SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL D.Y.S. c. TURCIA (solicitarea nr. 49640/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 iulie 2015 DEFINIF 16/10/2015 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul D.Y.S. c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din András Sajó, președintele, Ișl Karakaș, Nebojša Vučinić, Paul Lummens, Egidijus Kūris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 iunie 2015, Rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 49640/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, M. D.Y.S. (inclusiv reclamantul mai mult), a sesizat Curtea la 15 noiembrie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Z. Bayraktar și dl Aslan, avocați din Istanbul. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul său. Reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 6 din convenție pe motiv de neechivocitate a procedurii penale pronunțate împotriva sa, în special din cauza lipsei de notificare a unui aviz formulat cu privire la recursul său de către procurorul general în apropierea Curții de Casație. La 11 decembrie 2009, cererea a fost comunicată guvernului. Procedura penală Reclamantul s-a născut în 1938 și își are reședința în Istanbul. La 17 octombrie 2000, o pacientă a decedat din cauza unei operații desfășurate în spitalul privat în care reclamantul își îndeplinește funcția de director și medic-șef. La 12 septembrie 2001, reclamantul și alte patru persoane, și anume N.S., ãsta.Y., M.C. și S.J.N., au fost acuzați de omor prin imprudență și neglijență și au fost acuzate în fața Tribunalului Corecțional din Fatih. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Doćan Özcan, și N.S. și .Y. au fost reprezentate de M Mehmet Altun. La 14 mai 2003, institutul medico-legal a întocmit un raport care conținea o legătură cauzală între decesul pacientei menționate anterior și complicațiile postoperatorii la care aceasta fusese victima. La 30 octombrie 2003, la cererea instanței, Adunarea Plenară a institutului medico-legal stabilește o expertiză suplimentară care confirmă existența unei legături de cauzalitate între decesul pacientei și absența mijloacelor de intervenție medicală de urgență în spital. 10. La 11 noiembrie 2005, la cererea Tribunalului Corecțional, Înaltul Consiliu al Sănătății a declarat că spitalul nu dispune de mijloace și echipamente adecvate pentru a asigura intervențiile medicale urgente și de menținere în viață. Acesta concluzionează, de asemenea, că cauza decesului pacientei nu putea fi determinată în mod sigur și că reclamantul nu putea fi tras la răspundere pentru deces. 11. La 16 martie 2006, din nou sesizat la cererea instanței, Adunarea Plenară a institutului medico-legal a declarat că, după apariția complicațiilor post-operatorii, spitalul nu a acordat pacientului îngrijiri de urgență și menținere în viață suficiente. Aceasta stabilește, de asemenea, o legătură de cauzalitate între decesul acesteia și lipsa mijloacelor adecvate pentru a face față acestor complicații și pentru a asigura această îngrijire și concluzionează că reclamantul poate fi răspunzător, în calitate de director al spitalului, în proporție de 6/8. 12. La 31 mai 2006, pe baza concluziilor raportului de expertiză din 16 martie 2006 întocmit de Adunarea Plenară a institutului medico-legal, tribunalul corecțional l-a condamnat pe reclamant și N.S. la o pedeapsă de închisoare de doi ani și la o amendă de 91 de lire turcești (TRY) pentru omor prin imprudență și neglijență în temeiul art. 455 alin. (1) din Legea penală nr. 765. Apoi a redus pedeapsa aplicată reclamantului la un an și șase luni de reținere și la o amendă de 68 TRY în conformitate cu art. 455 alin. (3) din aceeași lege, ținând cont de gradul de gravitate al greșelii atribuite . Având în vedere absența altor circumstanțe atenuante, el consideră că nu a fost necesar să se reducă pedeapsa prin aplicarea art. 59 din legea penală nr. 765. În plus, el a considerat că nu era necesar ca reclamantul să beneficieze de articolele 4 și 6 din Legea nr. În plus, tribunalul a redus pedeapsa aplicată N.S. la șase luni de închisoare, ținând cont de gravitatea greșelii și apoi l-a schimbat într-o amendă, ținând cont de circumstanțele legate de comisia pentru infracțiune. Ceilalți acuzați au fost achitați la sfârșitul procedurii penale. D. Özcan a fost menționat ca apărător (müdafi) al reclamantului în această hotărâre. 13. La 23 iunie 2006, reclamantul, reprezentat atunci de dl Ersoylu, Z. Bayraktar și dl Aslan, s-a ocupat de Casație. 14. La 8 februarie 2007, în avizul său privind recursul, procurorul general din apropierea Curții de Casație a recomandat confirmarea hotărârii de primă instanță pe baza raportului medical al Adunării Plenare a tribunalului medical pe care era fondată instanța corecțională și a considerat că argumentele invocate de reprezentantul celui acuzat în sprijinul recursului nu erau relevante. 15. La 26 februarie 2007, avizul procurorului general a fost notificat avocaților anumitor inculpați, inclusiv dlui Altun. La 16 mai 2007, Curtea de Casație a confirmat decizia atacată prin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 5 iunie 2007, reprezentanții reclamantului au sesizat procurorul general în apropierea Curții de Casație cu privire la o acțiune în rectificare, susținând, în special, că avizul acestui magistrat cu privire la recurs nu le fusese notificat. 18. La 6 iulie 2007, procurorul general din apropierea Curții de Casație a respins acțiunea după ce a subliniat că avizul respectiv fusese notificat dlui M. Dl Altun, sau, în opinia sa, la unul dintre avocații reclamantului. 19. Din dosar reiese că, la 22 august 2007, executarea pedepsei reclamantului a fost suspendată de Parchetul Fat ï, din motive de sănătate, până la 18 februarie 2008. Mehmet Altun în scopul reprezentării mai multor persoane juridice și fizice, inclusiv reclamantul, care intenționa să înființeze o întreprindere în domeniul sănătății. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 21. ), referindu-se în ultima sa teză la dispozițiile relevante din domeniul Codului de procedură penală, este astfel formulată: art. 11 În cazurile urmate de un consiliu, notificările se fac consiliului (...) Cu toate acestea, dispozițiile privind notificarea deciziilor inculpaților sunt rezervate în acest sens. 22. În iunie 2005 privind procedura penală, Legea nr. 5271 PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 1 DIN CONVENȚIA 23. Pe teren de la art. 6 din convenție, reclamantul denunță o deficiență de echitate a procedurii în mai multe domenii. În primul rând, se plânge că nu a primit avizul procurorului general în cadrul procedurii în fața Curții de Casație. Pe de altă parte, acesta se plânge de soluția adoptată de instanțele interne, de modul de apreciere a probelor, în special de rapoartele de competență, precum și de lipsa În acest sens, el reproșează în special tribunalului corecțional că nu și-a executat pedeapsa cu închisoarea și nici nu și-a schimbat pedeapsa cu închisoarea într-o amendă, în timp ce acesta a făcut-o pentru unul dintre colegii săi inculpați și, în plus, denunță absența motivării hotărârilor instanțelor interne. Art. 6 alin. (1) din Convenție este astfel formulat în părțile sale relevante în speță Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. 24. Guvernul contestă afirmațiile reclamantului. Cu privire la lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație privind admisibilitatea 25. Constatând că acest lucru nu este în mod clar întemeiat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fondul observațiilor părților 26. Recurentul susține că avizul procurorului general care pleda pentru respingerea recursului său și confirmarea hotărârii de primă instanță nu a fost trimis reprezentantului său. El susține că nu l-a desemnat pe dl Altun ca apărător în cadrul procedurii penale care a fost pronunțată împotriva sa. În plus, acesta precizează că actul de procură din 19 februarie 2001, citat de guvern în sprijinul argumentelor sale (punctul 27 de mai jos), fusese stabilit de mai multe persoane juridice și fizice, inclusiv el însuși, în scopul de a înființa o întreprindere în domeniul sănătății și, prin urmare, este vorba despre o procură dată M Dl Altun în comun, care nu se referea în niciun fel la procedurile penale diligente împotriva sa, adaugă că dl Altun era susținătorul unuia dintre colegii săi acuzați și că acest avocat nu l-a reprezentat niciodată în timpul procedurii penale în litigiu 27. Guvernul argüe mai întâi că reclamantul ar fi putut consulta dosarul la grefa Curții de Casație și să obțină o copie a avizului procurorului general. De asemenea, acesta precizează că, în general, avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație este utilizat numai pentru a formula o cerere de anulare sau de confirmare a deciziei de primă instanță și că nu aduce nimic nou procedurii. El precizează că avizul procurorului general cu privire la o cauză deferită Curții de Casație nu este obligatoriu pentru camera însărcinată cu cauza, care ar fi liberă să trateze acțiunea fără a ține seama de aceasta. În plus, guvernul observă că dispozițiile relevante în speță ale legii nr. 5271 prevedeau comunicarea avizului procurorului general către partea reclamantă pentru răspuns. În această privință, acesta prezintă documente referitoare la notificarea avizului procurorului general către la mail, care ar fi reprezentat reclamantul, precum și o copie a actului de împuternicire din 19 februarie 2001 care a mandatat acest consiliu (punctul 20 de mai sus). În primul rând, Curtea consideră că, în ceea ce privește argumentul că reclamantul ar fi putut consulta dosarul la grefa Curții de Casație și să obțină o copie a avizului procurorului general, că această posibilitate nu constituie în sine o garanție suficientă pentru a asigura dreptul la o procedură contradictorie. Potrivit acesteia, echitatea a dorit ca grefa Curții de Casație să fie cea care îl informează pe reclamant sau pe reprezentantul acestuia cu privire la depunerea avizului și cu privire la posibilitatea, dacă este cazul, de a răspunde în scris (a se vedea Göç c. Turcia [GC], nr. 36590/97, § 57, CEDH 2002-V 29. Curtea observă apoi că circumstanțele notificării avizului procurorului general sunt controversate între părți și, prin urmare, trebuie să clarifice aceste circumstanțe, ținând seama de normele relevante ale dreptului național, în special art. 297 din Legea nr. 5271 (punctul 22 de mai sus). În această privință, Curtea ia notă de faptul că avizul a fost comunicat în special întreprinderii M. Dl Altun, care a fost reprezentantul anumitor inculpați în procedura în cauză (punctul 15 de mai sus) și care a fost mandatat de anumite persoane, inclusiv de solicitant, printr-un act de împuternicire din 19 noiembrie În februarie 2001 pentru a efectua anumite acte într-o operațiune care nu este legată de procedura penală în cauză (punctul 20 de mai sus). În plus, acest ultim act nu pare să fi fost supus de către reclamant instanțelor penale care au examinat cazul său. 30. 7201, care face trimitere la dispozițiile Codului de procedură penală privind notificarea, prevede că orice notificare în cauzele urmate de un avocat trebuie făcută acestuia (punctul 21 de mai sus). În ceea ce privește dispozițiile relevante în speță ale Codului de procedură penală, Comisia constată că art. 297 din Legea nr. 5271 prevede notificarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație a pârâtului sau a pârâtului său, care este definit, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 5271, ca un avocat care apără pârâtul în timpul procedurii penale. 31. În circumstanțele din speță, ținând cont de documentele de care dispune, Curtea arată că reclamantul a fost reprezentat de M. Özcan, în cursul procedurii penale diligente împotriva sa în fața tribunalului din Masssies, de la prima ședință (punctul 7 de mai sus), până la decizia din 31 mai 2006 (punctul 12 de mai sus). Curtea constată, de asemenea, că reclamantul a fost reprezentat de domnul K. Ersoylu, Z. Bayraktar și dl Aslan în fața Curții de Casație (punctul 13 de mai sus). 32. În lumina celor de mai sus, Curtea este de părere că notificarea ar fi trebuit să fie adresată unuia dintre apărătorii reclamantului. Având în vedere faptul că notificarea la care se referă guvernul nu a fost adresată unuia dintre avocații care au asistat în mod efectiv la procesul penal intern, aceasta recunoaște că avizul procurorului general nu a fost comunicat reprezentantului reclamantului. 33. În această privință, Curtea amintește că a examinat obiecțiuni identice cu cele prezentate în speță și că a concluzionat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție pe motiv de necomunicare a avizului procurorului general, ținând seama de natura observațiilor formulate de acesta și de imposibilitatea unui justițiar de a răspunde în scris acestor observații (Göç, citată anterior). § 55 și Tosun c. Turcia , n 4124/02, § 17, 28 februarie 2006). 34. După examinarea cauzei în fața sa, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea constată că reclamantul, considerând că nu a beneficiat de un proces echitabil, se plânge în special de soluția adoptată de instanțele interne și de modul în care se aprind probele, în special de rapoartele de competență. Or, nu este de competența Curții să controleze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât altele ( Kemmache c. Franța 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n 296 C. De asemenea, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță. În acest caz, având în vedere documentele cazului, reclamantul pare să fi fost în măsură să-și prezinte argumentele și să conteste concluziile rapoartelor de competență. Motivele pe care instanțele și-au întemeiat deciziile nu dezvăluie, de asemenea, nici o aparență arbitrară. Aceste obiecții întemeiate pe art. 6 din Convenție trebuie, prin urmare, respinse pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. 37. În ceea ce privește declarația reclamantului referitoare la neaplicarea anumitor dispoziții legale care reduc pedeapsa, Curtea constată, în lacunună, că a fost condamnat inițial la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și că această pedeapsă a fost redusă la un an și șase luni, după luarea în considerare a gradului de gravitate al erorii, în aplicarea dispoziției relevante în speță a legii nr. 765 (punctul 12 de mai sus). Curtea subliniază că Tribunalul de Primă Instanță putea reține circumstanțe atenuante, putea decide suspendarea executării pedepsei cu închisoarea sau putea să o răstoarne într-o amendă, dar că, cu toate acestea, în cadrul exercitării competenței sale de a-și exercita competența cu privire la individualizarea pedepsei, nu era necesar să se aplice dispozițiile referitoare la această gamă de posibilități. Curtea nu constată nici o aparență derbitrară în această apreciere a instanței. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 38. În ceea ce privește motivul întemeiat pe o lipsă de motivare a hotărârilor instanțelor interne, Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) din convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, dar că nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Kok c. Țările de Jos (dec.), 4314/98, CEDO 2000-VI). Curtea constată, având în vedere înscrisurile din dosar, că deciziile instanțelor naționale puse în discuție erau suficient de motivate. Prin urmare, acest fapt este vădit nefondat și că trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 39. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 40. Reclamantul solicită 20. 41. Guvernul contestă această sumă. 42. Având în vedere jurisprudența sa constantă în cauze similare, Curtea consideră că constatarea sa de încălcare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru pretinsa pagubă morală (Göç, citată anterior, § 41 și Kömürcü c. Turcia, 77432/01 § 24, 22 iunie 2006). 43. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE CESO, CURȚIA, LA comunicarea avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie, prin sine, o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 16 iulie 2015, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Stanley Naismith András Sajó Premier
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE D.Y.S. c. TURQUIE
(Requête n
o
49640/07)
ARRÊT
16 juillet 2015
16/10/2015
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire D.Y.S. c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
András Sajó,
président,
Ișıl Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Paul Lemmens,
Egidijus Kūris,
Robert Spano,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 juin 2015,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
49640/07) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
le requérant
»), a saisi la Cour le 15 novembre 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»). Le président de la section a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 4 du règlement de la Cour – «
le règlement
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
es
Aslan, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 6 de la Convention au motif d’un défaut d’équité de la procédure pénale diligentée à son encontre, en raison notamment d’une absence de notification de l’avis formulé sur son pourvoi par le procureur général près la Cour de cassation.
4.
Le 11 décembre 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement.
I.
A.
La procédure pénale
5.
Le requérant est né en 1938 et réside à Istanbul.
6.
Le 17 octobre 2000, une patiente décéda des suites d’une opération réalisée dans l’hôpital privé où le requérant exerçait les fonctions de directeur et médecin-chef.
7.
Le 12 septembre 2001, le requérant et quatre autres personnes, à savoir N.S., Ç.Y., M.C. et S.J.N., furent inculpés pour homicide par imprudence et négligence et poursuivis devant le tribunal correctionnel de Fatih. Le requérant fut représenté par M
e
Doğan Özcan, et N.S. et Ç.Y. furent représentés par M
e
Mehmet Altun.
8.
Le 14 mai 2003, l’institut médicolégal établit un rapport concluant à l’existence d’un lien de causalité entre le décès de la patiente précitée et les complications postopératoires dont celle-ci avait été victime.
9.
Le 30 octobre 2003, sur demande du tribunal, l’assemblée plénière de l’institut médicolégal établit une expertise complémentaire concluant à l’existence d’un lien de causalité entre le décès de la patiente et l’absence de moyens d’intervention médicale d’urgence dans l’hôpital.
10.
Le 11 novembre 2005, saisi sur demande du tribunal correctionnel, le Haut conseil de la santé releva que l’hôpital ne disposait pas de moyens et d’équipements propres à assurer les interventions d’assistance médicale urgente et de maintien en vie. Il conclut également que la cause du décès de la patiente ne pouvait pas être déterminée de manière certaine et que le requérant ne pouvait être tenu responsable de ce décès.
11.
Le 16 mars 2006, à nouveau saisie sur demande du tribunal, l’assemblée plénière de l’institut médicolégal releva que, après la survenance des complications postopératoires, l’hôpital n’avait pas prodigué des soins d’urgence et de maintien en vie suffisants à la patiente. Elle établit également un lien de causalité entre le décès de cette dernière et l’absence de moyens propres à faire face à ces complications et à assurer ces soins. Elle conclut que le requérant pouvait être tenu responsable, en sa qualité de directeur de l’hôpital, à hauteur de 6/8.
12.
Le 31 mai 2006, se fondant notamment sur les conclusions du rapport d’expertise du 16 mars 2006 dressé par l’assemblée plénière de l’institut médicolégal, le tribunal correctionnel condamna le requérant et N.S. à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 91
livres turques (TRY) pour homicide par imprudence et négligence en application de l’article 455 § 1 de la loi pénale n
o
765.Puis, il réduisit la peine infligée au requérant à un an et six mois de réclusion et à une amende de 68 TRY en application de l’article 455 § 3 de la même loi, prenant en compte le degré de gravité de la faute attribuée à l’intéressé. Eu égard à l’absence d’autres circonstances atténuantes, il estima qu’il n’y avait pas lieu de réduire la peine par application de l’article 59 de la loi pénale n
o
765.Il considéra en outre qu’il n’y avait pas lieu de faire bénéficier le requérant des articles 4 et 6 de la loi n
o
647 eu égard aux circonstances liées à la commission de l’infraction. Par ailleurs, le tribunal réduisit la peine infligée à N.S. à six mois d’emprisonnement, tenant compte du degré de gravité de la faute, puis il l’a commua en une amende eu égard aux circonstances liées à la commission de l’infraction. Les autres accusés furent acquittés à l’issue de la procédure pénale. M
e
(müdafi)
du requérant dans ce jugement.
13.
Le 23 juin 2006, le requérant, alors représenté par M
es
K.
Ersoylu, Z.
Bayraktar et M. Aslan, se pourvut en cassation.
14.
Le 8 février 2007, dans son avis sur le pourvoi, le procureur général près la Cour de cassation recommanda la confirmation du jugement de première instance sur la base du rapport médical de l’assemblée plénière de l’institut médical sur lequel le tribunal correctionnel s’était fondé et il estima que les arguments soulevés par le représentant de l’accusé à l’appui du pourvoi n’étaient pas pertinents.
15.
Le 26 février 2007, l’avis du procureur général fut notifié aux avocats de certains accusés, dont M
e
16.
Le 16 mai 2007, la Cour de cassation confirma la décision attaquée en estimant qu’il ressortait de la motivation du jugement du tribunal correctionnel que ce dernier avait rendu sa décision après avoir examiné le dossier ainsi que les preuves recueillies au cours de la procédure pénale.
17.
Le 5 juin 2007, les représentants du requérant saisirent le procureur général près la Cour de cassation d’un recours en rectification, soutenant notamment que l’avis de ce magistrat sur le pourvoi ne leur avait pas été notifié.
18.
Le 6 juillet 2007, le procureur général près la Cour de cassation rejeta le recours après avoir relevé que l’avis litigieux avait été notifié à M
e
19.
Il ressort du dossier que, le 22 août 2007, l’exécution de la peine du requérant a été suspendue par le parquet de Fatih, pour raisons de santé, jusqu’au 18 février 2008.
B.
L’acte de procuration du 19 février 2001
20.
Le 19 février 2001, un acte de procuration commun fut établi au nom de M
e
Mehmet Altun aux fins de représentation de plusieurs personnes morales et physiques, dont le requérant, qui envisageaient de créer une entreprise dans le domaine de la santé.
II.
21.
L’article 11 de la loi n
o
7201 sur la notification (
Tebligat Kanunu
), faisant référence dans sa dernière phrase aux dispositions pertinentes en la matière du code de procédure pénale, est ainsi libellé :
Article 11
«
Dans les affaires qui sont suivies par un conseil, les notifications sont faites au conseil (...) Cependant, les dispositions relatives à la notification des décisions aux accusés y sont réservées.
»
22.
L’article 2 de la loi n
o
5271 du 1
er
juin 2005 sur la procédure pénale («
la loi n
o
5271
») prévoit que, dans l’application de ladite loi, le terme «
défenseur
»
(müdafi)
désigne l’avocat du prévenu ou de l’accusé qui assume la défense de celui-ci pendant la procédure pénale.
L’article 297 de la loi n
o
5271 prévoit que l’avis du procureur général près la Cour de cassation doit être notifié à l’accusé ou à son défenseur.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6
§
23.
Sur le terrain de l’article 6 de la Convention, le requérant dénonce un défaut d’équité de la procédure, en plusieurs branches. Il se plaint d’abord de ne pas avoir obtenu communication de l’avis du procureur général dans le cadre de la procédure devant la Cour de cassation. Par ailleurs, il se plaint de la solution adoptée par les juridictions internes, du mode d’appréciation des preuves, particulièrement des rapports d’expertise, ainsi que de la non
‑
application à son égard de certaines dispositions légales réductrices de peine. Sur ce point, il reproche notamment au tribunal correctionnel de n’avoir ni sursis à l’exécution de sa peine d’emprisonnement ni commué celle-ci en une amende, alors qu’il l’avait fait pour un de ses coaccusés. En outre, il dénonce une absence de motivation des décisions des juridictions internes.
L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé en ses parties pertinentes en l’espèce
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
24.
Le Gouvernement conteste les allégations du requérant.
A.
Sur l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
1.
Sur la recevabilité
25.
Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.
2.
Sur le fond
a.
Observations des parties
26.
Le requérant allègue que l’avis du procureur général préconisant le rejet de son pourvoi et la confirmation du jugement de première instance n’a pas été envoyé à son représentant. Il soutient qu’il n’avait pas désigné M
e
M.
Altun comme défenseur dans le cadre de la procédure pénale diligentée à son encontre. Il précise en outre que l’acte de procuration du 19
février 2001, cité par le Gouvernement à l’appui de ses arguments (paragraphe 27 ci-dessous), avait été établi par plusieurs personnes morales et physiques, dont lui-même, dans le but de créer une entreprise dans le domaine de la santé et que, par conséquent, il s’agissait d’une procuration donnée à M
e
e
27.
Le Gouvernement argüe d’abord que la partie requérante aurait pu consulter le dossier au greffe de la Cour de cassation et obtenir une copie de l’avis du procureur général. Il expose en outre que, de manière générale, l’avis du procureur général près la Cour de cassation sert uniquement à formuler une demande d’annulation ou de confirmation de la décision de première instance et qu’il n’apporte rien de nouveau à la procédure. Il précise que l’avis du procureur général sur une affaire déférée à la Cour de cassation ne lie pas la chambre chargée de l’affaire, laquelle serait libre de traiter le recours sans en tenir compte. Par ailleurs, le Gouvernement fait observer que les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n
o
5271 prévoyaient la communication de l’avis du procureur général à la partie demanderesse pour réponse. À cet égard, il produit des documents relatifs à la notification de l’avis du procureur général à l’avocat qui aurait représenté le requérant, ainsi qu’une copie de l’acte de procuration du 19 février 2001 ayant mandaté ce conseil (paragraphe 20 ci-dessus).
b.
Appréciation de la Cour
28.
La Cour estime tout d’abord, quant à l’argument consistant à dire que le requérant aurait pu consulter le dossier au greffe de la Cour de cassation et obtenir une copie de l’avis du procureur général, que cette possibilité ne constitue pas en soi une garantie suffisante pour assurer le droit de l’intéressé à une procédure contradictoire. Selon elle, l’équité voulait que ce fût le greffe de la Cour de cassation qui informât le requérant ou son représentant du dépôt de l’avis et de la possibilité dont il bénéficiait, s’il le souhaitait, d’y répondre par écrit (voir
Göç c. Turquie
[GC], n
o
36590/97, §
29.
La Cour note ensuite que les circonstances de la notification de l’avis du procureur général sont controversées entre les parties. Elle doit donc clarifier ces circonstances, en tenant compte des règles pertinentes du droit national, en particulier l’article 297 de la loi no 5271 (paragraphe
22 ci
‑
dessus). À cet égard, la Cour note que l’avis a été communiqué notamment à M
e
février 2001 pour accomplir certains actes dans une opération non liée à la procédure pénale en cause (paragraphe 20 ci-dessus). Ce dernier acte ne semble par ailleurs pas avoir été soumis par le requérant aux juridictions pénales qui ont examiné son affaire.
30.
L’article 11 de la loi n
o
7201, qui renvoie aux dispositions du code de procédure pénale relatives à la notification, prévoit que toute notification dans les affaires suivies par un avocat doit être faite à celui-ci (paragraphe
21 ci-dessus). S’agissant des dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale, elle observe que l’article 297 de la loi n
o
5271 prévoit la notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation à l’accusé ou à son défenseur qui est défini, d’après l’article 2 de la loi n
o
5271, comme un avocat exerçant la défense de l’accusé pendant la procédure pénale.
31.
Dans les circonstances de l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose, la Cour relève que le requérant a été représenté par M
e
D.
Özcan au cours de la procédure pénale diligentée à son encontre devant la cour d’assises, dès la première audience (paragraphe 7 ci-dessus), et ce jusqu’à la décision du 31 mai 2006 (paragraphe 12 ci-dessus). La Cour note en outre que le requérant a été représenté par M
es
Bayraktar et M.
Aslan devant la Cour de cassation (paragraphe
13 ci
‑
dessus).
32.
À la lumière de ce qui précède, la Cour est d’avis que la notification aurait dû être adressée à l’un des défenseurs du requérant. Compte tenu du fait que la notification à laquelle le Gouvernement se réfère n’a pas été adressée à l’un des avocats ayant effectivement assisté l’intéressé durant la procédure pénale interne, elle admet que l’avis du procureur général n’a pas été communiqué au représentant du requérant.
33.
À cet égard, la Cour rappelle avoir examiné des griefs identiques à celui qui lui est soumis en l’espèce et avoir conclu à la violation de l’article
6 §
1 de la Convention à raison de la non-communication de l’avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations formulées par celui-ci et de l’impossibilité pour un justiciable de répondre à ces observations par écrit (
Göç, précité
, § 55, et
Tosun c. Turquie
, n
o
4124/02, §§
16
‑
17, 28 février 2006).
34.
Après examen de l’affaire portée devant elle, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans la présente cause.
35.
Partant, l’article 6 § 1 de la Convention a été méconnu en l’espèce.
B.
Sur les autres violations alléguées
36.
La Cour observe que le requérant, estimant ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, se plaint notamment de la solution adoptée par les juridictions internes et du mode d’appréciation des preuves, particulièrement des rapports d’expertise. Or il n’appartient pas à la Cour de contrôler elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction à adopter telle décision plutôt que telle autre (
Kemmache c. France
(n
o
3), 24
novembre 1994, § 44, série A n
o
296
‑
C). De même, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction. En l’espèce, au vu des pièces du dossier, le requérant apparaît avoir été en mesure de présenter ses arguments et de contester les conclusions des rapports d’expertise. Les motifs sur lesquels les juridictions ont fondé leurs décisions ne révèlent en outre aucune apparence d’arbitraire. Ces griefs tirés de l’article 6 de la Convention doivent donc être rejetés pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
37.
S’agissant de l’allégation du requérant relative à la non-application à son égard de certaines dispositions légales réductrices de peine, la Cour note en l’occurrence que l’intéressé a été initialement condamné à une peine d’emprisonnement de deux ans et que cette peine a été ramenée à un an et six mois, après prise en compte du degré de gravité de la faute, en application de la disposition pertinente en l’espèce de la loi n
o
765 (paragraphe
12 ci-dessus). La Cour souligne que le tribunal de première instance pouvait retenir des circonstances atténuantes, décider le sursis à l’exécution de la peine d’emprisonnement ou procéder à la commutation de cette dernière en une amende mais que, pour autant, il a estimé, dans le cadre de l’exercice de son pouvoir d’appréciation relatif à l’individualisation de la peine, qu’il n’y avait pas lieu d’appliquer les dispositions afférentes à cet éventail de possibilités. La Cour ne constate aucune apparence d’arbitraire dans cette appréciation du tribunal. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
38.
Quant au grief tiré d’une absence de motivation des décisions des juridictions internes, la Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais qu’il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
Kok c.
Pays-Bas
(déc.), n
o
43149/98, CEDH 2000-VI). La Cour observe, au vu des pièces du dossier, que les décisions des instances nationales mises en cause étaient suffisamment motivées. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
39.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
40.
Le requérant réclame 20
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il dit avoir subi.
41.
Le Gouvernement conteste cette somme.
42.
Eu égard à sa jurisprudence constante dans des affaires analogues, la Cour considère que son constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué (
Göç
, précité, § 41, et
Kömürcü c. Turquie,
n
o
77432/01
, § 24, 22 juin 2006).
43.
La partie requérante n’a présenté aucune demande au titre des frais et dépens. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention pour autant qu’il concerne la non
‑
communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
16 juillet 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
András Sajó
Greffier
Président