CtEDO 27.05.2010 AI

AFFAIRE MARIN ET GHEORGHE RĂDULESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
27.05.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de P1-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE MARIN ET GHEORGHE RĂDULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA

CAUZA

MARIN ȘI GHEORGHE RĂDULESCU c. ROMÂNIA

(Cererea n

o

15851/06)

27 mai 2010

27/08/2010

Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție. Se pot aduce mici corecturi de formă.

În cauza Marin și Gheorghe Rădulescu c. România,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sesizată într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall,

președinte,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power,

judecători,

și de Stanley Naismith,

grefier adjunct de secțiune,

După deliberare în camera de sfat la 4 mai 2010,

Pronunță hotărârea următoare, adoptată la acea dată:

1.

La originea cauzei se află o cerere (n

o

15851/06) îndreptată împotriva României și care doi cetățeni ai acestui Stat, d-l Marin Rădulescu și d-l Gheorghe Rădulescu („reclamanții"), au sesizat Curtea la 14 martie 2006 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

2.

Reclamanții sunt reprezentați de Me Robert Schrodis, avocat la Viena. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

3.

La 16 mai 2007, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în aceeași vreme asupra admisibilității și pe fond.

I.

4.

Reclamanții s-au născut respectiv în 1927 și 1925 și locuiesc la București.

5.

La 6 iunie 2001, reclamanții au adresat primarului municipiului București o cerere întemeiată pe legea nr. 10/2001 privind bunurile imobiliare luate abuziv de Stat între 1945 și 1989 („legea nr. 10/2001"), cerere în vederea obținerii de despăgubiri pentru două bunuri imobiliare (case și terenuri aferente situate pe strada Petre Tina numerele 36 și 47 la București) care fuseseră proprietatea părinților lor, S.R. și D.R., și care intrasem în patrimoniul Statului, înainte de a fi demolate. Ei susțineau calitatea lor de moștenitori ai părinților lor, sprijinindu-se pe un certificat de moștenire nr. 145/1963.

6.

După examinarea dosarului, prin hotărâre din 23 ianuarie 2006, primarul municipiului București a admis cererea interesaților și le-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile imobiliare sus-menționate, fără a preciza suma, în conformitate cu dispoziții legale aplicabile (legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 sus-citată). A ordonat comunicarea hotărârii, printre altele, Comisiei centrale („comisia"), învestită în principal cu fixarea sumei daunelor-interese datorate.

7.

La 27 mai 2008, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a informat Guvernul că, ca urmare a unei examinări a hotărârii din 23 ianuarie 2006 și a dosarului acesteia, s-a constatat că reclamanții nu erau singurii moștenitori ai părinților lor, deoarece din certificatele de moștenire în chestiune (numerele 145/1963 și 396/1970) rezulta că trei alte persoane (C.R., D.R. și M.T.) apăreau, de asemenea, ca moștenitori ai părinților interesaților. Or, hotărârea sus-menționată a ordonat acordarea de despăgubiri pentru întregimea bunurilor imobiliare naționalizate doar reclamanților. Prin urmare, ANRP a returnat dosarul în chestiune primarului, remarcând, de asemenea, că construcțiile demolate nu fuseseră descrise în detaliu (suprafață, vârstă, etc.) în hotărârea din 23 ianuarie 2006. Primarul trebuia să obțină documente relevante la aceasta de la arhivele naționale și să reexamineze hotărârea în chestiune. În cazul în care primarul ar fi estimat necesară adoptarea unei noi hotărâri, dosarul trebuia să fie transmis apoi prefecturii pentru controlul legalității.

8.

Guvernul nu a furnizat informații până în prezent privind modalitatea în care autoritățile au dat curs scrisorii sus-menționate a ANRP privind hotărârea din 23 ianuarie 2006.

II.

9.

Esența dispoziții legale și a jurisprudenței interne relevante (extrase din legile numerele 10/2001 și 247/2005 și din ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007) privind sistemul de indemnizare pentru bunuri imobiliare naționalizate, este descrisă în hotărârile

Tudor c. România

(nr. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) și

Viașu c.

România

(nr. 75951/01, §§ 38-49, 9 decembrie 2008).

10.

În plus, art. 4 (4) al legii nr. 10/2001 sus-menționate, după cum este formulat în urma modificării acestei legi de către legea nr. 247/2005, prevede că moștenitorii fostului proprietar al bunului imobil naționalizat (persoana îndreptățită) care au urmat procedura legii nr. 10/2001 beneficiază, de asemenea, de cotele de proprietate care ar fi trebuit să revină altor moștenitori ai proprietarului precitat, în cazul în care aceștia din urmă nu au urmat procedura sus-menționată (vezi, de asemenea, în același sens, hotărârile definitive ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din 16 februarie 2006, din 30 octombrie 2007, din 9 aprilie și 26 mai 2008, și din 16 ianuarie 2009).

11.

Prin hotărârea Guvernului nr. 361 din 28 aprilie 2005 („hotărârea nr. 361/2005"), a fost creată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), învestită cu controlul, printre altele, al aplicării legilor numerele 10/2001 și 247/2005 și al funcționării Comisiei Centrale a Daunelor-Interese („comisia"), ANRP și comisia fiind ambele subordonate cancelariei prim-ministrului. Conform articolului 9 (5) al acestei hotărâri, controlul fazei administrative privind emiterea de către primari a hotărârilor asupra cererilor de restitutie sau indemnizare era efectuat de ANRP și de prefect. Dispoziții reglementând acest control au fost detaliate prin hotărârea Guvernului nr. 128 din 6 februarie 2008 care modifică normele de aplicare a legii nr. 10/2001. art. 16.9 al acestor norme prevede că hotărârile emise de primari sunt transmise prefectului, apoi de către acesta comisiei. Prefectul examinează dosarul și hotărârea privind respectarea condițiilor legale pentru a emite un „aviz de legalitate". În cazul în care estimează că hotărârea este ilegală, prefectul o contestă pe cale de contencios administrativ (potrivit legii nr. 554/2004, care fixează o termenul maxim de un an de la emiterea hotărârii), ceea ce suspendă transmiterea hotărârii comisiei. Conform articolului 16 al legii nr. 247/2005, comisia este competentă în esență pentru controlul legalității eventualei hotărâri de refuz a primarului privind restituirea bunului imobil, precum și procesul de calcul de către experți al daunelor-interese datorate (vezi și hotărârea din 10 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

12.

Potrivit jurisprudenței interne, hotărârea prin care primarul admite o cerere de restitutie sau indemnizare de un privat în temeiul legilor numerele 10/2001 și 247/2005 are caracterul unui act civil de dispoziție care, comunicat părților interesate, naște drepturi patrimoniale pentru titularul dreptului și nu poate fi revocat sau anulat de autoritățile administrative, ci doar de tribunalele civile ca urmare a unei acțiuni judiciare (hotărârile definitive nr. 6723 din 17 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nr. 159 din 22 aprilie 2008 a curții de apel Craiova). Potrivit acestei ultime hotărâri, în absența unei acțiuni în judecată, o asemenea hotărâre a primarului devine definitivă și dreptul interesatului de a fi indemnizat constituie un drept dobândit. Continuarea ulterioară a procedurii prevăzute de legea nr. 247/2005 se referă doar la verificarea de către comisie a temeiniciei eventualei refuzuri a autorităților de a restitui bunul imobil litigios, precum și fixarea de către acestea, pe baza sfatului unui expert, a sumei daunelor-interese datorate. De altfel, ca urmare a intrării în vigoare a hotărârii Guvernului nr. 128/2008 sus-menționate, în hotărârea din 10 noiembrie 2008 sus-menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că doar prefectul poate controla legalitatea hotărârii emise de primar, comisia având doar competențe prevăzute în mod limitat de art. 16 al legii nr. 247/2005 sus-citat (și anume, potrivit Înaltei Curți, restituirea bunului imobil și retur pentru reexaminare a unui dosar incomplet sau care tratează un drept de indemnizare stabilit greșit).

I.

13.

Reclamanții se plâng în esență de imposibilitatea de a beneficia de dreptul lor de a fi indemnizați pentru cele două bunuri imobiliare naționalizate, după cum ar dori dispoziți legale relevante și hotărârea din 23 ianuarie 2006 a primarului București, și invocă la aceasta art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea estimează că convine să examineze doar pretenții reclamanților privind ultimul articol sus-menționat, formulat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul proprietății sale. Niciun nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispoziți anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

14.

Guvernul se opune acestei teze.

A.

Privind admisibilitatea

15.

Guvernul ridică excepția de inaplicabilitate ratione materiae a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în această cauză pe motiv că, spre deosebire de cauzele Matache și alții c. România (nr. 38113/02, 19 octombrie 2006) și Broniowski c. Polonia (nr. 31443/96, CEDO 2005-IX), reclamanții nu beneficiază, pe baza hotărârii din 23 ianuarie 2006, de un „bun" sau de o „creanță" privind despăgubirile de o sumă stabilită și exigibilă, deoarece hotărârea sus-menționată nu fixase suma ce urma să le fie acordată interesaților.

16.

Curtea estimează că excepția Guvernului este strâns legată de substanța pretenției fondate pe art. 1 din Protocolul nr. 1, de aceea trebuie să fie unită cu fondul. De altfel, constată că această pretenție nu este evaziv neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci trebuie declarată admisibilă.

B.

Pe fond

17.

Guvernul insistă asupra faptului că interesații au făcut uz de posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a se vedea acordați de despăgubirile în temeiul legii nr. 10/2001, după cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, și remarcă că li s-a recunoscut prin hotărârea în cauză dreptul de a fi indemnizați pentru cele două bunuri imobiliare în chestiune. Potrivit Guvernului, mecanismul instituit de această din urmă lege și privind crearea fondului Proprietatea este de natură să ofere titularilor dreptului despăgubirile corespunzătoare cerințelor jurisprudenței Curții. Potrivit ultimelor modificări ale legii nr. 247/2005, o parte din despăgubirile în cauză ar putea fi versată în bani lichizi interesaților și s-au făcut progrese pentru ca fondul Proprietatea să devină funcțional. De altfel, Guvernul estimează că perioada scursă de la hotărârea din 23 ianuarie 2006, care a recunoscut un drept de despăgubire reclamanților, nu poate fi considerată excesivă.

18.

Reclamanții reiau în esență argumentele lor.

19.

Curtea trimite la jurisprudența citată în cauza Viașu sus-menționată, privind obligații, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, care cad în sarcina Statului care a adoptat o legislație prevăzând restituirea sau indemnizarea pentru bunuri confiscate în temeiul unui regim anterior (Viașu, sus-citat, § 58). În special, reamintește că a hotărât deja, în conformitate cu jurisprudența Curții și dreptul intern relevant, că dreptul unui reclamant – rezultat dintr-o hotărâre administrativă definitivă – de a fi recompensat cu despăgubirile, în pofida defectului autorităților de a fixa suma exactă a acestora, reprezintă un „interes patrimonial" suficient stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil, care se încadrează în noțiunea de „bunuri" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (v. Aurel Popa c. România, nr. 21318/02, § 17, 16 iulie 2009; Viașu, sus-citat, § 59, și, mutatis mutandis, Ramadhi și 5 alții c. Albania, nr. 38222/02, § 71, 13 noiembrie 2007).

20.

În această cauză, Curtea observă că, prin hotărârea din 23 ianuarie 2006, primarul Bucureștiului a recunoscut dreptul reclamanților de a fi indemnizați pentru cele două bunuri imobiliare naționalizate în chestiune, în conformitate cu legile numerele 10/2001 și 247/2005, fără a fixa suma. Pentru a adopta această hotărâre, s-a bazat, printre altele, pe certificatul de moștenire nr. 145/1963. Această hotărâre nu a fost contestată de nici o acțiune formulată de autorități sau de reclamanți și, ca în cauza Aurel Popa sus-menționată, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care susține incompatibilitatea ratione materiae a acestei pretenții pe motiv că suma despăgubirilor nu fusese fixată (Aurel Popa, sus-citat, § 17).

21.

Desigur, Curtea observă că în mai 2008, și anume doi ani și jumătate după comunicarea sa părților, ANRP a reexaminat hotărârea din 23 ianuarie 2006 și a returnat-o primarului Bucureștiului, în principal pe motiv că autoritățile nu descrisem bunurile imobiliare în cauză în detaliu și că certificatele de moștenire ale reclamanților arătau că existau alți comotor. Cu toate acestea, Curtea nu poate considera că acest aspect o poate duce la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în cauzele sus-menționate, și anume că interesații dispuneau de un „interes patrimonial" cert, nerevocabil și exigibil prin dreptul de a fi despăgubiți pentru bunurile imobiliare în cauză. La aceasta, Curții îi ajunge să remarce că ANRP nu a anulat hotărârea din 23 ianuarie 2006 și că Guvernul nu a informat-o că primarul ar fi modificat această hotărâre, hotărâre care, de altfel – conform dreptului și jurisprudenței interne relevante – nu ar putea face obiectul decât al unui control judecătoresc pur de legalitate, declanșat de prefect, în termenul prescris de legea nr. 554/2004 (§11-12 mai sus). Or, Curtea reiterează că hotărârea litigiasă nu a fost contestată de nicio acțiune de legalitate. De altfel, trebuie remarcat că, anexând cererii lor certificatul de moștenire nr. 145/1963, pe care se bazează ANRP, reclamanții nu au ascuns autorităților existența altor moștenitori, și că Guvernul nu a susținut că aceștia din urmă au urmat aceeași procedură pentru a revendica o parte din drepturile recunoscute interesaților de hotărârea litigiasă (§5 in fine, 7 și 10 mai sus).

22.

Curtea reamintește că neexecutarea unei hotărâri care recunoaște un drept de proprietate constituie o ingerință în sensul primei propoziții a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1. În această cauză, ingerința constă în defectul autorităților de a realiza efectiv dreptul pe care l-au recunoscut reclamanților prin hotărârea din 23 ianuarie 2006, fixând suma indemnizații datorate și plătind-o interesaților (Viașu, sus-citat, §§ 60 și 66, și Ramadhi și 5 alții, sus-citat, §§ 76-77).

23.

Curtea a deja tratat cauze care ridică întrebări similare cu cele ale cauzei de prezent și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Viașu, sus-citat, §§ 62-73; Aurel Popa, sus-citat, §§ 19-21, și Ramadhi și 5 alții, sus-citat, §§ 78-84). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce în cauza de prezent la o concluzie diferită. Privitor la examinarea echilibrului corect care trebuie menținut între interesele în cauză și, deci, al termenului necesar autorităților pentru a plăti reclamanților indemnizațiile la care au dreptul, ținând cont de marja de apreciere a Statului în materie de adoptare și aplicare a măsurilor de reparație, Curtea observă că aproximativ patru ani au trecut deja de la hotărârea autorităților competente care a recunoscut dreptul interesaților la despăgubiriri.

24.

Deși ia în considerare evoluția recentă care pare să se contureze în practică privitor la mecanismul de plată a despăgubirilor prevăzut de legea nr. 247/2005 modificată de OUG nr. 81/2007, Curtea observă că până la această dată, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de indemnizare instituit de legea sus-citată, inclusiv fondul Proprietatea, ar permite titularilor dreptului, și în special reclamanților, să atingă, conform unei proceduri și unui calendar previzibil, indemnizații la care au dreptul.

25.

Prin urmare, Curtea estimează că defectul autorităților de a trata dosarul reclamanților și de a executa hotărârea primarului Bucureștiului din 23 ianuarie 2006 calculând și plătind indemnizații datorate a menținut interesații, acum vârstnici cu peste patru zeci de ani, într-o stare de incertitudine juridică privitor la realizarea efectivă a drepturilor lor și le-a impus o sarcină excesivă (v., mutatis mutandis, Viașu, sus-citat, §§ 69-70, și Aurel Popa, sus-citat, § 21).

Prin urmare, trebuie să respingă excepția Guvernului privind inaplicabilitatea ratione materiae a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în această cauză, și să concluzioneze asupra încălcării acestui articol.

III.

A.

art. 46 din Convenție

26.

Potrivit acestei dispoziții:

1.

Înaltele Păți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părți.

2.

Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea acesteia.

"

27.

Curtea constată că încălcarea dreptului reclamanților la respectul bunurilor lor, după cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, și-are originea într-o problemă pe scară largă rezultată din disfuncționalitatea mecanismului instituit de legea nr. 10/2001, modificată de legea nr. 247/2005. Ea trimite la observații pe care le-a făcut ca orientare în alte cauze similare privitor la măsurile generale care s-ar impune la nivel național în contextul executării acestei hotărâri pentru ca Statul pârât să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restitutie, fie că este vorba de restituțare în natură sau de acordare de indemnizare, cum este și cazul de prezent (Viașu, sus-citat, §§ 82-83).

B.

art. 41 din Convenție

28.

Potrivit articolului 41 din Convenție,

Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Păți contractante nu permite de a remedia decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă convine, o satisfacție echitabilă.

"

1.

Daune

29.

Indicând că doar restituția unui teren echivalent celui naționalizat ar fi eventual posibilă, reclamanții cer o sumă globală de 135 000 euro (EUR) pentru fiecare dintre ei, din care 15 000 EUR pentru daune morale și restul pentru daunele materiale suferite de fiecare reclamant, ținând cont de cotele lor de proprietate. Fără a furniza documente de susținere, ei estimează că valoarea de piață a bunurilor în cauză ar fi de 250 000 EUR, iar pierderea suportată prin faptul de a fi trebuit să închirieze un apartament pentru a locui în el de 70 000 EUR.

30.

Guvernul estimează că returul pentru reexaminare în 2008 de către ANRP a hotărârii din 23 ianuarie 2006 face ca problema articolului 41 să nu fie în stare. De altfel, el prezintă o expertiză imobiliară conform căreia valoarea de piață a celor două bunuri imobiliare în cauză ar fi de 751 718 lei români (RON) și trimite la jurisprudența relevantă a Curții, susținând că suma cerută pentru daune morale este excesivă.

31.

Curtea reamintește că a constatat în această cauză o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza defectului autorităților de a executa hotărârea din 23 ianuarie 2006 a primarului Bucureștiului calculând și plătind indemnizații datorate interesaților. De altfel, ea reiterează că a considerat că, în circumstanțele cauzei de prezent, Guvernul nu a furnizat elemente relevante pentru a constata, inclusiv având în vedere dreptul și practica interne, că dreptul reclamanților de a fi indemnizați pe baza hotărârii sus-menționate ar fi fost afectat de simul faptul că această hotărâre a fost returnată de ANRP primarului peste trei ani după adoptarea acesteia, retur care nu a fost urmat de atunci de nicio modificare a hotărârii în chestiune (§21 mai sus).

Ținând cont de natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamantul a suferit prejudiciu material și moral considerabil și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea de încălcare.

32.

Curtea estimează că plata indemnizării acordate în principiu de hotărârea din 23 ianuarie 2006 și fixate în conformitate cu criteriile stabilite de dispoziții legale relevante, ar fi de natură să plaseze reclamanții, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

33.

Totuși, ținând cont de constatări din această hotărâre din care rezultă că sistemul curent de indemnizare nu este încă eficace, Curtea estimează că nu are altă opțiune decât să aloce reclamanților suma care, potrivit ei, ar constitui un reglementare definitivă și completă a acestui litigiu patrimonial (Viașu, sus-citat, § 89).

34.

În această cauză, ținând cont de informații de care dispune privitor la prețurile pieții imobiliare locale și elementele furnizate de Guvern la aceasta, luând în considerare neajunsurile și incertitudinea pe care situația litigiasă a putut s-o provoace reclamanților, și fără prejudiciul eventuali drepturi ale altor moștenitori, Curtea, hotărând în echitate, alocă fiecăruia din reclamanți, pentru toate prejudicii la un loc, suma de 90 000 EUR.

2.

Frais și depen

35.

Reclamantul nu cere nicio sumă pentru frais și depen.

3.

Dobânzi moratorii

36.

Curtea consideră oportun de a stabili rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale.

1.

Unește

cu fondul

excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată ca preludiu de Guvern și o

respinge;

2.

Declară

cererea admisibilă;

3.

Spune

că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;

4.

Spune

a)

că Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia din reclamanți, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 90 000 EUR (nouăzeci de mii de euro), de convertit în moneda Statului pârât la curs aplicabil la data reglementării, pentru toate prejudicii la un loc, plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, fără prejudiciul eventualelor drepturi ale altor moștenitori la aceasta;

b)

că de la expirarea termenului și până la plată, această sumă va fi mărită cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;

5.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.

Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 mai 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.

Stanley Naismith

Josep Casadevall

Grefier adjunct

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2009-10-13
0,96
AFFAIRE EUGEN GABRIEL RADU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE EUGEN GABRIEL RADU c. ROUMANIE (Requête n o 3036/04) ARRÊT STRASBOURG 13 octobre 2009 DÉFINITIF 13/01/2010 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut sub
CtEDO 2009-10-20
0,96
AFFAIRE MIHAI ET RADU RADULESCU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE MIHAI ET RADU RĂDULESCU c. ROUMANIE (Requête n o 14884/03) ARRÊT STRASBOURG 20 octobre 2009 DÉFINITIF 20/01/2010 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il pe
CtEDO 2008-11-04
0,96
AFFAIRE AUREL RADU c. ROUMANIE
TROISIEME SECTION AFFAIRE AUREL RADU c. ROUMANIE (Requête n o 26838/03) ARRÊT STRASBOURG 4 novembre 2008 DÉFINITIF 04/02/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Aurel Radu c. Roumanie, La Cour européenne des Droits de
CtEDO 2007-11-08
0,96
AFFAIRE RADA c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE RADA c. ROUMANIE (Requête n o 38840/03) ARRÊT STRASBOURG 8 novembre 2007 DÉFINITIF 08/02/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouc
CtEDO 2010-03-16
0,96
AFFAIRE MARARIU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE MARARIU c. ROUMANIE (Requête n o 23957/03) ARRÊT STRASBOURG 16 mars 2010 DÉFINITIF 16/06/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l
Sursă