AFFAIRE RODICA MIHAELA ROTARU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

10.11.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE RODICA MIHAELA ROTARU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA RODICA MIHAELA ROTARU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 34325/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 noiembrie 2009 DEFINITIVF 10/02/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Rodica Mihaela Rotaru c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 octombrie 2009, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 34325/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Rodica Mihaela Rotaru, reclamanta, a sesizat Curtea la 10 septembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Recurenta este reprezentată de dl Floarea Bengeanu, avocată la București. La 1 septembrie 2008, președintele celei de a treia secțiuni a decis să comunice spătarul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Printr-o hotărâre definitivă din 24 ianuarie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din București a constatat calitatea de proprietar al reclamantei și al tatălui său într-un apartament situat în București, la numărul 22 al bulevardului Hristov Botev, confiscat în timpul regimului comunist. La 2 septembrie 1996, primăria a restituit apartamentul în cauză reclamantei și tatălui său și, la 24 septembrie 1996, a fost întocmit un proces-verbal de punere în posesie în acest scop. În urma unui contract de vânzare din 26 iulie 2002 încheiat cu tatăl său, recurenta a devenit unicul proprietar al apartamentului în litigiu. Apartamentul în cauză era închiriat de către stat la O.I. începând cu 23 ianuarie 1978. La 24 septembrie 1996, consiliul local al municipiului București (adică consiliul local mai) a informat O.I. că apartamentul pe care îl închiriase fusese restituit fostului său proprietar, că contractul de închiriere încheiat cu statul nu mai era valabil și că trebuia să încheie un nou contract de închiriere cu reclamanta. La 9 septembrie și 11 octombrie 1996, consiliul local a informat societatea C., care gestionează bunuri imobile aparținând statului, că apartamentul fusese restituit reclamantei. În octombrie 1996, recurenta a trimis o notificare către O.I. pentru a-i indica că trebuia să încheie un nou contract de închiriere cu aceasta. 10. La 23 octombrie 1996, pe baza dispozițiilor Legii nr. 17/1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere de locuințe (adică de la 18 aprilie 1994 la 18 aprilie 1999. Valoarea chiriei stabilită în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare a fost de 138 lei românești vechi (ROL) pe lună 11. La 4 noiembrie 1996, societatea C. a informat O.I. că, începând cu 24 septembrie 1996, reclamantul era proprietarul apartamentului, că, începând cu această dată, contractul de închiriere era reziliat și că trebuia să încheie un nou contract cu reclamanta. 12. O.I. a trimis reclamantei chiria pentru lunile octombrie 1996-februarie 1997, și anume suma de 828 ROL. La 22 ianuarie 1997, recurenta a trimis o notificare către O.I., i-a returnat chiria pe motivul că era derizoriu și a invitat-o să încheie un contract de închiriere. În ianuarie 1997, recurenta a invitat-o din nou pe O.I. să încheie un contract de închiriere și i-a indicat valoarea chiriei solicitate, și anume 138 000 ROL. 13. La 3 și 21 februarie 1997, O.I. a informat recurenta că beneficia deja de un contract de închiriere valabil și că nu putea solicita decât valoarea chiriei stabilite în contractul din 23 octombrie 1996. Acțiune în revendicare împotriva O.I. 14. La 8 ianuarie 1999, recurenta sesizează instanțele naționale cu privire la o acțiune împotriva O.I., a societății C. și a consiliului local în revendicarea apartamentului, susținând că este proprietara apartamentului în temeiul hotărârii definitive din 24 ianuarie 1996. Deși a ridicat și o cerere de restituire a neplăcerii între momentul în care a pierdut proprietatea apartamentului și până când l-a pus efectiv în posesie, ea a renunțat în primă instanță. 15. Prin hotărârea definitivă din 23 martie 2001, Curtea de Apel de la București, în calitate de instanță de recurs, a respins acțiunea, pe motiv că, în temeiul contractului de închiriere, O.I. era un deținător precar și că titlul său nu putea fi examinat în cadrul unei acțiuni în revendicare. Curtea de apel reține că reclamanta trebuia să inițieze o acțiune de expulzare împotriva O.I. Acțiune în anulare a contractului de închiriere din 23 octombrie 1996 și în expulzare de la O.I. 16. La 27 martie 2002, recurenta sesizează instanțele naționale cu privire la o acțiune în anulare a contractului de închiriere menționat anterior și în expulzare din O.I. Ea susținea că contractul de închiriere nu a fost încheiat în mod legal în măsura în care, la 23 octombrie 1996, ea era proprietara apartamentului. Aceasta a subliniat faptul că, în orice caz, contractul a expirat în 1999 și că O.I. a refuzat să încheie un nou contract cu O.I. și, prin urmare, în temeiul articolului 13 litera (d) din Ordonanța guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea valorii chiriei pentru spațiile cu utilizare a locuinței (inclusiv OUG 40/1999) O.I. nu putea beneficia de un nou contract de închiriere. 17. Prin hotărârea definitivă din 18 martie 2005, Curtea de Apel de la București a respins acțiunea. Aceasta a reținut că faptul că primăria nu mai era proprietară a apartamentului în momentul încheierii contractului de închiriere nu avea niciun impact, în măsura în care aceasta era deținută de acesta la intrarea în vigoare a legii nr. 17/1994 care impunea prelungirea contractului de închiriere. Curtea de apel reține, de asemenea, că O.I. beneficia de un contract de închiriere valabil, pe motiv că, în lipsa notificării recurentei, invitând-o să încheie un nou contract de închiriere după intrarea în vigoare a OUG nr 40/1999, O.I. și-a prelungit contractul de închiriere. De asemenea, aceasta a considerat că art. 13 litera (d) din OUG nr. 40/1999 nu era aplicabil în măsura în care O.I. refuzase în mod justificat să încheie un nou contract de închiriere, întrucât recurenta solicita renegocierea chiriei la un nivel superior celui stabilit prin Legea nr. 17/1994. Noua acțiune în expulzare împotriva O.I. 18. La 2 iulie 2004, după intrarea în vigoare a ordonanței de urgență a guvernului n 8/2004 privind prelungirea anumitor contracte de închiriere (inclusiv OUG n 8/2004 mai mult), recurenta sesizează instanțele naționale cu privire la o acțiune de expulzare împotriva O.I., susținând că contractul de închiriere încheiat de acesta cu statul în temeiul OUG nr. 40/1999 a expirat la 8 aprilie 2004. Prin hotărârea definitivă din 10 noiembrie 2006, hotărând în calitate de instanță de apel, Curtea de Apel de la București a respins acțiunea, pe motiv că, în temeiul articolului 10 alineatul (1) din OUG nr. 400/1999, recurenta ar fi trebuit să trimită o notificare locatarului pentru a încheia un nou contract de închiriere. În măsura în care părțile nu încheiaseră un nou contract, contractul existent producea efecte opilegiale 20. La 9 iulie 2008, O.I. a informat recurenta că hotărârea din 24 ianuarie 1996 nu constituie un titlu executoriu și că, având în vedere hotărârea definitivă din 10 noiembrie 2006 menționată anterior, cererea sa nu era de niciun temei juridic. II. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 privind prelungirea și reînnoirea șoselelor de locuit (inclusiv Legea nr. 17/1994), Legea nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea valorii chiriei pentru spațiile de locuit (inclusiv OUG nr. 4i) și jurisprudența internă privind expulzarea chiriașilor statului este descrisă în cauzele Radovici și Stănescu c. România (cerințele 68479/01, 71351/01 și 71352/01 anexate, § 53-59, 2 noiembrie 2006), Tarik c. România, (n 75849/01, § 25-41, 7 februarie 2008) și Burzo c. România (n 75240/01, § 30-34, 4 martie 2008). 22. Ordonanța de urgență a guvernului n n 8/2004 privind prelungirea anumitor contracte de închiriere, intrate în vigoare la 30 martie 2004, prevede în articolul său unic că durata contractelor de închiriere pe clădiri deținute de stat a fost prelungită de drept pentru o perioadă de cinci ani. Instanțele interne au trebuit să răspundă la întrebarea privind efectele OUG n 400/1999 în acțiunile de expulzare a foștilor chiriași din stat introduse de proprietari după 8 aprilie 2004, dată care marca sfârșitul termenului de cinci ani de prelungire a contractelor de cazare menționate de OUG menționat anterior. Examinarea jurisprudenței interne pertinente nu permite să se concluzioneze că această chestiune a fost soluționată definitiv (Angelescu c. România (n, n) 14578/03, § 15-16, 4 noiembrie 2008). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 23. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de o interferență în exercitarea dreptului său de proprietate, din cauza imposibilității prelungite de a utiliza apartamentul care i-a fost retrocedat, care rezultă, în opinia sa, din aplicarea dispozițiilor adoptate de autorități în materie de leasing de locuință. Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 este formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 24. Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitatea 25. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Recurenta face trimitere la faptele relevante și consideră că, având în vedere circumstanțele cazului, limitarea prerogativelor sale de proprietar constituie o măsură disproporționată și subliniază că statul a încheiat contractul de închiriere cu O.I. la 23 octombrie 1996, în timp ce nu mai era proprietarul clădirii și numai în temeiul articolului 13 litera (d) din OUG nr. 400/1999, nu a putut fi efectuată nicio prelungire a contractului menționat; de asemenea, Comisia observă că chiria era derizorie și că, în pofida intrării în vigoare a OUG nr.8/2004, aceasta se află în imposibilitatea de a pune capăt contractului de închiriere, cu excepția cazului în care locatarul își retrage contractul de închiriere din propria voință. 27. Guvernul admite că refuzul autorităților naționale de a găzdui acțiunea de expulzare a locatarului se analizează printr-o interferență în dreptul recurentei de a-și uza proprietatea imobiliară, justificată în opinia sa din punctul de vedere al articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 În temeiul reglementărilor privind utilizarea bunurilor, subliniază, de asemenea, că legislația românească în materie de chirii de locuințe urmărea un scop legitim de politică socială, și anume protejarea intereselor locatarilor într-o situație caracterizată de lipsa locuințelor ieftine. 28. Guvernul declară că hotărârile judecătorești în litigiu se bazau pe fapte imputabile recurentei, și anume nerespectarea procedurii legale de notificare a locatarilor prevăzută la art. 1 din OUG nr. 400/1999, care a dus la prelungirea de drept a contractului de închiriere și consideră că acțiunea în revendicare nu a fost o cale de atac eficientă pentru a obține posesia apartamentului și subliniază că recurenta a renunțat la șeful său de cerere pentru a-l condamna pe locatar la plata valorii neplății. Evaluarea Curții 29. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa privind respectarea drepturilor de proprietate în cauze similare ( Radovici și Stănescu menționat anterior, § 73, Tarik menționat anterior, § 47-48 și Vinătoru c. România, n 184202, § 30-31, 14 octombrie 2008). 30. Curtea a avut deja ocazia de a examina cauzele referitoare la prelungirea dreptului de închiriere de care beneficiau foștii chiriași ai statului care locuiau în clădiri restituite proprietarilor și la interferența care rezultă din presupusa imposibilitate a acestora din urmă de a utiliza aceste clădiri sau de a obține o chirie, având în vedere prevederile Legii nr. 17/1994 și ale OUG nr. 40/1999 și aplicarea acestora de către instanțele interne. După examinarea dispozițiilor legale menționate anterior, Curtea a concluzionat că restricțiile impuse de proprietari timp de mai mulți ani cu privire la utilizarea apartamentelor restituite de autorități, în special imposibilitatea în care s-au aflat de a obliga ocupanții acestor apartamente să le plătească chirie din cauza lipsei de precizie, a dispozițiilor defectuoase și a lacunelor identificate în lege 17/1994 și în OUG nr. 40/1999 nu au creat un echilibru corect între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele de interes general (Vinetoru citată anterior, § 36, Arsenovici c. România, nr. 77210/01, § 40-47, 7 februarie 2008, Tarik , citată anterior, §§ 49-58, Radovici și Stănescu, citată anterior, § 88 și Angelescu c. România (n , n 14578/03, § 33-34, 4 noiembrie 2008). 31. Întrucât faptele sunt similare, Curtea consideră că nimic nu permite în acest caz să se îndepărteze de la această concluzie. Debarcată de tribunalele interne de acțiunile sale de expulzare împotriva fostului chiriaș al statului care își ocupa apartamentul și refuzatese să încheie un contract de închiriere cu ea și obligată să găzduiască acest chiriaș din cauza dispozițiilor defectuoase și a lacunelor identificate în Legea nr. 17/1994 și în Legea nr. 4/1999 (Arsenovici citată anterior, § 47 și Tarik) citată anterior, punctul 57), recurenta s-a văzut timp de mai mulți ani în imposibilitatea de a utiliza apartamentul în cauză sau de a obliga O.I. să-i plătească o chirie (a se vedea în special Vinǎtoru citată anterior, §§ 35 și 36). În ceea ce privește argumentul guvernului cu privire la faptul că recurenta nu a menținut în fața instanțelor naționale acțiunea împotriva terțului în despăgubirea neplăcerii sale, Curtea ia notă de faptul că instanțele naționale au indicat acțiunea prin expulzare ca fiind calea juridică adecvată care trebuie urmată. În plus, nu s-a oferit niciun exemplu de jurisprudență pentru a dovedi eficacitatea unei astfel de căi de atac. 33. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în speță, s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 34. Invocând art. 6 din convenție, recurenta se plânge că procedura de anulare a contractului de vânzare și de expulzare a O.I. a fost încălcată, susținând interpretarea greșită a legii naționale. 35. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin articolele convenției. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 36. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanta solicită 34 200 EUR (EUR) pentru prejudiciul material care reprezintă chiria pe care ar fi putut-o percepe pe piața liberă începând cu 24 septembrie 1996 și până în 2009. Aceasta își bazează cererea pe un raport întocmit în februarie 2009 de o societate membră a asociației naționale a evaluatorilor, stabilind valoarea medie a chiriei pentru apartamente începând din 1996 până în 2008. Recurenta solicită, de asemenea, 15 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 38. Guvernul consideră că, în măsura în care recurenta nu a acordat instanțelor interne posibilitatea de a-și analiza pretențiile materiale, Curtea nu ar trebui să ia în considerare această cerere. Acesta subliniază că nu reiese din expertiza prezentată de recurentă dacă apartamentele luate în considerare pentru stabilirea valorii chiriei au caracteristici similare cu apartamentul în litigiu și consideră, de asemenea, că recurenta poate solicita chirii nepercepute numai începând cu 27 martie 2002, data la care a inițiat acțiunea de expulzare împotriva O.I. În cele din urmă, acesta subliniază că recurenta poate solicita doar plata unei chirii plafonate stabilite în conformitate cu OUG nr. 40/1999. 39. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat și presupusa încălcare a convenției și că, în orice caz, o eventuală hotărâre de încălcare ar putea constitui, prin intermediul său, o despăgubire satisfăcătoare. În ceea ce privește cererea privind prejudiciul material, Curtea a constatat în speță o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Din cauza restricțiilor impuse de reclamantă timp de mai mulți ani în ceea ce privește utilizarea apartamentului său. Prin urmare, acordarea unei sume pentru privarea de plăcere a apartamentului său este în legătură directă cu încălcarea constatată. În plus, Curtea constată că, în cazul de față, O.I. continuă să ocupe apartamentul reclamantei fără a plăti nicio chirie. 41. Astfel, recunoscând că recurenta a suferit, fără îndoială, un prejudiciu material ca urmare a încălcării constatate, Curtea consideră că elementele dosarului nu permit stabilirea cu precizie a amplorii prejudiciului suportat efectiv. În ceea ce privește cererea persoanei în cauză în ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că frustrarea care rezultă din restricțiile impuse de recurentă timp de mai mulți ani cu privire la utilizarea apartamentului său nu poate fi remediată prin simpla constatare a încălcării prevăzute în prezenta hotărâre. 42. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele de care dispune și care acționează în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantei 8 000 EUR, orice cauză de prejudiciu confundată. 466 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne în cele trei proceduri prezentate mai sus și pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. 44. În ceea ce privește cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale, guvernul consideră că acestea din urmă au respins acțiunile recurentei ca fiind nefondate, din cauza faptului că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile legale. De asemenea, ia act de faptul că unele sume sunt prea mari sau nu sunt justificate; în ceea ce privește cheltuielile efectuate în cadrul procedurii în fața Curții, guvernul nu intenționează să conteste realitatea lor, ci solicită Curții să aprecieze necesitatea și caracterul rezonabil al acestora. 45. În conformitate cu jurisprudența Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor, ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de elementele menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 080 EUR pentru toate costurile și acordul către reclamantă. Interese moratorii 46. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție și inadmisibil pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) toate cauzele prejudiciului și 2 080 EUR (două mii optzeci EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 10 noiembrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modululer Președintele