MANEA c. ROUMANIE

MANEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 39405/05 Constantin MANEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 15 aprilie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Poović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Marialena Tsirli, adjunctă de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 octombrie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul, domnul Constantin Manea, este un resortisant român născut în 1950 și rezident la București. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Rachită, avocat la București. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 29 noiembrie 2002, un P.F. sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o plângere penală împotriva reclamantului pentru abuz de încredere și furt. Acesta arăta că, pe baza unui acord verbal pe care l-ar fi încheiat cu reclamantul, îi încredințase acestuia din urmă material destinat fabricării de pâine și că, câteva luni mai târziu, reclamantul a îndepărtat materialul în cauză din locul unde ar fi fost depozitat pentru a-l pune într-un loc public, ceea ce ar fi dus la degradarea sa. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2004, tribunalul l-a numit pe reclamant al tuturor șefilor de acuzare în temeiul articolelor (a) și (c) combinate cu Codul de procedură penală (CPP), considerând că nu a fost autorul faptelor care i-au fost reproșate. Tribunalul a considerat că toate dovezile depuse la dosar de către părți reiese din faptul că degradarea bunurilor reclamantului a fost cauzată de neglijența reclamantului însuși. În primul rând, acesta a remarcat că reclamantul a depozitat materialul compus din piese metalice pe teren aparținând societății al cărei reclamant era administrator, într-un loc expus la intemperii și lipsit de supraveghere. În al doilea rând, a remarcat că faptul că nu a încheiat un contract de depozit cu reclamantul, care ar fi putut constitui un temei legal pentru a atrage răspunderea juridică, inclusiv cea penală, a acestuia, constituie o neglijență suplimentară. Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea P.F. de despăgubire a prejudiciului său civil și l-a condamnat la rambursarea cheltuielilor de avocatură suportate de reclamant, care și-a exprimat, în conformitate cu notele de plată plătite de către tribunal la dosar, la 48 de milioane de lei (aproximativ 1 200 de euro (EUR)). P.F. a introdus un recurs împotriva acestei hotărâri, considerând că primii judecători au comis o gravă eroare de interpretare a faptelor și a elementelor de probă ale dosarului. Prin hotărârea definitivă din 10 iunie 2005, tribunalul județean din București a confirmat temeinicia detenției reclamantului, considerând că acesta nu a comis un act care cade sub incidența legii penal. În motivarea sa, el nota că temeiul juridic corect al rechiziționării era prevăzut la art. 11 alineatul (2) litera (a) și la art. 10 litera (b) combinate din CPP și preciza că, în conformitate cu aceste dispoziții, tribunalul dispunea de o persoană atunci când faptele reproșate nu intrau în domeniul de aplicare a legii penale. În plus, tribunalul a indicat reclamantului că a fost îndreptățit să caute repararea eventualei prejudicii prin intermediul unei acțiuni civile. În cele din urmă, pe baza articolelor 193 in fine din CPP și 274 din Codul de procedură civilă (CPC) combinate, tribunalul departamental a redus la 6 Milioane de lei (aproximativ 166 EUR) suma datorată de P.F. reclamantului pentru rambursarea cheltuielilor sale de avocat. El a considerat că această sumă era proporțională cu eroarea procedurală a P.F. care ar fi declanșat în mod eronat o procedură judiciară penală împotriva reclamantului. De asemenea, a condamnat P.F. să plătească statului 2 milioane de lei (aproximativ 55 EUR) pentru cheltuielile de judecată. Tribunalul a precizat în decizia de inițiere a procedurii că a solicitat reclamantului și l-a condamnat să plătească statului, în temeiul articolului 193 din CPP, 6 milioane lei (aproximativ 166 EUR) pentru cheltuielile de judecată. 10. Reclamantul nu a depus, în temeiul articolului 193 din CPP, o cerere de rectificare a sistemului de la l'judecată din 10 iunie 2005 în partea sa privind plata unei sume de bani pentru cheltuielile de judecată și nu a plătit suma în cauză. Nici o procedură de executare forțată nu a fost deschisă împotriva sa și, până în prezent, o astfel de procedură este prevăzută. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală 11. Dispozițiile relevante în speță ale CPP în vigoare la data faptelor au fost formulate după cum urmează art. 192 În cazul în care a fost achitat, cheltuielile de judecată prezentate de către stat sunt suportate de partea reclamantă, în cazul în care cheltuielile au fost cauzate de aceasta partea civilă ale cărei cereri au fost respinse integral, în cazul în care cheltuielile au fost suportate de către aceasta, în cazul în care, deși a fost achitat, a fost totuși condamnată să repare prejudiciul. (...) art. 193 din aceaceasta este condamnat, pârâtul este obligat să ramburseze părții reclamante cheltuielile de judecată pe care le-a angajat. În cazul în care pârâtul este achitat, partea reclamantă are obligația de a-i rambursa cheltuielile de judecată pe care le-a plătit, în măsura în care acestea au fost cauzate de partea reclamantă. În celelalte cazuri în care cheltuielile de judecată au fost prezentate de către părți în cursul procedurii penale, instanța decide cum să le ramburseze în conformitate cu legea civilă. Greșelile materiale evidente conținute într-un act de procedură se corectează, din oficiu sau la cererea instanței care a emis actul. (...) Art. 461 O contestație la executarea unei hotărâri penale poate fi formulată în cazul în care există dubii cu privire la hotărârea care trebuie executată sau în cazul în care există o cauză care afectează executarea; (...) Codul de procedură civilă 12. Dispozițiile relevante ale CPC au fost formulate după cum urmează la data faptelor: art. 274 Partea care nu obține câștig de cauză va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. (...) În cazul în care se constată în mod motivat că onorariile avocaților sunt prea ridicate sau prea mici în raport cu suma în litigiu sau cu munca pe care au efectuat-o aceștia din urmă, judecătorii au (...) dreptul de a reduce sau de a majora onorariile în cauză în funcție de cele prevăzute în tabelul cu onorarii minime. GRIEF 13. Invocând art. 6 alineatele (1) și (2) din Convenție, reclamantul se plânge de un caracter inechitabil al procedurii penale îndreptate împotriva sa, declarând, printre altele, că a fost condamnat în mod eronat la plata cheltuielilor de judecată, susținând în această privință că nu i s-a făcut nici o greșeală de către instanțele interne și vede o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. El se plânge apoi că nu a putut recupera, în pofida achitarii sale, toate cheltuielile de avocat pe care l-ar fi angajat pentru apărarea sa. În cele din urmă, consideră că procedura penală împotriva sa nu a fost finalizată într-un termen rezonabil. PRIVIND necunoașterea presupusă a principiului prezumției de nevinovăție 14. În primul rând, reclamantul se plânge că a fost condamnat, în pofida achitarii sale, la plata cheltuielilor de judecată în raport cu statul, la afirmațiile sale, în lipsă de cunoaștere a dreptului intern și a dreptului său de a beneficia de prezumția de nevinovăție garantată prin art. 6 alin. (2) din Convenție. 15. Guvernul retorcă faptul că reclamantul nu a depus o cerere de rectificare a sistemului de land din 10 iunie 2005, în pofida posibilității care i-ar fi fost oferită prin art. 195 din CPP. În această privință, Tribunalul susține că temeiul juridic indicat de instanță în dispozitivul său pentru a-l condamna pe reclamant la rambursarea în statul membru a cheltuielilor de judecată a fost greșit, deoarece art. 193 din CPP nu ar fi prevăzut, de fapt, posibilitatea de a pune în sarcina unui inculpat relocat cheltuielile de judecată prezentate de către stat. Guvernul consideră, prin urmare, că ar fi putut fi legal la .. ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia garanția consacrată de alin. (2) din art. 6 nu este cunoscută dacă o hotărâre referitoare la un inculpat reflectă sentimentul de vinovăție, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în mod legal în prealabil. De asemenea, Comisia reamintește că este suficient, chiar și în lipsa unei constatări formale, să se considere că judecătorul îl consideră vinovat (a se vedea, printre altele, Allen c. Regatul Unit [GC], nr 25424/09, § 129-136, CEDH 2013, Vassilios Stavropoulos c. Grecia, nr. 35, 27 septembrie 2007, Tendam c. Spania, nr 25720/05, §§ 35-37, 13 iulie 2010, Puig Panella c. Spania, 1483/02, § 51, 25 aprilie 2006, Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 125-126, 28 noiembrie 2002 și Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, § 37, seria A n 62). Cu toate acestea, în speță, forța este de a constata că: prin faptul că pârâtul nu a pus sub semnul întrebării inocența sa prin modul lor de a acționa sau prin limbajul utilizat în raționamentul lor. Simplul fapt că acesta din urmă este considerat că impune din greșeală o parte din sarcina cheltuielilor procedurii prezentate de către stat nu poate să se confrunte numai cu art. 6 2 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Minelli menționat anterior, § 35 și McHugo c. Elveția (dec.), nr. 55705/00, 12 mai 2005). Întradevăr, Curtea remarcă, pe lângă Guvern, că dispoziția menționată de tribunalul departamental din București în dispozitivul hotărârii sale nu prevedea în realitate posibilitatea de a aduce în sarcina unui inculpat relocat cheltuielile de justiție efectuate de către statul respectiv. Aceasta reamintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă sau să înlocuiască propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție (a se vedea, printre altele, Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 162, CEDH 2010, și Teixeira de Castro c. Portugalia , 9 iunie 1998, § 34, Rec., 1998,-IV. În plus, reclamantul ar fi trebuit să depună o cerere de rectificare a părții din dispozitiv care îl condamna la plata cheltuielilor de procedură, o posibilitate pe care nu o putea lua în considerare (punctele 10 și 15 de mai sus). 19. În cele din urmă, Curtea arată că reclamantul nu a plătit suma indicată în dispozitivul de pronunțare a hotărârii definitive a tribunalului județ din București și că nu mai există niciun risc de a fi obligat să îl plătească ca urmare a prescrierii acțiunii publice care vizează recuperarea forțată a unor astfel de creanțe (punctul 10 de mai sus 20). Prin urmare, această parte a spătarului este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Cu privire la celelalte afirmații ale reclamantului cu privire la lipsa de echitate a procedurii penale îndreptate împotriva sa 21. În ceea ce prive te în ceea ce prive te dreptul de a recupera toate cheltuielile de avocat pe care l-ar fi angajat pentru reprezentarea sa în f a tribunalelor interne, Curtea arată că tribunalul județ de la București a considerat ca fiind excesiv suma solicitată de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea nu consideră în motivele care au stat la baza deciziei în cauză nici un element care să sugereze că instanța a considerat-o vinovată (a se vedea mutatis mutandis Allen menționat anterior, §§ 129-136) și, a contrario Minelli menționat anterior, 40). De asemenea, Comisia reamintește că nici art. 6 alin. (2) din Convenție, nici orice altă clauză a Convenției sau a Protocoalelor sale nu îi acordă pârâtului achitat ulterior dreptul de a primi rambursarea cheltuielilor pe care le-a expus în procedura penală împotriva sa, dacă este necesar (a se vedea, printre altele, Allen menționat anterior, § 82, Englert c. Germania, 25 August 1987, § 36 și 40, seria A n 123, și Masson și Van Zon c. Țările de Jos, 28 septembrie 1995, § 49, seria A n 327 A). 22. În consecință, această parte a spătarului este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. 23. În ceea ce privește durata procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului, Curtea arată că a început la 29 noiembrie 2002 și că aceaceasta a fost încheiată la 10 iunie 2005. Prin urmare, această procedură a durat aproximativ doi ani și șase luni pentru două grade de jurisdicție. Având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa bine stabilită (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII), Curtea consideră că durata în cauză în speță nu este rezonabilă. 24. Prin urmare, rezultă că această parte a uvei este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall adjuvară Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

39405/05

Constantin MANEA

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 15 avril 2014 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Dragoljub Popović,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Iulia Antoanella Motoc,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 octobre 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Constantin Manea, est un ressortissant roumain né en 1950 et résidant à Bucarest. Il a été représenté devant la Cour par M

e

C.

Răchită, avocat à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 29 novembre 2002, un dénommé P.F. saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une plainte pénale contre le requérant pour abus de confiance et vol. Il indiquait que, sur la base d’un accord verbal qu’il aurait passé avec le requérant, il avait confié à ce dernier du matériel destiné à la fabrication de pain et que, quelques mois plus tard, le requérant avait enlevé le matériel en question de l’endroit où il aurait été entreposé pour le mettre dans un endroit public, ce qui aurait entraîné sa dégradation.

5.

Par un jugement du 22 novembre 2004, le tribunal acquitta le requérant de tous les chefs d’inculpation sur le fondement des articles

11

§

2

a) et 10

c) combinés du code de procédure pénale (CPP), considérant qu’il n’était pas l’auteur des faits qui lui étaient reprochés. Le tribunal relevait qu’il ressortait de l’ensemble des éléments de preuve versés au dossier par les parties que la dégradation des biens du plaignant était due à la négligence du plaignant lui-même. Il notait d’abord que le plaignant avait entreposé le matériel composé de pièces métalliques sur le terrain appartenant à la société dont le requérant était gérant, dans un endroit exposé aux intempéries et dépourvu de surveillance. Il notait ensuite que le fait de ne pas avoir conclu avec le requérant un contrat de dépôt, qui aurait pu constituer un fondement légal pour entraîner la responsabilité juridique, y compris pénale, de celui-ci, constituait une négligence supplémentaire.

6.

Le tribunal rejeta comme irrecevable la demande de P.F. visant à la réparation de son préjudice civil et le condamna au remboursement des frais d’avocat supportés par le requérant, qui s’élevaient, selon les notes d’honoraires versées par l’intéressé au dossier, à 48

millions de lei (soit environ 1

200 euros (EUR)).

7.

P.F. introduisit un pourvoi en recours contre ce jugement, estimant que les premiers juges avaient commis une grave erreur d’interprétation des faits et des éléments de preuve du dossier.

8.

Par un arrêt définitif du 10 juin 2005, le tribunal départemental de Bucarest confirma le bien-fondé de l’acquittement du requérant, estimant que celui-ci n’avait pas commis d’acte tombant sous le coup de la loi

pénale. Dans sa motivation, il notait que le fondement légal correct de l’acquittement résidait dans les articles 11 § 2 a) et 10 b) combinés du CPP et précisait que, selon ces dispositions, le tribunal ordonnait l’acquittement d’une personne lorsque les faits reprochés n’entraient pas dans le champ de la loi pénale.

Le tribunal indiquait en outre au plaignant qu’il lui était loisible de chercher à obtenir réparation de son éventuel préjudice par le biais d’une action civile.

Enfin, se fondant sur les articles 193

in fine

du CPP et 274 du code de procédure civile (CPC) combinés, le tribunal départemental réduisit à 6

millions de lei (soit environ 166 EUR) le montant dû par P.F. au requérant au titre du remboursement de ses frais d’avocat. Il estimait que ce montant était proportionné à la faute procédurale de P.F. qui aurait déclenché à tort une procédure judiciaire pénale contre le requérant. Il condamnait également P.F. à verser à l’État 2 millions de lei (soit environ 55 EUR) au titre des frais de justice.

9.

Dans le dispositif de l’arrêt, le tribunal précisait qu’il acquittait le requérant et le condamnait à verser à l’État, en vertu de l’article

193 du CPP, 6

millions de lei

(soit environ 166 EUR)

au titre des frais de justice.

10.

Le requérant n’a pas introduit, sur le fondement de l’article 193 du CPP, de demande en rectification du dispositif de l’arrêt du 10 juin 2005 dans sa partie concernant le paiement d’une somme d’argent au titre des frais de justice, et il n’a pas payé le montant en question. Aucune procédure d’exécution forcée n’a été ouverte à son encontre et, à ce jour, une telle procédure est prescrite.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le code de procédure pénale

11.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du CPP en vigueur à la date des faits étaient libellées comme suit

:

Article 192

«

1.

En cas d’acquittement, les frais de justice avancés par l’État sont supportés par

:

a)

la partie plaignante, si les frais ont été causés par elle

;

b)

la partie civile dont les demandes ont été rejetées en totalité, si les frais ont été causés par elle

;

c)

l’inculpé, lorsque, bien qu’ayant été acquitté, il a toutefois été condamné à réparer le préjudice. (...)

»

Article 193

«

S’il est condamné, l’accusé est tenu de rembourser à la partie plaignante les frais de justice qu’elle a engagés.

Si l’accusé est acquitté, la partie plaignante est tenue de lui rembourser les frais de justice qu’il a engagés, dans la mesure où ceux-ci ont été provoqués par la partie plaignante.

Dans les autres cas où les frais de justice ont été avancés par les parties durant la procédure pénale, le tribunal décide de la manière de les rembourser conformément à la loi civile.

»

Article 195

«

Les erreurs matérielles évidentes contenues dans un acte procédural sont rectifiées, d’office ou à la demande de l’intéressé, par le tribunal qui a délivré l’acte. (...)

»

Article 461

«

Une contestation à l’exécution d’un jugement pénal peut être introduite

:

c)

lorsqu’il y a un doute concernant le jugement à exécuter ou lorsqu’il y a une cause empêchant l’exécution

; (...)

»

2.

Le code de procédure civile

12.

Les dispositions pertinentes du CPC étaient libellées comme suit

à la date des faits :

Article 274

«

La partie qui n’obtient pas gain de cause sera tenue, sur demande, de payer les frais de justice. (...)

Lorsqu’ils constatent de manière motivée que les honoraires des avocats sont trop élevés ou trop faibles par rapport au montant en litige ou au travail que ces derniers ont effectué, les juges ont (...) le droit de réduire ou d’augmenter les honoraires en question en fonction de ceux prévus par le tableau des honoraires minimaux.

»

GRIEF

13.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint d’un caractère inéquitable de la procédure pénale dirigée contre lui. Il allègue notamment avoir été condamné à tort au paiement des frais de justice, soutenant à cet égard qu’aucune faute ne lui a été reprochée par les tribunaux internes, et il y voit une atteinte au principe de la présomption d’innocence. Il se plaint ensuite de ne pas avoir pu récupérer, en dépit de son acquittement, tous les frais d’avocat qu’il aurait engagés pour sa défense. Il considère enfin que la procédure pénale dirigée contre lui n’a pas été achevée dans un délai raisonnable.

EN DROIT

A.

Sur la méconnaissance alléguée du principe de la présomption d’innocence

14.

Le requérant se plaint tout d’abord d’avoir été, en dépit de son acquittement, condamné au paiement des frais de justice envers l’État, et ce, à ses dires, en méconnaissance du droit interne et de son droit à bénéficier de la présomption d’innocence garanti par l’article 6 § 2 de la Convention.

15.

Le Gouvernement rétorque que le requérant n’a pas introduit de demande en rectification du dispositif de l’arrêt du 10 juin 2005, en dépit de la possibilité qui lui en aurait été offerte par l’article 195 du CPP. Il soutient à cet égard que le fondement juridique indiqué par le tribunal dans son dispositif pour condamner le requérant au remboursement à l’État des frais de justice était erroné, car l’article 193 du CPP n’aurait, en réalité, pas prévu la possibilité de mettre à la charge d’un accusé relaxé les frais de justice avancés par l’État. Le Gouvernement estime qu’il aurait donc été loisible à l’intéressé d’être dispensé de payer les frais en question par le biais d’une demande en rectification ou par la voie d’une contestation à l’exécution (paragraphe 12

in fine

).

16.

La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle la garantie consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 se trouve méconnue si une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable alors que sa culpabilité n’a pas été légalement établie au préalable. Elle rappelle également qu’il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable (voir, parmi d’autres,

Allen c. Royaume-Uni

[GC], n

o

25424/09, §§

129-136, CEDH 2013,

Vassilios Stavropoulos c. Grèce

, n

o

35522/04, §

35, 27

septembre 2007,

Tendam c. Espagne

, n

o

25720/05, §§

35-37, 13

juillet 2010,

Puig Panella c. Espagne

, n

o

1483/02, § 51, 25

avril

2006,

Lavents c.

Lettonie

, nº 58442/00, §§ 125-126, 28

novembre 2002, et

Minelli c.

Suisse

, 25 mars 1983, § 37, série A n

o

62).

17.

Or, en l’espèce, force est de constater qu’en acquittant le requérant les juridictions internes n’ont aucunement jeté le doute sur son innocence par leur manière d’agir ou par le langage utilisé dans leur raisonnement. Le simple fait que ce dernier s’est vu imposer par erreur une partie de la charge des frais de la procédure avancés par l’État ne saurait à lui seul se heurter à l’article 6

§

2 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Minelli

précité, §

35, et

McHugo c. Suisse

(déc.), n

o

55705/00, 12 mai 2005).

18.

En effet, la Cour note, à l’instar du Gouvernement, que la disposition citée par le tribunal départemental de Bucarest dans le dispositif de son arrêt ne prévoyait pas en réalité la possibilité de porter à la charge d’un accusé relaxé les frais de justice avancés par l’État. Elle rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, parmi d’autres,

Gäfgen c. Allemagne

[GC], n

o

22978/05, §

162, CEDH 2010, et

Teixeira de Castro c. Portugal

, 9 juin 1998, §

34,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV). Par ailleurs, il aurait été loisible au requérant d’introduire une demande de rectification de la partie du dispositif qui le condamnait au paiement des frais de procédure, possibilité dont l’intéressé ne s’est pas prévalu (paragraphes 10 et 15 ci

‑

dessus).

19.

Enfin, la Cour relève que le requérant n’a pas payé le montant indiqué dans le dispositif de l’arrêt définitif du tribunal départemental de Bucarest et qu’il ne court désormais plus aucun risque d’être obligé de le payer du fait de la prescription de l’action publique visant le recouvrement forcé de telles créances (paragraphe 10 ci-dessus).

20.

Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

B.

Sur les autres allégations du requérant quant à un manque d’équité de la procédure pénale dirigée contre lui

21.

S’agissant de l’impossibilité alléguée par le requérant de récupérer la totalité des frais d’avocat qu’il aurait engagés pour sa représentation devant les tribunaux internes, la Cour relève que le tribunal départemental de Bucarest a considéré comme excessif le montant réclamé par l’intéressé et qu’il a décidé de n’en octroyer qu’une partie. La Cour n’aperçoit dans les motifs qui ont fondé la décision en question aucun élément donnant à penser que le tribunal eût considéré l’intéressé comme coupable (voir,

mutatis mutandis

,

Allen

,

précité,

§§ 129-136, et,

a contrario

,

Minelli

,

précité,

§

40). Elle rappelle par ailleurs que ni l’article 6 § 2 de la Convention ni aucune autre clause de la Convention ou de ses Protocoles ne donnent à l’accusé ultérieurement acquitté le droit de se voir rembourser les frais qu’il a exposés dans la procédure pénale engagée contre lui, si nécessaires qu’ils fussent (voir, parmi d’autres,

Allen

,

précité,

Englert c. Allemagne

, 25

août 1987, §§ 36 et 40, série A n

o

123, et

Masson et Van Zon c.

Pays

‑

Bas

, 28 septembre 1995, § 49, série A n

o

327

‑

A).

22.

Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

23.

S’agissant de la durée de la procédure pénale dirigée contre le requérant, la Cour relève qu’elle a débuté le 29 novembre 2002 et qu’elle s’est terminée le 10

juin 2005. Cette procédure a donc duré environ deux

ans et six mois pour deux degrés de juridiction. Eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence bien établie (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c.

France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000

‑

VII), la Cour estime que la durée en cause en l’espèce n’est pas déraisonnable.

24.

Il s’ensuit que cette partie du grief est également manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Marialena Tsirli

Josep Casadevall

Greffière adjointe

Président