Mihai și Radu Radulescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 14884/03) îndreptată împotriva României și depusă la Curte de doi cetățeni ai acestui stat, domnii Mihai Sorin Rădulescu și Radu Florin Rădulescu (denumiți "reclamanții"), pe 25 martie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită "Convenția").

Reclamanții, care au fost admișii la beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de avocat Cătălin Ion Ciubota din București. Guvernul român (denumit "Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 12 decembrie 2006, președintele celei de a treia secțiuni a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera va pronunța hotărâre cu privire la admisibilitate și fond în același timp. PE FAPTE I.

În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul român a luat posesia unui imobil situat la București la nr. 52, boulevard Carol, care aparținea tatălui reclamanților.

Pe 13 decembrie 1990 și 25 aprilie 1996, primul reclamant a invitat sociedatea F., responsabilă cu gestionarea fondului imobiliar al primăriei Bucureștilor, respectiv să nu vândă imobilul precitat și să-i furnizeze documente pe care dorea să le folosească într-o acțiune de revendicare a bunului.

Prin două contracte de vânzare din 22 ianuarie 1997, încheiate în temeiul legii nr. 112/1995 care precizează situația juridică a anumitor bunuri imobile cu destinație de locuință (denumită "legea nr. 112/1995"), societatea F. a vândut apartamentul nr. 4 și o parte din apartamentul nr. 5 din imobilul precitat respectiv soților P. și soților M., care erau locatarii acestora. Într-o dată neprecizată, ea a vândut și apartamentul nr. 3 din același imobil.

După ce o hotărâre de principiu din 1998 a Curții Supreme de Justiție a judecat că tribunalele erau competente să examineze acțiuni de revendicare a imobilelor naționalizate, reclamanții au sesizat în 1999 instanțele interne cu o cerere de revendicare a imobilului precitat îndreptată împotriva consiliului local al Bucureștilor (denumit "consiliul local") și al sociedății F. Prin hotărâre din 13 martie 2001, curtea de apel a Bucureștilor a acceptat parțial acțiunea reclamanților, hotărând că statul "nu putea justifica un titlu valabil cu privire la imobilul litigios" deoarece tatăl reclamanților făcea parte dintr-o categorie socială pe care decretul nr. 92/1950 o excludea din naționalizare. Bazând-se pe informații furnizate de societatea F. cu privire la apartamentele deja vândute de autorități, curtea de apel a ordonat părților pârâte să restituie imobilul reclamanților, cu excepția unui apartament vândut de tatăl lor în 1948 și situat la parter din imobil și apartamentelor nr. 4 și 5 vândute de stat foștilor locatari. Pentru a respinge cererea de restitution a ultimelor două apartamente, curtea de apel a judecat că consiliul local nu avea calitatea procesuală să stea în judecată ca pârât, deoarece acesta nu mai era proprietar al apartamentelor litigioase. Această hotărâre a devenit definitivă pe 7 iunie 2002, în urma respingerii apelului formulat de reclamanti.

Prin hotărâre definitivă din 19 martie 2003, pronunțată în procedură distinctă, curtea de apel a Bucureștilor a respins acțiunea reclamanților de revendicare a apartamentelor nr. 4 și 5 și de anulare a contractelor de vânzare încheiate la adresa lor, acțiune îndreptată împotriva autorităților locale și a terților cumpărători. Curtea de apel a judecat că la momentul vânzării părțile pârâte se aflau în bună credință, deoarece nu puteau prevede că reclamanții vor introduce o acțiune de revendicare a imobilului și că noțiunea de naționalizare "fără titlu" fusese precizată de o ordonanță a Guvernului din februarie 1997. Titlul de proprietate al terților cumpărători trebuia preferat celui al reclamanților, având în vedere termenii articolului 46 (2) al legii nr. 10/2001.

Conform reclamanților, în ciuda mențiunii "pronunțat în public" figurând în textul hotărârii precitate, în realitate judecătorii nu dădeau citire în public a dispozitivului hotărârii pronunțate pe 19 martie 2003. Ca răspuns la cererea reclamanților privind cum puteau cunoaște rezultatul procedurii în ziua pronunțării hotărârii curții de apel, printr-o scrisoare din 17 iulie 2003, președinta acestei instanțe le comunicase că părțile procesului puteau consulta registrul ședințelor, depozitat la arhivele instanței.

Prin decizie din 14 iulie 2003, pronunțată în executarea hotărârii precitate din 13 martie 2001 și urmată de un proces-verbal de punere în posesie din 23 septembrie 2003, primăria Bucureștilor a restituit reclamanților imobilul situat la București la nr. 52, boulevard Carol, cu excluderea părților imobilului pe care hotărârea menționată nu le-a restituit și de asemenea apartamentul nr. 3. Spre deosebire de celelalte apartamente din imobil vândute de stat, autoritățile nu furnizaseră niciun fel de informație privind data vânzării și identitatea cumpărătorului.

Într-o dată neprecizată în 2001, reclamanții au adresat o notificare autorităților competente în temeiul legii nr. 10/2001 pentru a fi indemnizați pentru imobilul naționalizat. În 2004, persoanele interesate au completat dosarul conform instrucțiunilor autorităților. Acestea din urmă le informaseră inițial că examinarea cererii lor va fi amânată până la finalizarea procedurii la Curte, apoi au transmis dosarul primăriei, competentă după intrarea în vigoare a legii nr. 247/2005. La data de astazi, nicio decizie nu a fost adoptată de autorități în procedura de indemnizare în cauză. II.

Din observațiile guvernului român rezultă că măsuri vizând accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin fondul de investiții "Proprietatea" au fost luate recent de autoritățile naționale în temeiul ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2007. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA VIOLĂRILE ALEGATE ALE ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI ȘI ALE ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

Reclamanții susțin că refuzul autorităților de a le restitu apartamentul nr. 3 în executarea hotărârii definitive din 13 martie 2001, precum și imposibilitatea de a-și recupera proprietatea apartamentelor nr. 3, 4 și 5, toate vândute de stat în ciuda naționalizării lor abuzive, a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal, în ceea ce privește primul apartament precitat, și dreptului la respect pentru bunurile lor, în ceea ce privește toate apartamentele precitate. Ei invocă art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat în partea lui relevantă după cum urmează: art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturi și obligații de caracter civil (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect pentru bunurile sale. Niciun om nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statului de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul susține că reclamanții nu au întreprins demersuri pentru a identifica terții cumpărători ai apartamentului nr. 3 pentru a sesiza apoi instanțele interne cu o acțiune de anulare a contractului de vânzare referitor la acel apartament.

Reclamanții susțin că autoritățile au refuzat să le furnizeze informații în această privință, cum ar fi identitatea terților cumpărători ai apartamentului precitat și data contractului de vânzare.

Curtea consideră că argumentul Guvernului trebuie interpretat ca o excepție de neepuizare a căilor de recurs de către reclamanti privind grievurile referitoare la apartamentul nr. 3. Ea reamintește că a mai judecat în situații similare că acțiunea de anulare a titlului de proprietate transmis unui particular în urma vânzării bunului litigios de stat nu constituie o cale de recurs de epuizat. Prin impunerea reclamanților să inițieze proceduri împotriva unui particular în timp ce propriul comportament al statului este la baza situației litigioase create, statul s-ar sustrage obligației sale de a asigura executarea hotărârilor pronunțate împotriva lui, precum și respectarea dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Ioan c. România, nr. 31005/03, §§ 32-35, 1 iulie 2008). De aceea, Curtea nu poate accepta excepția Guvernului, care nu a prezentat nicio circumstanță care ar trebui să-o conducă pe Curte la o concluzie diferită în speță.

De altfel, Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

În ceea ce privește restitution de către autorități a apartamentului nr. 3 în executarea hotărârii definitive din 13 martie 2001, Guvernul consideră că reclamanții au fost informați cu privire la imposibilitatea executării acestei hotărâri în procedura de punere în posesie parțială (§11 de mai sus), din cauza contractului de vânzare în favoarea terților cumpărători. Doar o anulare a acestui contract ar fi putut duce la o restitution. În ceea ce privește toate apartamentele litigioase, Guvernul reiterează argumentele sale prezentate în cauze similare. Prezentând sistemul de indemnizare prevăzut de legile nr. 10/2001 și 247/2005, el consideră că având în vedere circumstanțele excepționale înconjurând regimul bunurilor naționalizate, o anumită întârziere în acordarea reclamanților a despăgubirilor în conformitate cu valoarea pieței bunurilor nu rupe justa balanță în speță.

Citând jurisprudența Curții, reclamanții consideră că sistemul de indemnizare precitat nu funcționează la data de astazi.

În ceea ce privește grievul referitor la dreptul la respect pentru bunuri, Curtea a tratat de mai multe ori cauze cu întrebări similare celor din speță și a constatat violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauzele citate la §15 de mai sus și Porteanu c. România, nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).

După ce a examinat toți factorii care i-au fost supuși, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce în prezenta cauză la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în cauzele precitate. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care guvernează acțiunile de revendicare imobiliară și restitution bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a existenței "bunului" altuia, se analizează ca o privare de bun. Curtea reiterează că o asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, precitat, §§ 39, 43 și 59). De aceea, nimic nu ar putea să distingă în acest punct cazul apartamentului nr. 3 de celelalte două apartamente vândute și statul nu ar putea sustrage obligațiilor sale cu privire la dreptul la respect pentru bunurile reclamanților, cu atât mai mult cu cât curtea de apel a ordonat restitution apartamentului precitat pe baza informațiilor furnizate de autoritățile înseși (§8 precitat).

Curtea constată că la data de astazi, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de indemnizare pus în aplicare de legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi, și în particular reclamanților, să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibil, o indemnizație în raport cu valoarea vânzabilă a bunurilor din care au fost priviți.

Această concluzie nu prejudiciază nicio evoluție pozitivă pe care mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială ar putea să o cunoască în viitor pentru a indemniza persoanele care, ca reclamanții, și-au văzut lipsite unui "bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se întrevadă în practică și care merge în direcția bună în această privință (§14 de mai sus).

Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță, eșecul dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor nr. 3, 4 și 5 (parte vândută) din imobilul precitat, vândute de autorități, combinat cu absența totală a indemnizării, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respect pentru bunurile lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, Curtea concluzionează că a existat o violare a articolului menționat mai sus.

Având în vedere concluziile sale figurând la paragrafele 22-27 de mai sus care se referă și la apartamentul nr. 3, Curtea consideră că nu este necesar să examineze cu mai mult detaliu pe fond dacă a existat și o violare a dreptului reclamanților de acces la un tribunal și a dreptului lor la respect pentru bunurile lor din cauza neexecutării părții hotărârii definitive din 13 martie 2001 care ordona restitution de către autorități a apartamentului nr. 3 (Enciu și Lega c. România, nr. 9292/05, § 36, 8 februarie 2007, și Voda și Bob c. România, nr. 7976/02, § 28, 7 februarie 2008). II.

În ceea ce privește lipsa pronunțării în public a dispozitivului hotărârii precitate pronunțate în ultimă instanță, Curtea reamintește că a respins deja ca evident nefondat un asemenea grief într-o cauză similară (Bacanu și S.C. "R" SA c. România, nr. 4411/04, § 102, 3 martie 2009). Cât privește celelalte grievuri, având în vedere ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște de acuzațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției invocate de reclamanti. De aceea, această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Bazând-se pe o expertiză imobiliară din aprilie 2007, reclamanții cer, cu titlu de prejudiciu material suferit, contravaloarea pieții apartamentelor nr. 3, 4 și 5 și a terenului aferent (doar pentru partea vândută a acestui apartament din urmă), valoare estimată la 1191739 lei români (RON), adică 352407 euro (EUR) conform cursului de schimb practicat la acea vreme de banca națională a României (BNR). De altfel, bazând-se pe venituri din chirie obținute în 2005 din chiriere apartamentului nr. 2 din același imobil, ei solicită de asemenea, cu titlu de lipsa de beneficiu din apartamentele precitate din octombrie 1999, 54000 EUR. În sfârșitul, reclamanții cer 7000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul contestă aceste cereri. Conform expertizei furnizate în mai 2007, valoarea pieții celor trei apartamente vândute (inclusiv terenul aferent) ar fi de 304364 EUR, conform cursului de schimb RON/EUR practicat la acea vreme. De altfel, bazând-se pe jurisprudența Curții, Guvernul consideră că nu este necesar să repareze prejudiciul susținut rezultând din chiriile neperceput. Cât privește prejudiciul moral susținut, Guvernul trimite la montantele acordate de Curte în cauze similare.

Având în vedere violarea constatată, cererea reclamanților și faptul că particulari sunt astazi proprietari ai apartamentelor litigioase, Curtea hotărăște că cu titlu de prejudiciu material, statul va trebui să verse reclamanților o sumă corespunzând valorii actuale a bunurilor în cauză. În ceea ce privește calculul acestui montant, Curtea observă diferența care desparte expertiza prezentată de reclamanti și cea produsă de Guvern privind valoarea apartamentelor, valori bazate și ele pe cursul de schimb practicat la acea vreme de BNR. Având în vedere informațiile furnizate de părți, ea estimează valoarea bunurilor în cauză la 305000 EUR.

Privind sumele cerute pentru lipsa de beneficiu din aceste bunuri, Curtea reamintește că nu ar putea specula cu privire la posibilitatea unei chirii și randamentul acesteia (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005) și că a ordonat plata contravaloarei bunurilor în cauză, ca reparare sub art. 41 al Convenției. De aceea, ea respinge această cerere.

Privind cererea reclamanților cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat pentru ei dezagreuri și incertitudini, și că trebuie să li se acorde în total o sumă de 3000 EUR, care reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Furnizând justificative pentru esență din suma cerută, reclamanții cer de asemenea 1858 EUR pentru cheltuieli și costuri, din care aproximativ 1200 EUR din onorariile de avocat și expert în procedurile interne, restul sumei reprezentând cheltuieli legate de procedura la Curte.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, legate de procedura la Curte. În ceea ce privește cheltuielile suportate în procedurile interne, el reamintește că doar sumele angajate pentru a corecta o violare a Convenției ar putea fi rambursate. El observă de asemenea că reclamanții au câștigat cauza în prima acțiune de revendicare finalizată prin hotărârea din 7 iunie 2002 și că unele justificative lipsesc de precizie, cum ar fi acelea referitoare la onorariile de avocat la nivel intern și cheltuielile de traducere.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere criteriile menționate mai sus, documentele în posesia sa și cele 850 EUR primite cu titlu de asistență judiciară din partea Consilului Europei, Curtea consideră că trebuie respinsă cererea reclamanților în această privință. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă privind grievurile bazate pe art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la neexecutarea hotărârii din 13 martie 2001 (apartamentul nr. 3) și imposibilitatea de a-și recupera proprietatea apartamentelor nr. 3, 4 și 5 vândute de autorități, și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza eșecului dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor nr. 3, 4 și 5, din lipsa indemnizării; 3. Hotărăște că nu este necesar să examineze pe fond grievurile bazate pe art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la neexecutarea hotărârii din 13 martie 2001 precitate; 4. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse, în comun cu reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 305000 EUR (trei sute cinci mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material; ii. 3000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; b) că sumele menționate mai sus vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății; c) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 octombrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 14884/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Mihai Sorin Rădulescu et Radu Florin Rădulescu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 25 mars 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M e Cătălin Ion Ciubota, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 12 décembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation nº 92/1950, l'Etat roumain prit possession d'un immeuble sis à Bucarest au n o 52, boulevard Carol, qui appartenait au père des requérants.

Le 13 décembre 1990 et le 25 avril 1996, le premier requérant invita la société F. chargée de gérer le fonds immobilier de la mairie de Bucarest respectivement de ne pas vendre l'immeuble précité et de lui fournir des documents qu'il souhaitait utiliser dans une action en revendication du bien.

Par deux contrats de vente du 22 janvier 1997, conclus en vertu de la loi n o 112/1995 précisant la situation juridique de certains biens immeubles à usage d'habitation (« la loi n o 112/1995 »), la société F. vendit l'appartement n o 4 et une partie de l'appartement n o 5 de l'immeuble précité respectivement aux époux P. et aux époux M., qui en étaient les locataires. A une date non précisée, elle vendit aussi l'appartement n o 3 dudit immeuble.

Après qu'un arrêt de principe de 1998 de la Cour suprême de justice ait jugé que les tribunaux étaient compétents pour examiner des actions en revendication des immeubles nationalisés, les requérants saisirent en 1999 les juridictions internes d'une demande en revendication de l'immeuble précité dirigée contre le conseil local de Bucarest (« le conseil local ») et la société F. Par un arrêt du 13 mars 2001, la cour d'appel de Bucarest accueillit partiellement l'action des requérants, jugeant que l'Etat « ne pouvait pas justifier un titre valable à l'égard de l'immeuble litigieux » dès lors que le père des requérants faisait partie d'une catégorie sociale que le décret n o 92/1950 exemptait de la nationalisation. S'appuyant sur des renseignements fournis par la société F. quant aux appartements déjà vendus par les autorités, la cour d'appel ordonna aux parties défenderesses de restituer l'immeuble aux requérants, à l'exception d'un appartement vendu par leur père en 1948 et sis au rez-de-chaussée de m'immeuble et des appartements n os 4 et 5 vendus par l'Etat aux anciens locataires. Pour rejeter la demande en restitution des deux derniers appartements, la cour d'appel jugea que le conseil local n'avait pas qualité pour ester en justice en tant que défendeur, dès lors que celui-ci n'était plus propriétaire des appartements litigieux. Cet arrêt devint définitif le 7 juin 2002, à la suite du rejet du recours formé par les requérants.

Par un arrêt définitif du 19 mars 2003, rendu dans une procédure distincte, la cour d'appel de Bucarest rejeta l'action des requérants en revendication des appartements n os 4 et 5 et en annulation des contrats de vente conclus à leur égard, action dirigée contre les autorités locales et les tiers acquéreurs. La cour d'appel jugea qu'au moment de la vente les parties défenderesses avaient été de bonne foi, dès lors qu'elles ne pouvaient pas prévoir que les requérants allaient introduire une action en revendication de l'immeuble et que la notion de nationalisation « sans titre » avait été précisée par une ordonnance du Gouvernement de février 1997. Le titre de propriété des tiers acquéreurs était à préférer à celui des requérants, vu les termes de l'article 46 (2) de la loi n o 10/2001.

Selon les requérants, malgré la mention « prononcé en public » figurant dans le texte de l'arrêt précité, en réalité les juges n'avaient pas donné lecture en public du dispositif de l'arrêt rendu le 19 mars 2003. En réponse à la demande des requérants tendant à savoir comment ils pouvaient connaître l'issue de la procédure le jour du prononcé de l'arrêt de la cour d'appel, par une lettre du 17 juillet 2003, la présidente de cette juridiction leur fit savoir que les parties à un procès pouvaient consulter le registre des séances, déposé aux archives de l'instance.

Par une décision du 14 juillet 2003, rendue en exécution de l'arrêt précité du 13 mars 2001 et suivie d'un procès-verbal de mise en possession du 23 septembre 2003, la mairie de Bucarest restitua aux requérants l'immeuble sis à Bucarest au n o 52, boulevard Carol, en excluant les parties de l'immeuble que l'arrêt susmentionné ne restitua pas et aussi l'appartement n o 3. A la différence des autres appartements de l'immeuble vendus par l'Etat, les autorités ne fournirent aucun renseignement quant à la date de la vente et à l'identité de l'acquéreur.

A une date non précisée en 2001, les requérants adressèrent une notification aux autorités compétentes en vertu de la loi n o 10/2001 pour se voir indemniser pour l'immeuble nationalisé. En 2004, les intéressés complétèrent le dossier selon les instructions des autorités. Ces dernières les informèrent dans un premier temps que l'examen de leur demande serait ajourné jusqu'à l'issue de la procédure à la Cour, puis transmirent le dossier à la mairie, compétente après l'entrée en vigueur de la loi n o 247/2005. A ce jour, aucune décision n'a été adoptée par les autorités dans la procédure d'indemnisation en question. II.

Il ressort des observations du Gouvernement roumain que des mesures visant l'accélération de la procédure d'octroi des dédommagements à travers le fonds d'investissement « Proprietatea » ont été prises récemment par les autorités nationales en vertu notamment de l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81/2007. EN DROIT I. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Les requérants allèguent que le refus des autorités de leur restituer l'appartement n o 3 en exécution de l'arrêt définitif du 13 mars 2001 ainsi que l'impossibilité de recouvrer la propriété des appartements n os 3, 4 et 5, tous vendus par l'Etat malgré leur nationalisation abusive, a porté atteinte à leur droit d'accès à un tribunal, s'agissant du premier appartement précité, et au droit au respect de leurs biens, s'agissant de tous les appartements précités. Ils invoquent les articles 6 § 1 de la Convention et l'article 1 du Protocole n o 1, libellés comme suit dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient que les requérants n'ont pas fait des démarches pour identifier les tiers acquéreurs de l'appartement n o 3 afin de saisir ensuite les tribunaux internes d'une action en annulation du contrat de vente portant sur cet appartement.

Les requérants mettent en avant que les autorités ont refusé de leur préciser des renseignements à ce titre, tels que l'identité des tiers acquéreurs de l'appartement précité et la date du contrat de vente.

La Cour estime qu'il convient d'interpréter l'argument du Gouvernement comme une exception de non-épuisement des voies de recours par les requérants au sujet des griefs portant sur l'appartement n o 3. Elle rappelle avoir déjà jugé dans des situations similaires que l'action en en annulation du titre de propriété délivré à un particulier à la suite de la vente du bien litigieux par l'Etat ne constitue pas une voie de recours à épuiser. En imposant aux requérants d'engager des procédures contre un particulier alors que son propre comportement est à la base de la situation litigieuse créée, l'Etat se soustrairait à son obligation d'assurer l'exécution des arrêts rendus à son encontre ainsi que le respect du droit de propriété (voir, mutatis mutandis , Ioan c. Roumanie , n o 31005/03, §§ 32-35, 1 er juillet 2008). Partant la Cour ne saurait retenir l'exception du Gouvernement, qui n'a présenté aucune circonstance qui devrait mener la Cour vers une conclusion différente en l'espèce.

Par ailleurs, la Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

S'agissant de la restitution par les autorités de l'appartement n o 3 en exécution de l'arrêt définitif du 13 mars 2001, le Gouvernement estime que les requérants ont été informés de l'impossibilité d'exécution de cet arrêt lors de la procédure de mise en possession partielle (paragraphe 11 ci-dessus), eu égard au contrat de vente en faveur des tiers acquéreurs. Seule une annulation de ce contrat aurait pu mener à une restitution. Quant à tous les appartements litigieux, le Gouvernement réitère ses arguments présentés dans des affaires similaires. Présentant le système d'indemnisation prévu par les lois n os 10/2001 et 247/2005, il estime qu'au vu des circonstances exceptionnelles entourant le régime des biens nationalisés, un certain retard dans l'octroi aux requérants des dédommagements conformément à la valeur marchande des biens ne rompt pas le juste équilibre en l'espèce.

Citant la jurisprudence de la Cour, les requérants estiment que le système d'indemnisation précité ne fonctionne pas à ce jour.

S'agissant du grief relatif au droit au respect des biens, la Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 er du Protocole n o 1 (voir les affaires citées au paragraphe 15 ci-dessus et Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32-35, 16 février 2006).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener dans le cas présent à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'État du bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l'existence du « bien » de l'autre, s'analyse en une privation de bien. La Cour réitère qu'une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin, précité, §§ 39, 43 et 59). Partant, rien ne saurait distinguer sur ce point le cas de l'appartement n o 3 des deux autres appartements vendus et l'Etat ne saurait se soustraire aux obligations lui incombant quant au droit au respect des biens des requérants, d'autant plus que la cour d'appel a ordonné la restitution de l'appartement précité sur la base des renseignements fournis par les autorités elles-mêmes (paragraphe 8 précité).

La Cour observe qu'à ce jour, le Gouvernement n'a pas démontré que le système d'indemnisation mis en place par la loi n o 247/2005 permettrait aux bénéficiaires de cette loi, et en particulier aux requérants, de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisible, une indemnité en rapport avec la valeur vénale des biens dont ils ont été privés.

Cette conclusion ne préjuge pas toute évolution positive que pourraient connaître à l'avenir les mécanismes de financement prévus par cette loi spéciale en vue d'indemniser les personnes qui, comme les requérants, se sont vu privées d'un « bien », au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. A cet égard, la Cour prend note avec satisfaction de l'évolution récente qui semble s'amorcer en pratique et qui va dans le bon sens en la matière (paragraphe 14 ci-dessus).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur les appartements n os 3, 4 et 5 (partie vendue) de l'immeuble précité, vendus par les autorités, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, leur ont fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Partant, la Cour conclut qu'il y a eu violation de l'article susmentionné.

Eu égard à ses conclusions figurant aux paragraphes 22-27 ci-dessus qui portent aussi sur l'appartement n o 3, la Cour considère qu'il n'y a pas lieu d'examiner de surcroit au fond s'il y a eu aussi violation du droit des requérants d'accès à un tribunal et de leur droit au respect de leurs biens en raison de la non-exécution de la partie de l'arrêt définitif du 13 mars 2001 ordonnant la restitution par les autorités de l'appartement n o 3 ( Enciu et Lega c. Roumanie , n o 9292/05, § 36, 8 février 2007, et Voda et Bob c. Roumanie , n o 7976/02, § 28, 7 février 2008). II.

S'agissant du défaut de prononcé en public du dispositif de l'arrêt précité rendu en dernier ressort, la Cour rappelle avoir déjà rejeté comme manifestement mal fondé un tel grief dans une affaire similaire ( Bacanu et S.C. « R » SA c. Roumanie , n o 4411/04, § 102, 3 mars 2009). Quant aux autres griefs, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention invoqués par les requérants. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

S'appuyant sur une expertise immobilière d'avril 2007, les requérants demandent, au titre du dommage matériel qu'ils auraient subi, la contrevaleur marchande des appartements n os 3, 4 et 5 et du terrain afférent (seulement de la partie vendue pour ce dernier appartement), valeur estimée à 1 191 739 lei roumains (RON), à savoir 352 407 euros (EUR) selon le taux d'échange pratiqué à l'époque par la banque nationale de Roumanie (BNR). Par ailleurs, s'appuyant sur le revenu locatif obtenu en 2005 par la location de l'appartement n o 2 du même immeuble, ils sollicitent aussi, au titre du défaut de jouissance des appartements précités depuis octobre 1999, 54 000 EUR. Enfin, les requérants demandent 7 000 EUR au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement conteste ces demandes. Selon l'expertise fournie en mai 2007, la valeur marchande des trois appartements vendus (y compris du terrain afférent) serait de 304 364 EUR, selon le taux d'échange RON/EUR pratiqué à l'époque. Par ailleurs, s'appuyant sur la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement considère qu'il n'y a pas lieu de réparer le préjudice allégué découlant des loyers non perçus. Quant au préjudice moral allégué, le Gouvernement renvoie aux montants octroyés par la Cour dans des affaires similaires.

Eu égard à la violation constatée, à la demande des requérants et au fait que des particuliers sont à ce jour propriétaires des appartements litigieux, la Cour décide qu'au titre du dommage matériel, l'Etat devra verser aux requérants une somme correspondant à la valeur actuelle des biens en question. S'agissant du calcul de ce montant, la Cour note l'écart qui sépare l'expertise soumise par les requérants et celle produite par le Gouvernement quant à la valeur des appartements, valeurs fondées d'ailleurs sur le taux d'échange pratiqué à l'époque par la BNR. Compte tenu des informations fournies par les parties, elle estime la valeur des biens en question à 305 000 EUR.

Concernant les sommes demandées pour le défaut de jouissance de ces biens, la Cour rappelle qu'elle ne saurait spéculer sur la possibilité d'une location et sur le rendement de celle-ci ( Buzatu c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005) et qu'elle a ordonné le paiement de la contrevaleur des biens en cause, en tant que réparation au titre de l'article 41 de la Convention. Dès lors, elle rejette cette demande.

Concernant la demande des requérants au titre du dommage moral, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné pour eux des désagréments et des incertitudes, et qu'il convient de leur allouer conjointement une somme de 3 000 EUR, qui représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Fournissant des justificatifs pour l'essentiel de la somme sollicitée, les requérants demandent également 1 858 EUR pour frais et dépens, dont environ 1 200 EUR d'honoraires d'avocat et d'expert dans les procédures internes, le restant de la somme représentant des frais liées à la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais réels, nécessaires et raisonnables, liés à la procédure devant la Cour. S'agissant des dépenses engagées dans les procédures internes, il rappelle que seules les sommes engagées pour corriger une violation de la Convention pourraient être remboursées. Il note en outre que les requérants ont eu gain de cause dans la première action en revendication achevée par l'arrêt du 7 juin 2002 et que certains justificatifs manquent de précision, comme ceux relatifs aux honoraires d'avocat au niveau interne et aux frais de traduction.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des critères susmentionnés, des documents en sa possession et des 850 EUR reçus à titre l'aide judiciaire de la part du Conseil de l'Europe, la Cour considère qu'il convient de rejeter la demande des requérants à cet égard. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1 relatifs à la non-exécution de l'arrêt du 13 mars 2001 (appartement n o 3) et à l'impossibilité de recouvrer la propriété des appartements n os 3, 4 et 5 vendus par les autorités, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 en raison de la mise en échec du droit de propriété des requérants sur les appartements n os 3, 4 et 5, à défaut d'indemnisation ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner au fond les griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1 relatifs à la non-exécution de l'arrêt du 13 mars 2001 précité ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser, conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 305 000 EUR (trois cent cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour préjudice matériel ; ii. 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour préjudice moral ; b) que les sommes susmentionnées seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; c) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président