MIHAELA MIHAI NEAGU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanta, doamna Mihaela Mihai Neagu Mihaela, născută în 1946, este resortisant român și francez. Reclamanta are reședința în Măgura

Guvernul român („Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, iar ulterior de doamna I. Cambrea din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Guvernul francez nu a dorit să intervină în procedură.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

Pentru alegerea membrilor în Parlamentul European, din 7 iunie 2009, reclamanta a depus la Biroul Electoral Central dosarul său de candidatură împreună cu semnăturile de susținere ale unui număr de 15 000 de persoane înscrise pe listele electorale.

La 13 aprilie 2009, Biroul Electoral Central i-a respins candidatura pe motiv că numărul semnăturilor era insuficient întrucât, potrivit Legii nr. 33 din 16 ianuarie 2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, unui candidat independent îi erau necesare 100 000 de semnături de susținere.

La 17 aprilie 2009, reclamanta a contestat respingerea candidaturii în fața Tribunalului București. Aceasta a susținut că numărul de semnături, prea mare în opinia sa, impus unui candidat independent lipsea de conținut dreptul de a fi ales. În plus, aceasta apreciază că legea instituie o discriminare între candidații independenți și cei înscriși pe listele partidelor politice care, în opinia sa, pot propune până la patruzeci și trei de candidați și nu trebuie să strângă decât 200 000 de semnături pentru ansamblul candidaților de pe listele lor. În cele din urmă, aceasta a arătat că Guvernul modificase modelul formularului de susținere cu treizeci de zile înainte de data limită pentru depunerea candidaturilor ceea ce, în opinia sa, făcea practic imposibilă colectarea numărului necesar de semnături de către un candidat independent.

Prin hotărârea din 17 aprilie 2009, tribunalul a respins contestația, apreciind că decizia Biroului Electoral Central era conformă cu dispozițiile legii.

Reclamanta a formulat recurs în fața Curții de Apel București. Aceasta a reiterat argumentele prezentate în primă instanță și a ridicat o excepție de neconstituționalitate a articolului din lege care impunea 100 000 de semnături de susținere pentru un candidat independent.

La 12 mai 2009, Curtea Constituțională a examinat excepția și a considerat că articolul în litigiu era constituțional. Instanța constituțională a apreciat că este opțiunea legiuitorului, care impusese un criteriu de selecție rezonabil și obiectiv pentru a asigura reprezentativitatea candidaților și a descuraja candidaturile abuzive. A respins argumentul întemeiat pe numărul de semnături necesar pentru listele partidelor politice, considerând că situațiile nu erau nici similare, nici comparabile.

Prin hotărârea definitivă din 3 iunie 2009, Curtea de Apel București, întemeindu-se pe decizia Curții Constituționale, a respins recursul declarat de reclamantă și a confirmat legalitatea respingerii candidaturii sale.

Legea nr. 33 din 16 ianuarie 2007, care transpune în dreptul intern dreptul Uniunii privind alegerea membrilor în Parlamentul European, stabilește modalitățile practice de desfășurare a acestor alegeri. Legea stabilește că teritoriul României se constituie într-o circumscripție electorală unică. Atribuirea a treizeci și trei de locuri se realizează conform sistemului reprezentării proporționale cu un prag de 5% din voturi pentru partidele politice. În vederea atribuirii unui loc de deputat, candidații independenți trebuie să atingă coeficientul electoral care reprezintă raportul dintre numărul total de voturi valabil exprimate la numărul de mandate ce revin României.

În ceea ce privește condițiile necesare pentru depunerea unei candidaturi, art. 12 din lege prevede că fiecare candidat independent trebuie să prezinte semnăturile de susținere ale cel puțin 100 000 de cetățeni, ceea ce reprezintă aproximativ 0,55% din totalul cetățenilor înscriși pe listele electorale. Numărul de semnături necesare pentru listele partidelor politice este de 200 000.

La 9 martie 2009, au fost publicate în Monitorul Oficial Hotărârile de Guvern nr. 216-225 care stabileau data alegerilor pentru 7 iunie 2009, calendarul diferitelor etape pregătitoare și modelele documentelor necesare, printre care și modelul formularului de susținere al candidaților independenți. Data limită pentru depunerea candidaturilor la Biroul Electoral Central a fost stabilită pentru 8 aprilie 2009.

Cu ocazia alegerilor din 7 iunie 2009, doi candidați independenți și șapte partide și coaliții au îndeplinit condiția privind numărul de semnături de susținere. Un candidat independent a obținut un număr de voturi superior coeficientului electoral, care fusese stabilit la 146 667 de voturi, și i-a fost atribuit un loc de membru în Parlamentul European.

Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) a adoptat cu ocazia celei de-a 51 sesiuni (5-6 iulie 2002) linii directoare în materie electorală.

Potrivit acestor linii directoare, cerința de a aduna un anumit număr de semnături pentru prezentarea unei candidaturi nu este contrară

Procedurile electorale pentru alegerea Parlamentului European sunt reglementate de legislația europeană și prin dispoziții naționale speciale care variază de la un stat membru la altul.

Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, precum și Deciziile Consiliului din 25 iunie și 23 septembrie 2002 definesc regulile comune tuturor statelor membre, precum cele care privesc incompatibilitățile sau introducerea principiului reprezentării proporționale.

În afara acestor reguli comune, în absența unei legi electorale uniforme în toate statele membre, modalitățile electorale sunt reglementate prin dispoziții naționale.

Potrivit datelor statistice referitoare la modalitățile de a candida pentru Parlamentul European care se regăsesc într-un studiu realizat în 2009 de către Direcția Generală Politici Interne ale Uniunii, în anumite state membre (Danemarca, Grecia, Estonia, Germania, Țările de Jos, Suedia, Republica Cehă) numai partidele sau organizațiile similare partidelor pot depune candidaturi. În alte state, candidaturile, inclusiv cele individuale, pot fi depuse cu condiția strângerii unui anumit număr de semnături, de a grupa un anumit număr de alegători sau de a depune o garanție. În Irlanda și în Italia, de exemplu, se admite depunerea candidaturilor individuale după strângerea a 60, respectiv 30 000 de semnături.

Invocând art. 6 și art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge de respingerea candidaturii sale la alegerile membrilor în Parlamentul European, apreciind că reprezintă o încălcare a dreptului său de a fi aleasă în cadrul alegerilor respective.

Reclamanta susține că obligația de a strânge 100 000 de semnături de susținere pentru a candida la alegerile pentru Parlamentul European reprezintă o atingere adusă liberei exprimări a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Curtea, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, consideră că este necesar să examineze cererea din perspectiva art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactat astfel:

Reclamanta consideră că numărul de semnături de susținere necesar unui candidat independent este prea ridicat și disproporționat în raport cu cel impus partidelor politice. Se plânge, de asemenea, de modificarea tardivă a modelului de formular de susținere și a duratei, prea scurtă în opinia sa, a perioadei de strângere a semnăturilor. În cele din urmă, reclamanta pune la îndoială eficacitatea contenciosului electoral și denunță durata, excesivă conform acesteia, a procedurii de contestare a deciziei Biroului Electoral Central care se încheia cu patru zile înaintea datei alegerilor.

Guvernul invocă nerespectarea termenului de șase luni, susținând că cererea a fost introdusă la 7 decembrie 2009, în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție.

În continuare, acesta afirmă că obligația de a strânge 100 000 de semnături de susținere urmărește să asigure un anumit grad de reprezentativitate candidaților și să evite o eventuală exercitare abuzivă a dreptului de a fi ales. Guvernul apreciază că această cerință, care este similară practicii altor state membre ale Uniunii Europene, este conformă recomandărilor Comisiei de la Veneția și jurisprudenței Curții care, potrivit acestuia, recunoaște statelor o marjă amplă pentru stabilirea criteriilor de eligibilitate.

În ceea ce privește discriminarea, potrivit susținerilor reclamantei, de care au suferit candidații independenți în raport cu candidații partidelor politice, Guvernul afirmă că cele două situații nu sunt comparabile și că acestea justifică, prin urmare, un tratament diferit. Guvernul consideră că durata de strângere a semnăturilor era suficientă și că a permis altor candidați independenți să obțină numărul de semnături necesare.

Curtea constată, pentru început, că reclamanta a făcut dovada transmiterii prin poștă a cererii sale către Curte la 2 decembrie 2009. În consecință, cererea a fost introdusă în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție.

În continuare, Curtea reamintește că art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție garantează dreptul de vot și dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor, inclusiv a celor pentru Parlamentul European [

În ceea ce privește dreptul de a candida, respectiv aspectul „pasiv” al drepturilor garantate prin art. 3 din Protocolul nr. 1, Curtea reamintește că este mai prudentă în aprecierea restricțiilor în acest context decât atunci când i se solicită să examineze restricții privind dreptul de vot, respectiv elementul „activ” al drepturilor garantate prin art. 3 din Protocolul nr. 1. Aceasta reamintește că a arătat că dreptul de a candida în cadrul alegerilor legislative poate fi supus unor condiții mai stricte decât dreptul de vot. În această privință, Curtea reamintește că, dacă este adevărat că un stat dispune de o marjă amplă de apreciere pentru a stabili condițiile de eligibilitate

Pe de altă parte, Curtea reamintește că s-a pronunțat deja că, în ceea ce privește numărul de semnături necesare pentru depunerea unei liste electorale, condițiile impuse de state nu constituie un obstacol în calea opiniei poporului cu privire la alegerea reprezentanților [

În lumina principiilor expuse mai sus, Curtea trebuie să verifice dacă acea condiție de eligibilitate criticată de reclamantă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (

Fiind vorba despre un scop legitim, Curtea reamintește că, în mod contrar altor dispoziții din Convenție, art. 3 din Protocolul nr. 1 nu stabilește și nu limitează scopurile pe care trebuie să le vizeze o restricție. Prin urmare, o mare varietate de scopuri pot astfel să fie compatibile cu acesta, sub rezerva demonstrării compatibilității acestui scop cu principiul supremației dreptului și cu obiectivele generale ale Convenției în circumstanțele speciale ale cauzei respective (a se vedea,

În prezenta speță, Curtea observă că măsura incriminată avea ca scop să realizeze o selecție rezonabilă în rândul candidaților pentru a asigura reprezentativitatea acestora în Parlamentul European și să împiedice eventualele candidaturi abuzive. Apreciază, precum Curtea Constituțională, că este vorba despre opțiunea legiuitorului național fondată pe criterii de natură politică și instituțională (a se vedea,

În ceea ce privește proporționalitatea între mijloace și scopul urmărit, Curtea observă că 100 000 de semnături necesare pentru depunerea în mod valabil a unei candidaturi independente pentru unul dintre cele treizeci și trei de locuri atribuite României în Parlamentul European reprezintă aproximativ 0,55% din ansamblul cetățenilor înscriși pe listele electorale.

Curtea recunoaște că obligația de a strânge un număr ridicat de semnături pentru a putea depune o candidatură îi poate priva pe candidații independenți de posibilitatea de reprezentare a unei părți a electoratului. Totuși, această circumstanță nu este decisivă, în sine, și trebuie să fie analizată în cadrul circumstanțelor particulare ale cauzei.

Curtea observă că procentul semnăturilor necesare în raport cu numărul de alegători înscriși pe liste este inferior pragului maxim recomandat de Comisia de la Veneția. Apreciază că respectiva condiție în litigiu nu poate fi considerată ca fiind excesivă. În plus, aceasta observă că, în cadrul alegerilor care au avut loc în iunie 2009, doi candidați independenți au adunat numărul necesar de semnături și că unul dintre aceștia a obținut un număr de voturi superior coeficientului electoral.

În ceea ce privește dreptul european, Curtea observă că acesta conferă statelor membre o largă putere de apreciere referitoare la procedurile electorale pentru alegerea Parlamentului European. Aceasta constată că anumite state membre impun pentru depunerea candidaturilor un anumit număr de semnături de susținere, în timp ce altele rezervă dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor europene exclusiv partidelor sau organizațiilor similare.

În plus, Curtea reiterează că prin intermediul instanțelor naționale, în principal, dreptul Uniunii asigură persoanelor particulare o cale de atac care le permite să obțină constatarea încălcării de către un stat membru a dreptului Uniunii [

În prezenta speță, Curtea constată că Legea electorală nr. 33/2007 transpune în dreptul intern dreptul Uniunii privind alegerea membrilor în Parlamentul European și că reclamanta a dispus de o cale de atac efectivă în fața instanțelor interne și în fața Curții Constituționale pentru a contesta decizia Biroului Electoral Central. În cursul acestei proceduri, persoana în cauză a avut ocazia de a-și prezenta plângerile întemeiate pe caracterul inechitabil și pretinsa nelegalitate a procesului electoral. În absența arbitrarului, Curtea nu contestă temeinicia constatărilor la care au ajuns instanțele respective. În cele din urmă, Curtea observă că, înainte de desfășurarea alegerilor, contenciosul electoral a parcurs mai multe grade de jurisdicție și că a fost definitiv soluționat. Apoi, reclamanta nu poate susține că acestei căi de atac îi lipsește caracterul efectiv consacrat prin art. 3 din Protocolul nr. 1. În plus, având în vedere rolul și statutul partidelor politice în calitate de organisme reprezentative, Curtea apreciază că cerința referitoare la numărul de semnături necesare pentru a candida independent este justificată și nu este discriminatorie.

În lumina principiilor care rezultă din jurisprudența sa și având în vedere marja amplă pe care dreptul Uniunii o lasă statelor membre pentru stabilirea criteriilor de eligibilitate, Curtea consideră că numărul de semnături necesare pentru depunerea unei candidaturi independente nu a adus atingere dreptului invocat de reclamantă.

Prin urmare cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.