AFFAIRE MARIN ET GHEORGHE RĂDULESCU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (n o 15851/06) îndreptată împotriva României și care doi cetățeni ai acestui Stat, d-l Marin Rădulescu și d-l Gheorghe Rădulescu („reclamanții"), au sesizat Curtea la 14 martie 2006 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de Me Robert Schrodis, avocat la Viena. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 16 mai 2007, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în aceeași vreme asupra admisibilității și pe fond. PE FAPTE I.

La 6 iunie 2001, reclamanții au adresat primarului municipiului București o cerere întemeiată pe legea nr. 10/2001 privind bunurile imobiliare luate abuziv de Stat între 1945 și 1989 („legea nr. 10/2001"), cerere în vederea obținerii de despăgubiri pentru două bunuri imobiliare (case și terenuri aferente situate pe strada Petre Tina numerele 36 și 47 la București) care fuseseră proprietatea părinților lor, S.R. și D.R., și care intrasem în patrimoniul Statului, înainte de a fi demolate. Ei susțineau calitatea lor de moștenitori ai părinților lor, sprijinindu-se pe un certificat de moștenire nr. 145/1963.

După examinarea dosarului, prin hotărâre din 23 ianuarie 2006, primarul municipiului București a admis cererea interesaților și le-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile imobiliare sus-menționate, fără a preciza suma, în conformitate cu dispoziții legale aplicabile (legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 sus-citată). A ordonat comunicarea hotărârii, printre altele, Comisiei centrale („comisia"), învestită în principal cu fixarea sumei daunelor-interese datorate.

La 27 mai 2008, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a informat Guvernul că, ca urmare a unei examinări a hotărârii din 23 ianuarie 2006 și a dosarului acesteia, s-a constatat că reclamanții nu erau singurii moștenitori ai părinților lor, deoarece din certificatele de moștenire în chestiune (numerele 145/1963 și 396/1970) rezulta că trei alte persoane (C.R., D.R. și M.T.) apăreau, de asemenea, ca moștenitori ai părinților interesaților. Or, hotărârea sus-menționată a ordonat acordarea de despăgubiri pentru întregimea bunurilor imobiliare naționalizate doar reclamanților. Prin urmare, ANRP a returnat dosarul în chestiune primarului, remarcând, de asemenea, că construcțiile demolate nu fuseseră descrise în detaliu (suprafață, vârstă, etc.) în hotărârea din 23 ianuarie 2006. Primarul trebuia să obțină documente relevante la aceasta de la arhivele naționale și să reexamineze hotărârea în chestiune. În cazul în care primarul ar fi estimat necesară adoptarea unei noi hotărâri, dosarul trebuia să fie transmis apoi prefecturii pentru controlul legalității.

Guvernul nu a furnizat informații până în prezent privind modalitatea în care autoritățile au dat curs scrisorii sus-menționate a ANRP privind hotărârea din 23 ianuarie 2006. II.

În plus, art. 4 (4) al legii nr. 10/2001 sus-menționate, după cum este formulat în urma modificării acestei legi de către legea nr. 247/2005, prevede că moștenitorii fostului proprietar al bunului imobil naționalizat (persoana îndreptățită) care au urmat procedura legii nr. 10/2001 beneficiază, de asemenea, de cotele de proprietate care ar fi trebuit să revină altor moștenitori ai proprietarului precitat, în cazul în care aceștia din urmă nu au urmat procedura sus-menționată (vezi, de asemenea, în același sens, hotărârile definitive ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din 16 februarie 2006, din 30 octombrie 2007, din 9 aprilie și 26 mai 2008, și din 16 ianuarie 2009).

Prin hotărârea Guvernului nr. 361 din 28 aprilie 2005 („hotărârea nr. 361/2005"), a fost creată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), învestită cu controlul, printre altele, al aplicării legilor numerele 10/2001 și 247/2005 și al funcționării Comisiei Centrale a Daunelor-Interese („comisia"), ANRP și comisia fiind ambele subordonate cancelariei prim-ministrului. Conform articolului 9 (5) al acestei hotărâri, controlul fazei administrative privind emiterea de către primari a hotărârilor asupra cererilor de restitutie sau indemnizare era efectuat de ANRP și de prefect. Dispoziții reglementând acest control au fost detaliate prin hotărârea Guvernului nr. 128 din 6 februarie 2008 care modifică normele de aplicare a legii nr. 10/2001. art. 16.9 al acestor norme prevede că hotărârile emise de primari sunt transmise prefectului, apoi de către acesta comisiei. Prefectul examinează dosarul și hotărârea privind respectarea condițiilor legale pentru a emite un „aviz de legalitate". În cazul în care estimează că hotărârea este ilegală, prefectul o contestă pe cale de contencios administrativ (potrivit legii nr. 554/2004, care fixează o termenul maxim de un an de la emiterea hotărârii), ceea ce suspendă transmiterea hotărârii comisiei. Conform articolului 16 al legii nr. 247/2005, comisia este competentă în esență pentru controlul legalității eventualei hotărâri de refuz a primarului privind restituirea bunului imobil, precum și procesul de calcul de către experți al daunelor-interese datorate (vezi și hotărârea din 10 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Potrivit jurisprudenței interne, hotărârea prin care primarul admite o cerere de restitutie sau indemnizare de un privat în temeiul legilor numerele 10/2001 și 247/2005 are caracterul unui act civil de dispoziție care, comunicat părților interesate, naște drepturi patrimoniale pentru titularul dreptului și nu poate fi revocat sau anulat de autoritățile administrative, ci doar de tribunalele civile ca urmare a unei acțiuni judiciare (hotărârile definitive nr. 6723 din 17 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nr. 159 din 22 aprilie 2008 a curții de apel Craiova). Potrivit acestei ultime hotărâri, în absența unei acțiuni în judecată, o asemenea hotărâre a primarului devine definitivă și dreptul interesatului de a fi indemnizat constituie un drept dobândit. Continuarea ulterioară a procedurii prevăzute de legea nr. 247/2005 se referă doar la verificarea de către comisie a temeiniciei eventualei refuzuri a autorităților de a restitui bunul imobil litigios, precum și fixarea de către acestea, pe baza sfatului unui expert, a sumei daunelor-interese datorate. De altfel, ca urmare a intrării în vigoare a hotărârii Guvernului nr. 128/2008 sus-menționate, în hotărârea din 10 noiembrie 2008 sus-menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că doar prefectul poate controla legalitatea hotărârii emise de primar, comisia având doar competențe prevăzute în mod limitat de art. 16 al legii nr. 247/2005 sus-citat (și anume, potrivit Înaltei Curți, restituirea bunului imobil și retur pentru reexaminare a unui dosar incomplet sau care tratează un drept de indemnizare stabilit greșit).

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul ridică excepția de inaplicabilitate ratione materiae a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în această cauză pe motiv că, spre deosebire de cauzele Matache și alții c. România (nr. 38113/02, 19 octombrie 2006) și Broniowski c. Polonia (nr. 31443/96, CEDO 2005-IX), reclamanții nu beneficiază, pe baza hotărârii din 23 ianuarie 2006, de un „bun" sau de o „creanță" privind despăgubirile de o sumă stabilită și exigibilă, deoarece hotărârea sus-menționată nu fixase suma ce urma să le fie acordată interesaților.

Curtea estimează că excepția Guvernului este strâns legată de substanța pretenției fondate pe art. 1 din Protocolul nr. 1, de aceea trebuie să fie unită cu fondul. De altfel, constată că această pretenție nu este evaziv neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul insistă asupra faptului că interesații au făcut uz de posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a se vedea acordați de despăgubirile în temeiul legii nr. 10/2001, după cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, și remarcă că li s-a recunoscut prin hotărârea în cauză dreptul de a fi indemnizați pentru cele două bunuri imobiliare în chestiune. Potrivit Guvernului, mecanismul instituit de această din urmă lege și privind crearea fondului Proprietatea este de natură să ofere titularilor dreptului despăgubirile corespunzătoare cerințelor jurisprudenței Curții. Potrivit ultimelor modificări ale legii nr. 247/2005, o parte din despăgubirile în cauză ar putea fi versată în bani lichizi interesaților și s-au făcut progrese pentru ca fondul Proprietatea să devină funcțional. De altfel, Guvernul estimează că perioada scursă de la hotărârea din 23 ianuarie 2006, care a recunoscut un drept de despăgubire reclamanților, nu poate fi considerată excesivă.

Reclamanții reiau în esență argumentele lor.

Curtea trimite la jurisprudența citată în cauza Viașu sus-menționată, privind obligații, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, care cad în sarcina Statului care a adoptat o legislație prevăzând restituirea sau indemnizarea pentru bunuri confiscate în temeiul unui regim anterior (Viașu, sus-citat, § 58). În special, reamintește că a hotărât deja, în conformitate cu jurisprudența Curții și dreptul intern relevant, că dreptul unui reclamant – rezultat dintr-o hotărâre administrativă definitivă – de a fi recompensat cu despăgubirile, în pofida defectului autorităților de a fixa suma exactă a acestora, reprezintă un „interes patrimonial" suficient stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil, care se încadrează în noțiunea de „bunuri" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (v. Aurel Popa c. România, nr. 21318/02, § 17, 16 iulie 2009; Viașu, sus-citat, § 59, și, mutatis mutandis, Ramadhi și 5 alții c. Albania, nr. 38222/02, § 71, 13 noiembrie 2007).

În această cauză, Curtea observă că, prin hotărârea din 23 ianuarie 2006, primarul Bucureștiului a recunoscut dreptul reclamanților de a fi indemnizați pentru cele două bunuri imobiliare naționalizate în chestiune, în conformitate cu legile numerele 10/2001 și 247/2005, fără a fixa suma. Pentru a adopta această hotărâre, s-a bazat, printre altele, pe certificatul de moștenire nr. 145/1963. Această hotărâre nu a fost contestată de nici o acțiune formulată de autorități sau de reclamanți și, ca în cauza Aurel Popa sus-menționată, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care susține incompatibilitatea ratione materiae a acestei pretenții pe motiv că suma despăgubirilor nu fusese fixată (Aurel Popa, sus-citat, § 17).

Desigur, Curtea observă că în mai 2008, și anume doi ani și jumătate după comunicarea sa părților, ANRP a reexaminat hotărârea din 23 ianuarie 2006 și a returnat-o primarului Bucureștiului, în principal pe motiv că autoritățile nu descrisem bunurile imobiliare în cauză în detaliu și că certificatele de moștenire ale reclamanților arătau că existau alți comotor. Cu toate acestea, Curtea nu poate considera că acest aspect o poate duce la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în cauzele sus-menționate, și anume că interesații dispuneau de un „interes patrimonial" cert, nerevocabil și exigibil prin dreptul de a fi despăgubiți pentru bunurile imobiliare în cauză. La aceasta, Curții îi ajunge să remarce că ANRP nu a anulat hotărârea din 23 ianuarie 2006 și că Guvernul nu a informat-o că primarul ar fi modificat această hotărâre, hotărâre care, de altfel – conform dreptului și jurisprudenței interne relevante – nu ar putea face obiectul decât al unui control judecătoresc pur de legalitate, declanșat de prefect, în termenul prescris de legea nr. 554/2004 (§11-12 mai sus). Or, Curtea reiterează că hotărârea litigiasă nu a fost contestată de nicio acțiune de legalitate. De altfel, trebuie remarcat că, anexând cererii lor certificatul de moștenire nr. 145/1963, pe care se bazează ANRP, reclamanții nu au ascuns autorităților existența altor moștenitori, și că Guvernul nu a susținut că aceștia din urmă au urmat aceeași procedură pentru a revendica o parte din drepturile recunoscute interesaților de hotărârea litigiasă (§5 in fine, 7 și 10 mai sus).

Curtea reamintește că neexecutarea unei hotărâri care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în sensul primei propoziții a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1. În această cauză, ingerința constă în defectul autorităților de a realiza efectiv dreptul pe care l-au recunoscut reclamanților prin hotărârea din 23 ianuarie 2006, fixând suma indemnizații datorate și plătind-o interesaților (Viașu, sus-citat, §§ 60 și 66, și Ramadhi și 5 alții, sus-citat, §§ 76-77).

Curtea a deja tratat cauze care ridică întrebări similare cu cele ale cauzei de prezent și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Viașu, sus-citat, §§ 62-73; Aurel Popa, sus-citat, §§ 19-21, și Ramadhi și 5 alții, sus-citat, §§ 78-84). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce în cauza de prezent la o concluzie diferită. Privitor la examinarea echilibrului corect care trebuie menținut între interesele în cauză și, deci, al termenului necesar autorităților pentru a plăti reclamanților indemnizațiile la care au dreptul, ținând cont de marja de apreciere a Statului în materie de adoptare și aplicare a măsurilor de reparație, Curtea observă că aproximativ patru ani au trecut deja de la hotărârea autorităților competente care a recunoscut dreptul interesaților la despăgubiriri.

Deși ia în considerare evoluția recentă care pare să se contureze în practică privitor la mecanismul de plată a despăgubirilor prevăzut de legea nr. 247/2005 modificată de OUG nr. 81/2007, Curtea observă că până la această dată, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de indemnizare instituit de legea sus-citată, inclusiv fondul Proprietatea, ar permite titularilor dreptului, și în special reclamanților, să atingă, conform unei proceduri și unui calendar previzibil, indemnizații la care au dreptul.

Prin urmare, Curtea estimează că defectul autorităților de a trata dosarul reclamanților și de a executa hotărârea primarului Bucureștiului din 23 ianuarie 2006 calculând și plătind indemnizații datorate a menținut interesații, acum vârstnici cu peste patru zeci de ani, într-o stare de incertitudine juridică privitor la realizarea efectivă a drepturilor lor și le-a impus o sarcină excesivă (v., mutatis mutandis, Viașu, sus-citat, §§ 69-70, și Aurel Popa, sus-citat, § 21). Prin urmare, trebuie să respingă excepția Guvernului privind inaplicabilitatea ratione materiae a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în această cauză, și să concluzioneze asupra încălcării acestui articol. III.

Potrivit acestei dispoziții: „ 1. Înaltele Păți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părți. 2. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea acesteia. "

Curtea constată că încălcarea dreptului reclamanților la respectul bunurilor lor, după cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, și-are originea într-o problemă pe scară largă rezultată din disfuncționalitatea mecanismului instituit de legea nr. 10/2001, modificată de legea nr. 247/2005. Ea trimite la observații pe care le-a făcut ca orientare în alte cauze similare privitor la măsurile generale care s-ar impune la nivel național în contextul executării acestei hotărâri pentru ca Statul pârât să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restitutie, fie că este vorba de restituțare în natură sau de acordare de indemnizare, cum este și cazul de prezent (Viașu, sus-citat, §§ 82-83). B. art. 41 din Convenție

Potrivit articolului 41 din Convenție, „ Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Păți contractante nu permite de a remedia decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă convine, o satisfacție echitabilă. " 1. Daune

Indicând că doar restituția unui teren echivalent celui naționalizat ar fi eventual posibilă, reclamanții cer o sumă globală de 135 000 euro (EUR) pentru fiecare dintre ei, din care 15 000 EUR pentru daune morale și restul pentru daunele materiale suferite de fiecare reclamant, ținând cont de cotele lor de proprietate. Fără a furniza documente de susținere, ei estimează că valoarea de piață a bunurilor în cauză ar fi de 250 000 EUR, iar pierderea suportată prin faptul de a fi trebuit să închirieze un apartament pentru a locui în el de 70 000 EUR.

Guvernul estimează că returul pentru reexaminare în 2008 de către ANRP a hotărârii din 23 ianuarie 2006 face ca problema articolului 41 să nu fie în stare. De altfel, el prezintă o expertiză imobiliară conform căreia valoarea de piață a celor două bunuri imobiliare în cauză ar fi de 751 718 lei români (RON) și trimite la jurisprudența relevantă a Curții, susținând că suma cerută pentru daune morale este excesivă.

Curtea reamintește că a constatat în această cauză o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza defectului autorităților de a executa hotărârea din 23 ianuarie 2006 a primarului Bucureștiului calculând și plătind indemnizații datorate interesaților. De altfel, ea reiterează că a considerat că, în circumstanțele cauzei de prezent, Guvernul nu a furnizat elemente relevante pentru a constata, inclusiv având în vedere dreptul și practica interne, că dreptul reclamanților de a fi indemnizați pe baza hotărârii sus-menționate ar fi fost afectat de simul faptul că această hotărâre a fost returnată de ANRP primarului peste trei ani după adoptarea acesteia, retur care nu a fost urmat de atunci de nicio modificare a hotărârii în chestiune (§21 mai sus). Ținând cont de natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamantul a suferit prejudiciu material și moral considerabil și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea de încălcare.

Curtea estimează că plata indemnizării acordate în principiu de hotărârea din 23 ianuarie 2006 și fixate în conformitate cu criteriile stabilite de dispoziții legale relevante, ar fi de natură să plaseze reclamanții, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Totuși, ținând cont de constatări din această hotărâre din care rezultă că sistemul curent de indemnizare nu este încă eficace, Curtea estimează că nu are altă opțiune decât să aloce reclamanților suma care, potrivit ei, ar constitui un reglementare definitivă și completă a acestui litigiu patrimonial (Viașu, sus-citat, § 89).

În această cauză, ținând cont de informații de care dispune privitor la prețurile pieții imobiliare locale și elementele furnizate de Guvern la aceasta, luând în considerare neajunsurile și incertitudinea pe care situația litigiasă a putut s-o provoace reclamanților, și fără prejudiciul eventuali drepturi ale altor moștenitori, Curtea, hotărând în echitate, alocă fiecăruia din reclamanți, pentru toate prejudicii la un loc, suma de 90 000 EUR. 2. Frais și depen

Reclamantul nu cere nicio sumă pentru frais și depen. 3. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun de a stabili rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DECI, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Unește cu fondul excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată ca preludiu de Guvern și o respinge; 2. Declară cererea admisibilă; 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia din reclamanți, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 90 000 EUR (nouăzeci de mii de euro), de convertit în moneda Statului pârât la curs aplicabil la data reglementării, pentru toate prejudicii la un loc, plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, fără prejudiciul eventualelor drepturi ale altor moștenitori la aceasta; b) că de la expirarea termenului și până la plată, această sumă va fi mărită cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 mai 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 15851/06) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Marin Rădulescu et Gheorghe Rădulescu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 14 mars 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Robert Schrodis, avocat à Vienne. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 16 mai 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 6 juin 2001, les requérants saisirent la mairie de Bucarest d'une demande fondée sur la loi n o 10/2001 relative aux immeubles pris abusivement par l'Etat entre 1945 et 1989 (« la loi n o 10/2001 »), demande tendant à l'octroi de dédommagements pour deux immeubles (maisons et terrains afférents sis rue Petre Tina n os 36 et 47 à Bucarest) qui avaient été la propriété de leurs parents, S.R. et D.R., et étaient entrés dans le patrimoine de l'Etat, avant d'être démolis. Ils faisaient valoir leur qualité d'héritiers de leurs parents, s'appuyant sur un certificat d'hérédité n o 145/1963.

Après l'examen du dossier, par une décision du 23 janvier 2006, le maire de Bucarest accueillit la demande des intéressés et leur reconnut le droit à des dédommagements pour les immeubles susmentionnés, sans en préciser le montant, conformément aux dispositions légales applicables (la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001 précitée). Il ordonna la communication de la décision, entre autres, à la Commission centrale (« la commission »), chargée notamment de fixer le montant des dédommagements dus.

Le 27 mai 2008, l'Autorité nationale pour la restitution des propriétés (l'ANRP) informa le Gouvernement que, à la suite d'un examen de la décision du 23 janvier 2006 et de son dossier, il avait été retenu que les requérants n'étaient pas les seuls héritiers de leurs parents, puisqu'il ressortait des certificats d'hérédité en question (n os 145/1963 et 396/1970) que trois autres personnes (C.R., D.R. et M.T.) apparaissaient aussi comme héritiers des parents des intéressés. Or, la décision susmentionnée avait ordonné l'octroi de dédommagements pour l'intégralité des immeubles nationalisés seulement aux requérants. Partant, l'ANRP renvoya le dossier en question à la mairie, observant aussi que les constructions démolies n'avaient pas été décrites de manière détaillée (superficie, vétusté, etc.) dans la décision du 23 janvier 2006. La mairie devait obtenir des documents pertinents à ce titre auprès des archives nationales et réexaminer la décision en question. Dans le cas où la mairie aurait estimé devoir rendre une nouvelle décision, le dossier devait être ensuite transmis à la préfecture pour le contrôle de la légalité.

Le Gouvernement n'a fourni aucun renseignement jusqu'à ce jour quant à la suite donnée par les autorités à la lettre susmentionnée de l'ANRP relative à la décision du 23 janvier 2006. II.

Par ailleurs, l'article 4 (4) de la loi n o 10/2001 susmentionnée, tel qu'il est formulé à la suite de la modification de cette loi par la loi n o 247/2005, prévoit que les héritiers de l'ancien propriétaire de l'immeuble nationalisé ( persoana îndreptățită ) qui ont suivi la procédure de la loi n o 10/2001 bénéficient aussi des quotes-parts de l'immeuble qui auraient dû revenir aux autres héritiers du propriétaire précité, dans le cas où ces derniers n'ont pas suivi ladite procédure (voir aussi, dans le même sens, les arrêts définitifs de la Haute Cour de cassation et de justice du 16 février 2006, du 30 octobre 2007, des 9 avril et 26 mai 2008, et du 16 janvier 2009).

Par la décision du gouvernement n o 361 du 28 avril 2005 (« la décision n o 361/2005 »), a été créée l'Autorité nationale pour la restitution des propriétés (l'ANRP), chargée de contrôler, entre autres, l'application des lois n os 10/2001 et 247/2005 et le fonctionnement de la Commission centrale des dédommagements (« la commission »), l'ANRP et la commission étant toutes les deux subordonnées à la chancellerie du premier ministre. Selon l'article 9 (5) de cette décision, le contrôle de la phase administrative relative à la délivrance par les maires des décisions sur les demandes de restitution ou d'indemnisation était effectué par l'ANRP et par le préfet. Les dispositions régissant ce contrôle ont été détaillées par la décision du gouvernement n o 128 du 6 février 2008 modifiant les normes d'application de la loi n o 10/2001. L'article 16.9 de ces normes prévoit que les décisions rendues par les maires sont transmises au préfet, puis par celui-ci à la commission. Le préfet examine le dossier et la décision au regard du respect des conditions légales afin de rendre un « avis de légalité ». Dans le cas où il estime que la décision est illégale, le préfet la conteste en contentieux administratif (selon la loi n o 554/2004, qui fixe un délai maximum d'un an à partir de la décision rendue), ce qui suspend le renvoi de la décision à la commission. Selon l'article 16 de la loi n o 247/2005, la commission est compétente essentiellement pour contrôler la légalité de l'éventuelle décision de refus du maire quant à la restitution de l'immeuble ainsi que le processus du calcul par les experts des dédommagements dus (voir aussi l'arrêt du 10 novembre 2008 de la Haute Cour de cassation et de justice).

Selon la jurisprudence interne, la décision par laquelle le maire fait droit à une demande de restitution ou d'indemnisation d'un particulier en vertu des lois n os 10/2001 et 247/2005 a le caractère d'un acte civil de disposition qui, communiqué aux parties intéressées, fait naître des droits patrimoniaux pour l'ayant droit et ne peut être révoqué ou annulé par les autorités administratives, mais seulement par les tribunaux civils à la suite d'un recours judiciaire (arrêts définitifs n o 6723 du 17 octobre 2007 de la Haute Cour de cassation et de justice et n o 159 du 22 avril 2008 de la cour d'appel de Craiova). Selon ce dernier arrêt, à défaut de recours devant les tribunaux, une telle décision du maire devient définitive et le droit de l'intéressé à être indemnisé constitue un droit acquis. La poursuite ultérieure de la procédure prévue par la loi n o 247/2005 ne concerne que la vérification par la commission du bien-fondé de l'éventuel refus des autorités de restituer l'immeuble litigieux ainsi que la fixation par celles-ci, sur avis d'un expert, du montant des dédommagements dus. Par ailleurs, à la suite de l'entrée en vigueur de la décision du gouvernement n o 128/2008 précitée, dans l'arrêt du 10 novembre 2008 susmentionné, la Haute Cour de cassation et de justice a jugé que seul le préfet peut contrôler la légalité de la décision rendue par le maire, la commission n'ayant que les compétences prévues de manière limitative par l'article 16 de la loi n o 247/2005 précité (à savoir, selon la Haute Cour, la restitution de l'immeuble et le renvoi pour réexamen d'un dossier incomplet ou portant sur un droit d'indemnisation établi de manière erronée). EN DROIT I.

Les requérants se plaignent en substance de l'impossibilité de jouir de leur droit de se voir indemniser pour les deux immeubles nationalisés, comme le voudraient les dispositions légales pertinentes et la décision du 23 janvier 2006 du maire de Bucarest, et invoquent à cet égard les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. La Cour estime qu'il convient d'examiner les allégations des requérants uniquement au regard du dernier article susmentionné, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe de l'inapplicabilité ratione materiae de l'article 1 du Protocole n o 1 en l'espèce au motif qu'à la différence des affaires Matache et autres c. Roumanie (n o 38113/02, 19 octobre 2006) et Broniowski c. Pologne (n o 31443/96, CEDH 2005-IX), les requérants ne bénéficient pas, sur la base de la décision du 23 janvier 2006, d'un « bien » ou d'une « créance » relative à des dédommagements d'un montant établi et exigible, puisque ladite décision ne fixait pas la somme à octroyer aux intéressés.

La Cour estime que l'exception du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief fondé sur l'article 1 du Protocole n o 1, de sorte qu'il y a lieu de la joindre au fond. Par ailleurs, elle constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement insiste sur le fait que les intéressés ont fait usage de la possibilité de s'adresser aux autorités administratives afin de se voir accorder des dédommagements en vertu de la loi n o 10/2001, telle que modifiée par la loi n o 247/2005, et il note qu'ils se sont vu reconnaître par la décision en cause le droit d'être indemnisés pour les deux immeubles en question. Selon le Gouvernement, le mécanisme mis en place par cette dernière loi et portant sur la création du fonds Proprietatea est de nature à offrir aux ayants droit des dédommagements correspondant aux exigences de la jurisprudence de la Cour. Selon les dernières modifications de la loi n o 247/2005, une partie des dédommagements en cause pourrait être versée en liquide aux intéressés et des progrès ont été réalisés pour que le fonds Proprietatea devienne fonctionnel. Par ailleurs, le Gouvernement estime que la période écoulée depuis la décision du 23 janvier 2006 reconnaissant un droit à dédommagement aux requérants ne saurait être considérée excessive.

Les requérants réitèrent pour l'essentiel leurs arguments.

La Cour renvoie à la jurisprudence citée dans l'affaire Viașu précitée, concernant les obligations, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1, à la charge de l'Etat qui a adopté une législation prévoyant la restitution ou l'indemnisation pour les biens confisqués en vertu d'un régime antérieur ( Viașu , précité, § 58). En particulier, elle rappelle avoir déjà jugé, au regard de la jurisprudence de la Cour et du droit interne pertinent, que le droit d'un requérant – issu d'une décision administrative définitive – de se voir octroyer des dédommagements, nonobstant le défaut des autorités de fixer leur montant précis, représente un « intérêt patrimonial » suffisamment établi en droit interne, certain, non révocable et exigible, qui relève de la notion de « biens » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Aurel Popa c. Roumanie , n o 21318/02, § 17, 16 juillet 2009 ; Viașu, précité, § 59, et, mutatis mutandis , Ramadhi et 5 autres c. Albanie , n o 38222/02, § 71, 13 novembre 2007).

En l'espèce, la Cour observe que, par la décision du 23 janvier 2006, le maire de Bucarest a reconnu le droit des requérants d'être indemnisés pour les deux immeubles nationalisés en question, conformément aux lois n os 10/2001 et 247/2005, sans fixer de montant. Pour rendre cette décision, il s'est fondé, entre autres, sur le certificat d'hérédité n o 145/1963. Cette décision n'a fait l'objet d'aucun recours formé par les autorités ou les requérants et, comme dans l'affaire Aurel Popa précitée, la Cour ne saurait accepter l'argument du Gouvernement qui allègue l'incompatibilité ratione materiae de ce grief au motif que le montant des dédommagements n'avait pas été fixé ( Aurel Popa , précité, § 17).

Certes, la Cour observe qu'en mai 2008, à savoir deux ans et demi après sa communication aux parties, l'ANRP a réexaminé la décision du 23 janvier 2006 et l'a renvoyée au maire de Bucarest, principalement aux motifs que les autorités n'avaient pas décrit les immeubles en cause de manière détaillée et que les certificats d'hérédité des requérants faisaient ressortir qu'il y avait d'autres cohéritiers. Toutefois, la Cour ne saurait considérer que cet aspect puisse la mener à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires susmentionnées, à savoir que les intéressés disposaient d'un « intérêt patrimonial » certain, non révocable et exigible à travers le droit de se faire indemniser pour les immeubles en cause. A cet égard, il suffit à la Cour de relever que l'ANRP n'a pas annulé la décision du 23 janvier 2006 et que le Gouvernement ne l'a pas informée que le maire aurait modifié cette décision, décision qui d'ailleurs – selon le droit et la jurisprudence internes pertinents – ne serait susceptible que d'un contrôle judiciaire de pure légalité, déclenché par le préfet, dans le délai prescrit par la loi n o 554/2004 (paragraphes 11-12 ci-dessus). Or, la Cour réitère que la décision litigieuse n'a fait l'objet d'aucun recours de légalité. En outre, il y a lieu de noter qu'en joignant à leur demande le certificat d'hérédité n o 145/1963, sur lequel s'appuie l'ANRP, les requérants n'ont pas caché aux autorités l'existence d'autres héritiers, et que le Gouvernement n'a pas soutenu que ces derniers aient suivi la même procédure pour revendiquer une partie des droits reconnus aux intéressés par la décision litigieuse (paragraphes 5 in fine , 7 et 10 ci-dessus).

La Cour rappelle que la non-exécution d'une décision reconnaissant un droit de propriété constitue une ingérence au sens de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1. En l'espèce, l'ingérence consiste dans le défaut des autorités de rendre effectif le droit qu'elles ont reconnu aux requérants par la décision du 23 janvier 2006, en fixant le montant des indemnités dues et en les payant aux intéressés ( Viașu , précité, §§ 60 et 66, et Ramadhi et 5 autres , précité, §§ 76-77).

La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Viașu , précité, §§ 62-73 ; Aurel Popa , précité, §§ 19-21, et Ramadhi et 5 autres , précité, §§ 78-84). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener dans le cas présent à une conclusion différente. S'agissant de l'examen du juste équilibre à ménager entre les intérêts en cause et, partant, du délai nécessaire aux autorités afin de payer aux requérants les indemnités auxquelles ils ont droit, tout en prenant en compte la marge d'appréciation de l'Etat en matière d'adoption et d'application de mesures de réparation, la Cour observe qu'environ quatre ans se sont déjà écoulés depuis la décision des autorités compétentes reconnaissant le droit des intéressés à des dédommagements.

Tout en prenant note de l'évolution récente qui semble s'amorcer en pratique au regard du mécanisme de paiement des dédommagements prévu par la loi n o 247/2005 modifiée par l'OUG n o 81/2007, la Cour observe qu'à ce jour, le Gouvernement n'a pas démontré que le système d'indemnisation mis en place par la loi précitée, y compris le fonds Proprietatea , permettrait aux ayants droit, et en particulier aux requérants, de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisibles, les indemnités auxquelles ils ont droit.

Partant, la Cour estime que le défaut pour les autorités de traiter le dossier des requérants et d'exécuter la décision du maire de Bucarest du 23 janvier 2006 en calculant et en payant les indemnités dues a maintenu les intéressés, à présent âgés de plus de quatre-vingts ans, dans un état d'incertitude juridique quant à la réalisation effective de leurs droits et leur a fait subir une charge excessive (voir, mutatis mutandis , Viașu, précité, §§ 69-70, et Aurel Popa , précité, § 21). Dès lors, il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement relative à l'inapplicabilité ratione materiae de l'article 1 du Protocole n o 1 en l'espèce, et de conclure à la violation de cet article. III.

Aux termes de cette disposition : « 1. Les Hautes Parties contractantes s'engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties. 2. L'arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l'exécution. »

La Cour constate que la violation du droit des requérants au respect de leurs biens tel que le garantit l'article 1 du Protocole n o 1 tire son origine d'un problème à grande échelle résultant du dysfonctionnement du mécanisme mis en place par la loi n o 10/2001, modifiée par la loi n o 247/2005. Elle renvoie à ses observations faites à titre indicatif dans d'autres affaires similaires quant aux mesures générales qui s'imposeraient au niveau national dans le cadre de l'exécution du présent arrêt pour que l'Etat défendeur garantisse la réalisation effective et rapide du droit à restitution, qu'il s'agisse d'une restitution en nature ou de l'octroi d'une indemnité, comme en l'espèce ( Viașu , précité, §§ 82- 83). B. Article 41 de la Convention

Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » 1. Dommage

Indiquant que seule la restitution d'un terrain équivalent à celui nationalisé serait éventuellement possible, les requérants demandent un montant global de 135 000 euros (EUR) pour chacun d'entre eux, dont 15 000 EUR pour le dommage moral et le restant pour le dommage matériel subi par chaque requérant, eu égard à leurs quotes-parts de propriété. Sans fournir de justificatifs à l'appui, ils estiment que la valeur marchande des biens en cause serait de 250 000 EUR, et la perte subie par le fait d'avoir dû louer un appartement pour y habiter de 70 000 EUR.

Le Gouvernement estime que le renvoi pour réexamen, en 2008, par l'ANRP de la décision du 23 janvier 2006 fait que la question de l'article 41 ne se trouve pas en état. Par ailleurs, il soumet une expertise immobilière selon laquelle la valeur marchande des deux immeubles en cause serait de 751 718 lei roumains (RON) et renvoie à la jurisprudence pertinente de la Cour, faisant valoir que le montant exigé pour dommage moral est excessif.

La Cour rappelle avoir constaté en l'espèce qu'il y a violation de l'article 1 du Protocole n o 1 en raison du défaut des autorités d'exécuter la décision du 23 janvier 2006 du maire de Bucarest en calculant et en payant les indemnités dues aux intéressés. Par ailleurs, elle réitère avoir considéré que, dans les circonstances de l'espèce, le Gouvernement n'a pas fourni d'éléments pertinents pour faire constater, y compris au regard du droit et de la pratique internes, que le droit des requérants de se faire indemniser sur la base de la décision susmentionnée ait été affecté par le simple renvoi de cette décision par l'ANRP au maire plus de trois ans après son adoption, renvoi non suivi depuis d'une quelconque modification de la décision en question (paragraphe 21 ci-dessus). Compte tenu de la nature de la violation constatée, la Cour considère que le requérant a subi un préjudice matériel et moral considérable et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par le constat de violation.

La Cour estime que le paiement de l'indemnisation octroyée dans son principe par la décision du 23 janvier 2006 et fixée conformément aux critères établis par les dispositions légales pertinentes, serait de nature à placer les requérants, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

Toutefois, compte tenu des constatations du présent arrêt dont il ressort que le système actuel d'indemnisation n'est pas encore efficace, la Cour estime qu'elle n'a pas d'autre option que d'allouer aux requérants la somme qui, selon elle, constituerait un règlement définitif et complet du présent litige patrimonial ( Viașu , précité, § 89).

En l'espèce, compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par le Gouvernement à cet égard, prenant en considération les désagréments et l'incertitude que la situation litigieuse a pu provoquer chez les requérants, et sans préjudice des droits éventuels des autres héritiers, la Cour, statuant en équité, alloue à chacun des requérants, tous préjudices confondus, la somme de 90 000 EUR. 2. Frais et dépens

Le requérant ne demande aucune somme pour frais et dépens. 3. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l'exception d'incompatibilité ratione materiae soulevée à titre préliminaire par le Gouvernement et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu'il y a violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 90 000 EUR (quatre ‑ vingt-dix mille euros), à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, tous préjudices confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt , sans préjudice des droits éventuels des autres héritiers à cet égard ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 mai 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président