medicului respectiv a fost în cele din urmă afectată de prescriere după șapte ani, deplângând astfel durata excesivă și caracterul ineficient al procedurii în cauză. În circumstanțele prezentei cauze, pot instanțele atât penale, cât și civile să treacă pentru că au respectat cerința de promptitudine și de diligență inerentă articolului 2, în cadrul componentei sale procedurale? [1] La art. 233 din Codul de procedură penală, referitor la pronunțarea și suspendarea la pronunțarea unei hotărâri judecătorești, se prevede că, în cazul în care pedeapsa aplicată persoanei acuzate este mai mică sau egală cu doi ani de închisoare sau, dacă este cazul, o amendă penală, instanța poate suspenda pronunțarea sentinței [art. 231 alineatul (5) ]. Într-un astfel de caz, inculpații pot fi plasați sub supraveghere judiciară timp de cinci ani [art. 231 alineatul (8) ]; o astfel de hotărâre poate fi pronunțată [art. 235 alineatul (12) ].
Communiquée le 10 février 2014
Requête n
o
25774/09
Zafer ÖZTÜRK contre la Turquie
introduite le 15 avril 2009
Le requérant, M. Zafer Öztürk, est un ressortissant turc, né en 1947 et résidant à Denizli.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 février 2001, l'épouse du requérant («
G.Ö.
») se rendit à l'hôpital de l'Université de Pamukkale («
l'hôpital
»), où elle fut examinée par le médecin gynécologue M.E.S. qui diagnostiqua la présence d'un fibrome utérin, une tumeur bénigne développée à partir des fibres musculaires de l'utérus. Il lui indiqua qu'elle devait se faire opérer d'urgence.
Le 6 février 2001, G.Ö. subit à l'hôpital une hystérectomie vaginale (opération chirurgicale d'ablation de l'utérus) effectuée par le médecin M.E.S.
Le 8 février 2001, elle fut renvoyée chez elle.
Le 10 février 2001, souffrant d'une fièvre élevée et de nausées, G.Ö. se rendit à nouveau à l'hôpital, où elle reçut une injection et se fit prescrire des médicaments. Elle quitta ensuite l'hôpital.
Le 12 février 2001, son état de santé ne s'arrangeant toujours pas, elle retourna à l'hôpital où elle fut hospitalisée.
Les jours suivants, son état de santé s'empira.
Le 18 février 2001, G.Ö. fut transférée à l'hôpital de la faculté de l'Université d'Ege.
Le 20 février 2001, G.Ö. y décéda d'une hépatite toxique et d'un sepsis.
1.
Procédure pénale intentée contre le médecin mis en cause
Le 21 mars 2001, le requérant déposa une plainte pénale auprès du parquet de Denizli contre le médecin M.E.S. pour négligence et imprudence ayant entraîné le décès de G.Ö.
Le 25 octobre 2001, le rectorat de l'Université de Pamukkale refusa d'accorder l'autorisation d'engager des poursuites.
Le 23 octobre 2002, suite à l'opposition formée par le requérant contre ladite décision, le Conseil d'État renvoya le dossier au tribunal correctionnel de Denizli afin qu'une action publique soit diligentée à l'encontre de M.E.S.
Le requérant se constitua partie intervenante à la procédure pénale entamée devant le tribunal correctionnel de Denizli contre M.E.S.
Le 3 décembre 2004, le Haut conseil de la santé rendit un rapport d'expertise établissant qu'au vu du contenu du dossier médical et compte tenu de l'absence d'un examen d'autopsie, la cause du décès ne pouvait pas être décelée de façon définitive; que l'indication chirurgicale était correcte, mais que la technique opératoire utilisée était erronée dans la mesure où la patiente souffrait de fibrome utérin d'une taille équivalente à celle de seize semaines
; que l'extraction par voie vaginale n'était pas possible
; que le suivi post-opératoire de la patiente était insuffisant
; et que la patiente avait été amenée à quitter l'hôpital, de façon précoce, sans que les analyses nécessaires ne soient effectuées. Ledit rapport conclut, à l'unanimité, que le médecin était fautif à hauteur de deux huitièmes, et que le reste de la responsabilité était imputable à des facteurs externes à celui du fonctionnement du service médical.
Le 18 juillet 2007, le troisième comité d'expertise de l'Institut médico-légal rendit un rapport établissant que, suite au diagnostic de fibrome utérin, l'indication d'une hystérectomie était appropriée
; qu'un médecin expérimenté aurait effectivement privilégié une opération d'hystérectomie vaginale; qu'en effet, l'opération en question avait été réalisée avec succès
; qu'au vu de l'absence de complication post-opératoire, l'intervention chirurgicale avait été effectuée en conformité avec les règles médicales
; qu'il n'y avait pas eu d'obstacle à ce que la patiente quitte l'hôpital après l'opération
; que, de manière générale, les doses des médicaments utilisées en anesthésie étaient appropriées et que celles-ci avaient été administrées en accord avec les règles médicales. Ledit rapport conclut, à l'unanimité, que le traitement médical administré par le médecin M.E.S., suite à l'arrivée de la patiente dans un état de fièvre, était en conformité avec les règles médicales, et qu'aucune responsabilité fautive ne lui était imputable.
Le 13 novembre 2007, le tribunal correctionnel décida, sur le fondement du rapport d'expertise du 3 décembre 2004, de condamner le médecin accusé à une peine d'emprisonnement de six mois ainsi qu'à une amende de 575 YTL, ordonnant le sursis à exécution de la peine.
Le 7 octobre 2008, la Cour de cassation cassa la décision du 13
novembre 2007, demandant que le prononcé du jugement soit différé (hükmün açıklanmasının geriye bırakılması) en vertu de l'article 231 du code de procédure pénale.
[1]
Le 29 janvier 2009, le tribunal correctionnel raya l'affaire du rôle au motif qu'elle était prescrite.
2.
Procédure d'indemnisation initiée contre le médecin mis en cause
Le 17 juin 2005, le requérant introduisit une action en indemnisation devant le tribunal de grande instance de Denizli («
TGİ
») à l'encontre du médecin M.E.S.
Le 1
er
octobre 2010, le TGİ rejeta l'action en indemnisation sur la base du rapport du Haut conseil de la santé, celui de l'institut médico-légal, ainsi qu'un troisième rapport d'expertise, rendu à l'unanimité le 15 juillet 2009 par trois académiciens professeurs. D'après ce dernier rapport, la cause définitive du décès de la patiente ne pouvait être décelée en raison de l'absence d'autopsie; l'indication de chirurgie s'avérait appropriée
; il n'était guère possible, sur un plan médical, d'établir un lien de causalité entre la cause du décès et l'intervention chirurgicale
; et enfin, aucune responsabilité fautive n'était imputable au médecin M.E.S.
Le 2 février 2012, la Cour de cassation confirma la décision du TGİ.
Le 14 juin 2012, la Cour de cassation rejeta la demande en rectification introduite par le requérant.
3.
Procédure devant la Cour constitutionnelle
Le 1
er
octobre 2012, le requérant saisit la Cour constitutionnelle turque (« CCT ») d'un recours individuel, alléguant que le décès de son épouse serait due à une erreur médicale commise lors de l'opération chirurgicale effectuée à l'hôpital, et que les recours judiciaires intentés auraient été ineffectifs.
Le 25 décembre 2012, la CCT rejeta ledit recours pour incompétence
ratione temporis
, sur la base, notamment, de l'article 148 § 3 de la Constitution et l'article provisoire 1 § 8 de la loi n
o
6216 sur l'instauration de la Cour constitutionnelle et ses procédures.
Sans invoquer de disposition particulière de la Convention, le requérant allègue une atteinte à son droit à un procès équitable, précisant que le décès de son épouse a eu lieu à la suite d'une négligence du médecin M.E.S. lors de l'opération chirurgicale. Il se plaint, plus particulièrement, que la procédure pénale engendrée à l'encontre dudit médecin a fini par se heurter à la prescription après avoir duré sept ans. Il dénonce ainsi la durée déraisonnable et le caractère inefficace de la procédure en cause.
Dans les circonstances de la présente cause, les juridictions tant pénales que civiles peuvent-elles passer pour avoir respecté l'exigence de promptitude et de diligence inhérente à l'article 2, sous son volet procédural?
[1]
.
L’article 231 du code de procédure pénale, concernant le prononcé et le sursis au prononcé d’un jugement, dispose que si la peine infligée à l’accusé est inférieure ou égale à deux ans d’emprisonnement ou bien s’il s’agit d’une amende pénale, le tribunal peut surseoir au prononcé du jugement (article 231 § 5). Dans un tel cas, les accusés peuvent être placés sous contrôle judiciaire durant cinq ans (article 231 § 8) ; un tel jugement est susceptible d’appel (article 235 § 12).