SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 27090/07 Daniel STAVARACHE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 11 martie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 22 februarie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Daniel Stavarache, este un cetățean român născut în 1972 și rezident în București. D. Caraman, avocat la București. Guvernul român ( La 26 februarie 2004, s-au deschis proceduri penale împotriva reclamantului șefului complictății la crimă agravată și complicitate la furt cu violență, infracțiuni comise în noaptea de 10-11 august 2000 asupra unei persoane de 65 de ani. La 4 martie 2004, reclamantul a fost pus sub acuzare și arestat. Parchetul a indicat faptul că a fost suspectat de a fi colectat mai întâi informații despre victimă, de a fi transportat apoi patru persoane până la domiciliul victimei, de a fi atacat victima pentru a furniza informații despre bunurile sale de valoare, victimă care a decedat câteva ore mai târziu din numeroasele sale răni. La 5 martie 2004, reclamantul a fost pus în arest provizoriu printr-o decizie a tribunalului departamental din București, confirmată, la recursul reclamantului, prin decizia din 10 martie 2004 a Tribunalului de apel de la București. Instanțele au luat în considerare, în conformitate cu articolele 143 și 146 din Codul de procedură penală (denumit în continuare "CPP"), în conformitate cu articolele 143 și 146 din Codul de procedură penală (denumit în continuare "CPP"). În acest sens, au făcut trimitere la declarațiile martorilor care au declarat că l-au văzut pe reclamant în fața casei victimei în noaptea crimei și la faptul că reclamantul făcea parte din banda suspecților crimei. Instanțele au considerat, de asemenea, că condițiile impuse de art. 148 litera (h) din CPP pentru plasarea reclamantului în detenție provizorie au fost îndeplinite în speță. Ei au observat că dreptul la apărare al reclamantului era condamnat la închisoare de mai mult de patru ani, că există dovezi clare că păstrarea în libertate a persoanei ar fi constituit un pericol concret pentru ordinea publică, că natura, gravitatea și multitudinea faptelor, care aveau, de altfel, o creștere îngrijorătoare în țară, ar fi condus la concluzia că libertatea de a fi acuzat ar fi cauzat un sentiment de teamă și de nesiguranță în cadrul societății civile. Printr-un rechizitoriu din 24 iunie 2004, Parchetul a decis retrimiterea la judecată a reclamantului a acuzatului de complicitate la crimă agravată, complicitate la furt cu violență și conducere fără permis de conducere a unui vehicul, precum și continuarea anchetei pentru ceilalți suspecți. În timpul ședinței din 11 august 2004, un martor a făcut o declarație prin care susținea că a fost amenințat de către reclamant în închisoare. Procurorul notatifia, de asemenea, judecătorului că, la audierea aceluiași martor de către instanță, recurentul îi făcea semne amenințătoare. În aceste condiții, Parchetul a solicitat prelungirea detenției provizorii a recurentului, subliniind în acțiunea principală că există dovezi că reclamantul a încercat să depună mărturie. Instanța a făcut dreptate în acest sens, adăugând un nou element în sprijinul deciziei sale de prelungire a detenției provizorii, și anume datele care caracterizează personalitatea reclamantului. Detenția provizorie a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori pentru perioade de 30 de zile de către tribunalul departamental din București pe baza elementelor menționate mai sus. Tribunalul a adăugat că menținerea în detenție provizorie a fost justificată, în plus, de circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea, precum și în scopul anchetei în cursul căreia trebuiau luate în continuare mai multe măsuri de luare în custodie publică: audieri ale martorilor și ale suspecților, confruntări, cercetări la fața locului, expertize. Instanța s-a bazat pe aceleași motive pentru a respinge cererile de revocare a măsurii de detenție sau pe înlocuirea acesteia cu o simplă interdicție de a părăsi orașul sau țara, cereri formulate de reclamant în cadrul diferitelor audieri. Deciziile tribunalului departamental au fost confirmate, la recursul reclamantului, de către instanța de apel din București. 10. Prin hotărârea din 20 iunie 2005, reclamantul a fost condamnat la 18 ani și opt luni de închisoare pentru complicitate la crimă agravată și furt cu violență. Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2005, Curtea de Apel din București a anulat judecata tribunalului județ din București și a considerat că acesta trebuia să-i audă și pe suspecții autori ai dreptului împotriva cărora fuseseră inițiate acțiuni penale separate între timp. 12. La tribunalul departamental din București a fost repusă în funcție de rolul Tribunalului de departament din București, care a prelungit de mai multe ori detenția provizorie a reclamantului, susținând de fiecare dată că motivele care au justificat plasarea în detenție provizorie a reclamantului au rămas nesoluționate. Menținerea acestei măsuri fiind necesară, de asemenea, pentru buna desfășurare a procedurii judiciare ( Cercetarea judecătorescă ) și motivat de natura și gravitatea fâșiei, care arată că persoana acuzată constituie un pericol social pentru ordinea publică. În plus, tribunalul a menționat dreptul reclamantului la un mediu delincvent cunoscut și necesitatea de a lua măsuri împotriva creșterii numărului de persoane comise cu violență. În cele din urmă, Tribunalul și-a întemeiat deciziile pe o dispoziție suplimentară, și anume art. 148 litera (d) din CPP, dat fiind că au existat dovezi suplimentare că reclamantul a încercat să trimită mai mulți martori în cursul procesului, invocând astfel buna desfășurare a justiției. 13. Reclamantul a formulat acțiuni împotriva deciziilor de prelungire a detenției provizorii, cu excepția ultimului termen din 18 septembrie 2006, care au fost respinse de instanța de apel de la București și a renunțat și la recursul formulat împotriva prelungirii decise de Tribunal la 29 august 2006. Prin hotărârea din 27 septembrie 2006, tribunalul departamental din București, într-o singură formare de judecător, l-a condamnat pe reclamant la 16 ani de închisoare fermă pentru complicitate la crimă și furt cu violență. În acest scop, el a luat în considerare declarațiile coinculpaților care au confirmat participarea reclamantului la eveniment și a mai multor martori care l-au recunoscut pe solicitant la volanul mașinii parcate în fața casei victimei în seara dramei. Cu toate acestea, el a respins în mod motivat declarațiile a doi martori care au dat în fața instanței o versiune diferită a faptelor descrise în timpul urmăririi penale. 15. Această hotărâre a fost confirmată ulterior de instanța de judecată din București la 24 noiembrie 2006 și de Înalta Curte de Casație și Justiție la 30 martie 2007. Potrivit reclamantului, instanța unică care a pronunțat cauza în primă instanță a făcut obiectul unei anchete din partea Consiliului Superior al Magistraturii la momentul examinării cazului său. Dreptul intern relevant 17. Dispozițiile generale ale dreptului intern relevant în speță în materie de detenție provizorie sunt descrise în cauzele Samoila și Cionca c. România 33065/03, §§ 36-40, 4 martie 2008) și Hamvas c. România 6025/05, § 27, 9 iulie 2013). GRIEFS 18. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, recurentul se plânge de durata excesivă a detenției provizorii impuse de tribunalul departamental din București 19. Invocând art. 6 din Convenție, el se plânge, de asemenea, de o lipsă de echitate a procedurii penale împotriva sa. El reproșează în special instanțelor că a respins depozițiile anumitor martori în fața instanței de primă instanță. El denunță, de asemenea, o lipsă de imparțialitate a judecătorului care a pronunțat hotărârea din 27 septembrie 2006, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în culise a persoanei respective. Argumentele părților 21. Reclamantul susține că arestarea sa provizorie a avut o durată excesivă și că nu a fost justificată, având în vedere natura și complexitatea cauzei. 22. , Guvernul arată că reținerea provizorie a reclamantului a început la 4 martie 2004 și că aceasta s-a încheiat la prima sa condamnare în primă instanță, la 20 iunie 2005, ea a continuat apoi la 27 octombrie 2005, când instanța de apel din București a anulat prima decizie de condamnare și s-a încheiat definitiv la 27 septembrie. 2006, când reclamantul a fost condamnat pentru a doua oară în primă instanță. Cu toate acestea, consideră că, având în vedere hotărârea pronunțată de Curte în cauza Degeratu c. România 35104/02, § 39, 6 iulie 2010), perioada de detenție ulterioară deciziilor tribunalului județ de la București (quil menționat), împotriva căreia reclamantul nu a formulat recurs sau și-a retras recursul, nu trebuie luată în considerare la calcularea perioadei de detenție provizorie a reclamantului. Prin urmare, în opinia guvernului, perioada de detenție care trebuie luată în considerare este de un an, opt luni și unsprezece zile 23. Guvernul susține că instanțele naționale au justificat în mod regulat necesitatea de a prelungi măsura de detenție provizorie, cu motive pertinente și suficiente, detaliate și nestereotipate, printre care, în special, riscul investigării, și prin existența dovezilor care să ateste că a încercat să dea martori. 24. În ceea ce privește desfășurarea procedurii, Guvernul ține mai întâi seama de caracterul complex al cauzei din perspectiva sa de tipul și gravitatea faptelor reproșate reclamantului și de amploarea investigațiilor. În această privință, guvernul subliniază că reclamantul a fost rejudecat în instanță la doar câteva luni după ce a fost acuzat și că procedura în fața instanțelor nu a fost lungă și subliniază în cele din urmă că investigația a implicat numeroase audieri ale martorilor. Curtea arată cu titlu introductiv că, în prezenta cauză, părțile și anume că perioada prevăzută la art. 5 alineatul (3) din Convenție a început la 4 martie 2004, data arestării reclamantului și că aceasta a încetat inițial cu ocazia primei sale condamnări în primă instanță, la 20 iunie 2005. 2005, când instanța din București a anulat prima decizie de condamnare și a încetat definitiv la 27 septembrie 2006, când reclamantul a fost condamnat pentru a doua oară în primă instanță. Prin urmare, această perioadă a durat doi ani, două luni și 17 zile (Solmaz c. Turcia, 27561/02, §§ 34-37, 16 ianuarie 2007). Cu toate acestea, guvernul consideră că, în lumina concluziilor Curții în cauza Degeratu Mai sus menționat, perioada de detenție ulterioară deciziilor tribunalului departamental din București, împotriva căreia reclamantul nu ar fi formulat recurs sau și-a retras recursul nu trebuie luată în considerare la calcularea perioadei de detenție provizorie a reclamantului. Curtea nu consideră necesar să soluționeze această problemă în prezenta cauză și nici să se pronunțe asupra exactității declarației guvernului, dat fiind că, chiar dacă ia în considerare cea mai lungă perioadă de doi ani, două luni și șaptesprezece zile, acesta trebuie declarat inadmisibil din motivele expuse mai jos (Medințu c. România (dec.), 5623/04, § 42, 13 noiembrie 2012 Bucureștiteanu c. România, n 20558/04, § 65, 16 aprilie 2013). 26. În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru deținerea provizorie a unui acuzat suspectat de comiterea unei infracțiuni : Pericolul de evadare a acuzatului, riscul ca acuzatul, odată eliberat, să comită noi infracțiuni sau ca ordinea publică să fie pusă în pericol. Comisia a considerat, de asemenea, că instanțele judecătorești care acționează cu privire la caracterul adecvat al menținerii recurentului în detenție provizorie trebuie să se angajeze într-o examinare a unui set de elemente relevante concrete, care să confirme existența necesității acestei măsuri (a se vedea, printre altele, Georgiou c. Grecia, (dec.), nr 8710/08, 22 martie 201127). În primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un caz dat, detenția provizorie suferită de un inculpat nu depășește o durată rezonabilă. În acest scop, este necesar ca, ținând seama în mod corespunzător de principiul prezumției de nevinovăție, să examineze toate circumstanțele care pot fi manifestate sau în afara existenței acestei cerințe de interes public care justifică o derogare de la norma prevăzută la art. 5 și să prezinte un raport în deciziile lor privind cererile de extindere. C. este în esență în lumina motivelor care figurează în deciziile menționate și pe baza faptelor necontestate indicate de către lit. (i) ] în mijloacele pe care Curtea trebuie să le determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 Õ 3 ( McKay c. Regatul Unit [GC], n 543/03, § 43 CEDH 2006-X și Erimescu c. România (dec.), nr 33762/05, 18 ianuarie 2011). 28. În speță, Curtea constată în primul rând că tribunalul din București și-a întemeiat deciziile de plasare și de menținere în detenție provizorie pe art. 148 litera (h) din CPP, indicând în primul rând că repunerea în libertate a reclamantului constituie un pericol pentru ordinea publică (punctul 6 de mai sus). Trebuie să se constate ulterior că Tribunalul a efectuat din oficiu și la intervale regulate de control al legalității și al caracterului adecvat al menținerii în detenție. În deciziile sale, Tribunalul a justificat necesitatea măsurii de detenție provizorie prin trimiteri la textele legii și a indicat motivele faptice care, în opinia sa, justificau necesitatea măsurii. La câteva luni după detenție provizorie, instanța, invocând art. 148 litera (d) din CPP, a luat în considerare, de asemenea, comportamentul persoanei împotriva căreia au existat dovezi care să ateste că a încercat de la martori, motiv relevant pentru a justifica menținerea măsurii de detenție provizorie (punctele 8 și 12 de mai sus). În plus, având în vedere perioada limitată dintre aceste decizii, este rezonabil ca instanța să fi utilizat în anumite perioade de raționamente apropiate, pe baza acelorași motive pentru a justifica menținerea reclamantului în detenție (Georgie sau , (dec.), menționată anterior și Medințu § 47. În opinia Curții, instanțele naționale au dat motive pertinente și suficiente pentru a justifica menținerea reclamantului în detenție provizorie 29. În ceea ce privește diligența autorităților în desfășurarea anchetei, Curtea constată că urmărirea penală împotriva reclamantului a dus, la numai câteva luni de la detenție, la trimiterea sa în judecată (a se vedea rechizitoriul din 24 iunie 2004, alineatul 7 de mai sus). După înscrierea în rol a instanțelor, procedura nu a cunoscut o durată excesivă sau perioade de inactivitate vădită. Prin urmare, nu ar putea fi acuzată autoritățile judiciare nici o lipsă de diligență în prelucrarea cazului. 30. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de o lipsă de echitate a procedurii penale inițiate împotriva sa și de o lipsă de imparțialitate a tribunalului care a condamnat în primă instanță 32. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
Requête n
o
27090/07
Daniel STAVARACHE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisème section), siégeant le 11 mars 2014 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Dragoljub Popović,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et
de
Santiago Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 février 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Daniel Stavarache, est un ressortissant roumain né en 1972 et résidant à Bucarest. Il a été représenté dans la procédure devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 26 février 2004, des poursuites pénales furent ouvertes contre le requérant du chef de complicité de meurtre aggravé et de complicité de vol avec violences, crimes perpétrés dans la nuit du 10 au 11 août 2000 sur une personne de soixante-cinq ans.
5.
Le 4 mars 2004, le requérant fut mis en examen et placé en garde à vue. Le parquet nota que l’intéressé était suspecté d’avoir d’abord recueilli des informations sur la victime, d’avoir ensuite transporté en voiture quatre personnes jusqu’au domicile de cette dernière, d’avoir agressée la victime pour qu’elle fournisse des informations sur ses biens de valeur, victime qui était décédée quelques heures plus tard de ses nombreuses blessures.
6.
Le 5 mars 2004, le requérant fut placé en détention provisoire par une décision du tribunal départemental de Bucarest, décision confirmée, sur recours du requérant, par la décision du 10 mars 2004 de la cour d’appel de Bucarest. Les tribunaux considérèrent, en application des articles 143 et 146 du code de procédure pénale (ci-après «
CPP
») qu’il y avait en l’espèce des preuves et des indices concluants quant à la commission de l’infraction par le requérant. À cet égard, ils renvoyèrent aux dépositions des témoins qui avaient déclaré avoir vu le requérant devant le domicile de la victime la nuit du meurtre et le fait que le requérant faisait partie de la bande des auteurs présumés du meurtre.
Les tribunaux estimèrent en outre que les conditions requises par l’article
148
h) du CPP pour le placement du requérant en détention provisoire étaient réunies en l’espèce. Ils notèrent que l’infraction reprochée au requérant était passible d’une peine de prison de plus de quatre ans, qu’il y avait des preuves certaines que le maintien en liberté de l’intéressé aurait constitué un danger concret pour l’ordre public, que la nature, la gravité et la multiplicité des faits, qui connaissaient d’ailleurs dans le pays une croissance inquiétante, permettaient de conclure que la liberté de l’inculpé aurait provoqué un sentiment de peur et d’insécurité au sein de la société civile.
7.
Par un réquisitoire du 24 juin 2004, le parquet décida le renvoi en jugement du requérant du chef de complicité de meurtre aggravé, de complicité de vol avec violences et de conduite sans permis d’un véhicule, ainsi que la poursuite de l’enquête pour les autres suspects.
8.
Lors de l’audience du 11 août 2004, un témoin fit une déclaration par laquelle il soutenait avoir été menacé par le requérant dans la prison. Le procureur notifia également au juge que lors de l’audition de ce même témoin par le tribunal, le requérant lui faisait des signes menaçants. Dans ces conditions, le parquet demanda la prolongation de la détention provisoire du requérant, soulignant au principal qu’il y avait des preuves que le requérant avait essayé d’influencer des témoins. Le tribunal y fit droit, ajoutant un nouvel élément à l’appui de sa décision de prolonger la détention provisoire, à savoir les données caractérisant la personnalité du requérant.
9.
La détention provisoire du requérant fut prolongée à plusieurs reprises pour des périodes de trente jours par le tribunal départemental de Bucarest sur le fondement des éléments énumérés ci-dessus. Le tribunal ajouta que le maintien en détention provisoire était justifié en outre par les circonstances dans lesquelles l’infraction avait été commise, ainsi que pour les besoins de l’enquête au cours de laquelle plusieurs mesures d’instruction devaient être encore prises
: auditions des témoins et des suspects, confrontations, recherches sur les lieux, expertises. Le tribunal se fonda sur les mêmes motifs pour rejeter les demandes de révocation de la mesure de détention ou celle de son remplacement par une simple interdiction de quitter la ville ou le pays, demandes formulées par le requérant lors des différentes audiences. Les décisions du tribunal départemental furent confirmées, sur recours du requérant, par la cour d’appel de Bucarest.
10.
Par un jugement du 20 juin 2005, le requérant fut condamné à dix
‑
huit
ans et huit mois de prison ferme pour complicité de meurtre aggravé et de vol avec violence. Il interjeta appel de ce jugement.
11.
Par un arrêt du 27 octobre 2005, la cour d’appel de Bucarest annula le jugement du tribunal départemental de Bucarest. Elle estima que celui-ci devait entendre également les auteurs présumés de l’infraction contre lesquels des poursuites pénales séparées avaient été engagées entre-temps.
12.
L’affaire fut réinscrite au rôle du tribunal départemental de Bucarest. Celui-ci prolongea la détention provisoire du requérant à plusieurs reprises, faisant valoir à chaque fois que les motifs ayant justifié le placement en détention provisoire du requérant subsistaient. Le maintien de cette mesure étant également nécessaire pour le bon déroulement de l’instruction judiciaire (
cercetarea judecătorescă
) et motivé par la nature et la gravité de l’infraction, qui montraient que l’inculpé constituait un danger social pour l’ordre public. Le tribunal mentionna en outre l’appartenance du requérant à un milieu délinquant connu et la nécessité de prendre des mesures contre la croissance du nombre d’infractions commises avec violence. Enfin, le tribunal fonda ses décisions sur une disposition supplémentaire, à savoir l’article
148
d) du CPP, étant donné qu’il y avait des preuves supplémentaires que le requérant avait essayé d’influencer plusieurs témoins au cours du procès, entravant ainsi le bon déroulement de la justice.
13.
Le requérant forma des recours contre les décisions de prolongation de la détention provisoire, sauf pour la dernière datant du 18
septembre
2006, qui furent rejetés par la cour d’appel de Bucarest. Il renonça également au recours formé contre la prolongation décidée par le tribunal le 29 août 2006.
14.
Par un jugement du 27 septembre 2006, le tribunal départemental de Bucarest, dans une formation de juge unique, condamna le requérant à seize
ans de prison ferme pour complicité de meurtre et de vol avec violence. Pour ce faire, il prit en considération les déclarations des coïnculpés qui avaient confirmé la participation du requérant à l’événement et de plusieurs témoins qui avaient reconnu le requérant au volant de la voiture stationnée devant la maison de la victime le soir du drame. Il écarta cependant de manière motivée les déclarations de deux témoins qui avaient donné devant le tribunal une version des faits différente de celle décrite lors des poursuites pénales.
15.
Ce jugement fut confirmé ultérieurement par la cour d’appel de Bucarest le 24 novembre 2006 et par la Haute Cour de cassation et de justice, le 30
mars 2007.
16.
Selon le requérant, la juge unique ayant tranché l’affaire en première instance faisait l’objet d’une enquête de la part du Conseil supérieur de la magistrature à l’époque de l’examen de son affaire.
B.
Le droit interne pertinent
17.
Les dispositions générales du droit interne pertinent en l’espèce en matière de détention provisoire sont décrites dans les affaires
Samoilă et Cionca c.
Roumanie
(n
o
33065/03, §§ 36-40, 4 mars 2008) et
Hamvas c.
Roumanie
(n
o
6025/05, § 27, 9 juillet 2013).
18.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée déraisonnable de sa détention provisoire ordonnée par le tribunal départemental de Bucarest.
19.
Invoquant l’article 6 de la Convention, il se plaint en outre d’un défaut d’équité de la procédure pénale engagée à son encontre. Il reproche particulièrement aux tribunaux d’avoir écarté les dépositions de certains témoins faites devant le tribunal de première instance. Il dénonce également un manque d’impartialité de la juge ayant prononcé le jugement du 27
septembre
2006, affirmant qu’elle faisait l’objet d’une enquête menée par le Conseil supérieur de la magistrature à l’époque de l’examen de son affaire.
A.
Sur le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention
20.
Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire, qui aurait porté atteinte à l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
1.
Arguments des parties
21.
Le requérant affirme que sa détention provisoire a été d’une durée excessive et qu’elle n’était pas justifiée compte tenu de la nature et de la complexité de l’affaire.
22.
En se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière
, le Gouvernement expose que la détention provisoire du requérant a commencé le 4 mars 2004 et qu’elle a pris fin dans un premier temps lors de sa première condamnation en première instance, le 20 juin 2005. Elle a continué ensuite du 27 octobre 2005, lorsque la cour d’appel de Bucarest a annulé la première décision de condamnation et a pris fin définitivement le 27
septembre
2006, quand le requérant a été condamné pour la deuxième fois en première instance. Toutefois, il estime que, au vu de l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire
Degeratu c. Roumanie
(n
o
35104/02, §
39, 6
juillet
2010), la période de détention consécutive aux décisions du tribunal départemental de Bucarest (qu’il énumère), contre lesquelles le requérant n’a pas formé de pourvoi en recours ou a retiré son recours ne doit pas être prise en compte pour le calcul de la durée de détention provisoire du requérant. En conséquence, aux yeux du Gouvernement, la période de détention à prendre en considération est d’un an, huit mois et onze jours.
23.
Le Gouvernement soutient que les juridictions nationales ont justifié régulièrement la nécessité de prolonger la mesure de détention provisoire, avec des motifs pertinents et suffisants, amplement détaillés et non stéréotypés, dont, en particulier, le risque d’entraver l’enquête, étayé par l’existence des preuves attestant qu’il avait essayé d’influencer les témoins.
24.
Pour ce qui est de la conduite de la procédure, le Gouvernement relève d’abord le caractère complexe de l’affaire attesté à ses yeux par le type et la gravité des faits reprochés au requérant et l’ampleur des investigations. Il note ensuite qu’aucune période d’inactivité n’est décelable dans le déroulement de la procédure, les autorités ayant fait preuve de diligence. À cet égard, le Gouvernement souligne que le requérant a été renvoyé en jugement quelques mois seulement après son inculpation et que la procédure devant les tribunaux n’a pas été longue. Il souligne enfin que les investigations ont comporté des nombreuses auditions de témoins.
2.
Appréciation de la Cour
25.
La Cour relève à titre liminaire que, dans la présente affaire, les parties s’accordent à dire que la période visée par l’article 5 § 3 de la Convention a commencé le 4 mars 2004, date de l’arrestation du requérant, et qu’elle a pris fin dans un premier temps lors de sa première condamnation en première instance, le 20 juin 2005. Elle a continué ensuite du 27
octobre
2005, lorsque la cour d’appel de Bucarest a annulé la première décision de condamnation et a pris fin définitivement le 27
septembre
2006, quand le requérant a été condamné pour la deuxième fois en première instance. Cette période a donc duré deux ans, deux mois et dix-sept jours (
Solmaz c.
Turquie
, n
o
27561/02, §§ 34-37, 16 janvier 2007). Toutefois, le Gouvernement estime que, à la lumière des conclusions de la Cour dans l’affaire
Degeratu
précitée, la période de détention consécutive aux décisions du tribunal départemental de Bucarest, contre lesquelles le requérant n’aurait pas formé de pourvoi en recours ou a retiré son recours ne doit pas être prise en compte pour le calcul de la durée de détention provisoire du requérant. La Cour n’estime pas nécessaire de trancher cette question dans la présente affaire ni se prononcer sur l’exactitude de l’affirmation du Gouvernement, étant donné que, même si elle prend en considération la période la plus longue – soit environ un deux ans, deux mois et dix-sept jours – le grief doit être déclaré irrecevable pour les raisons exposées ci-dessous (
Medințu c. Roumanie
(déc.), n
o
5623/04, §
42, 13
novembre
2012
;
Bucureșteanu c. Roumanie
, n
o
20558/04, §
65, 16
avril
2013).
26.
Dans sa jurisprudence, la Cour a développé quatre raisons fondamentales pour la détention provisoire d’un accusé suspecté d’avoir commis une infraction
: le danger de fuite de l’accusé, le risque que l’accusé, une fois remis en liberté, n’entrave l’administration de la justice, ne commette de nouvelles infractions ou que sa remise en liberté trouble l’ordre public. Elle a également jugé que les juridictions statuant sur l’opportunité du maintien du requérant en détention provisoire doivent se livrer à un examen d’un ensemble d’éléments pertinents concrets, propres à confirmer l’existence de la nécessité de cette mesure (voir, entre autres,
Georgiou c. Grèce,
(déc.), n
o
8710/08, 22 mars 2011).
27.
Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que dans une affaire donnée la détention provisoire subie par un accusé n’excède pas une durée raisonnable. À cet effet, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d’innocence, examiner toutes les circonstances de nature à manifester ou écarter l’existence de ladite exigence d’intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l’article
5 et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement au vu des motifs figurant dans lesdites décisions et sur la base des faits non contestés indiqués par l’intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 (
McKay c. Royaume-Uni
[GC], n
o
543/03, §
43, CEDH
2006-X et
Erimescu c. Roumanie
(déc.), n
o
33762/05, 18
janvier
2011).
28.
En l’espèce, la Cour constate tout d’abord que le tribunal départemental de Bucarest a fondé ses décisions de placement et de maintien en détention provisoire sur l’article 148 h) du CPP, en indiquant essentiellement que la remise en liberté du requérant constituait un danger pour l’ordre public (paragraphe 6 ci-dessus). Force est de constater ensuite que le tribunal a procédé d’office et à des intervalles réguliers au contrôle de la légalité et de l’opportunité du maintien en détention. Dans ses décisions, il a justifié la nécessité de la mesure de détention provisoire par des références aux textes de loi et a indiqué les raisons factuelles qui justifiaient, selon lui, la nécessité de la mesure. Quelques mois après le placement en détention provisoire, le tribunal, invoquant l’article 148 d) du CPP, a également pris en compte le comportement de l’intéressé contre lequel il y avait des preuves démontrant qu’il avait essayé d’influencer des témoins, raison pertinente pour justifier le maintien de la mesure de détention provisoire (paragraphes 8 et 12 ci-dessus). De plus, étant donné le laps de temps restreint entre lesdites décisions, il est raisonnable que le tribunal ait utilisé pendant certaines périodes des raisonnements proches, en se fondant sur les mêmes motifs pour justifier le maintien du requérant en détention (
Georgiou
, (déc.), précitée et
Medințu
précité, § 47). De l’avis de la Cour, les tribunaux nationaux ont donné des motifs pertinents et suffisants pour justifier le maintien du requérant en détention provisoire.
29.
Pour ce qui est de la diligence des autorités dans la conduite de l’enquête, la Cour constate que les poursuites pénales ouvertes contre le requérant ont abouti, quelques mois seulement après le placement en détention, à son renvoi en jugement (voir le réquisitoire du 24
juin
2004, paragraphe
7 ci-dessus). Après l’inscription au rôle des tribunaux, la procédure n’a pas connu une durée déraisonnable ou des périodes d’inactivité manifeste. Dès lors, il ne saurait être reproché aux autorités judiciaires un quelconque manque de diligence dans le traitement de l’affaire.
30.
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3
(a) et 4 de la Convention.
B.
Sur les autres griefs
31.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint en outre d’un défaut d’équité de la procédure pénale engagée à son encontre et d’un défaut d’impartialité du tribunal l’ayant condamné en premier ressort.
32.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président