ROMANENCO c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

Comunicat la 17 aprilie 2014 SECȚIUNEA a treia Cerere nr. 59252/13 Vladimir ROMANENCO și Maria ROMANENCO împotriva Republicii Moldova introduse la 30 august 2013 EXPOSAT DEFĂRĂ: Reclamanții, dl Vladimir Romanenco și dl Maria Romanenco, sunt un cuplu de resortisanți moldoveni, născuți în 1945 și, respectiv, 1942, și reședința în Chișinău. La 4 martie 2005, reclamanții au încheiat un contract de garanție pentru unica lor reședință cu banca C., pentru a garanta un credit contractat de SARL DP. Contractul de garanție semnat de solicitanți a fost, de asemenea, înscris în registrul cadastral și termenul limită pentru rambursarea creditului a fost stabilit la 28 noiembrie 2005. La 23 septembrie 2005, un acord adițional semnat de reclamanți, SARL DP, banca C și înscris la cadastru a prelungit contractul până la 19 septembrie 2007. La 27 februarie 2007, contractul a fost reînceput până la 21 septembrie 2009. La 21 septembrie 2009, SARL D.P.

și banca C. au reînnoit contractul până la 21 septembrie 2011. Partea din acord privind reclamanții nu a fost nici semnată de aceștia, nici înscrisă în registrul cadastral. La 12 mai 2010, banca C. a fost executată în instanță. La 8 aprilie 2011, Tribunalul de Primă Instanță a stabilit că tribunalul nu și-a dat acordul cu privire la prelungirea contractului până în 2011 și că nu au fost, prin urmare, obligate să respecte redeschiderea din 21 septembrie 2009. La 12 septembrie 2012, tribunalul din Chișinău a confirmat această hotărâre. Judecătorii au constatat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Supreme de Justiție, prelungirea unui contract de amanet nu este valabilă, în cazul în care nu există acordul scris al părților și înscrierea garantului în registrul cadastral.

Prin urmare, în ceea ce privește reclamanții, la 21 septembrie 2009, data prevăzută de acordul adițional din 27 februarie 2007. La 15 mai 2013, Curtea Supremă de Justiție, în lipsa părților, a încălcat deciziile instanțelor inferioare, a îndeplinit cererea Băncii C. și a anulat evacuarea reclamanților de apartament. În speță, judecătorii Curții Supreme de Justiție au decis că, în lipsa unui acord din partea reclamanților cu privire la prelungirea contractului după 21 septembrie 2009, relațiile dintre părți erau reglementate de dispozițiile contractuale anterioare și că, prin urmare, dispozițiile contractuale din 21 septembrie 2009 (a se vedea, de asemenea, hotărârea din 9 aprilie 2009 a Adunării Generale a Curții Supreme de Justiție.

Practica internă relevantă la art. 11 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din 9 aprilie 1999 prevede că, în cazul în care creditorul gagist a schimbat, cu consimțământul debitorului gagist, termenul de executare a obligației principale (de exemplu, a prelungit termenul de rambursare a creditului), fără a solicita și a avea acordul scris al persoanei terțe, de asemenea, debitor gagist, contractul de garanție expiră momentul în care obligația de bază a fost modificată. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de faptul că judecătorii Curții Supreme de Justiție au făcut obiectul principiului legalității procedurale, subminând caracterul neobosit și contradictoriu al deciziei lor în raport cu jurisprudența obișnuită în acest tip de afaceri.

Întrebări adresate părților Contestația privind drepturile și obligațiile de natură civilă ale reclamanților a fost ascultată în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din convenție Curtea Supremă de Justiție și-a motivat suficient decizia, ținând cont de argumentele reclamanților conform cărora nu și-au dat acordul pentru prelungirea garanției, pentru a stabili o soluție contrară jurisprudenței obișnuite în acest tip de afaceri

Communiquée le 17 avril 2014

TROISIÈME SECTION

Requête n o 59252/13 Vladimir ROMANENCO et Maria ROMANENCO contre la République de Moldova introduite le 30 août 2013

EXPOSÉ DES FAITS

Les requérants, M. Vladimir Romanenco et M me Maria Romanenco, sont un couple des ressortissants moldaves, nés respectivement en 1945 et 1942, et résidant à Chișinău. A. Les circonstances de l’espèce Le 4 mars 2005, les requérants conclurent un contrat de gage de leur unique résidence avec la banque C., pour garantir un crédit contracté par la SARL D.P. Le contrat de gage, signé par les requérants, fut également inscrit dans le registre cadastral. La date limite pour le remboursement du crédit fut fixée au 28 novembre 2005. Le 23 septembre 2005, un accord additionnel signé par les requérants, la SARL D.P., la banque C. et inscrit au cadastre, prorogea l’échéance du contrat jusqu’au 19 septembre 2007. Le 27 février 2007, le contrat fut reconduit jusqu’au 21 septembre 2009. Le 21 septembre 2009, la SARL D.P.

et la banque C. renouvelèrent de nouveau le contrat jusqu’au 21 septembre 2011. La partie de l’accord concernant les requérants ne fut ni signée par eux, ni inscrite sur le registre cadastral. Le 12 mai 2010, la banque C. demanda l’exécution du gage en justice. Le 8 avril 2011, le tribunal de première instance établit que les requérants n’avaient pas donné leur accord sur la prorogation du contrat jusqu’en 2011 et qu’ils n’étaient donc pas tenus de respecter le renouvèlement du 21 septembre 2009. Le 12 septembre 2012, la cour d’appel de Chișinău confirma cet arrêt. Les juges constatèrent que conformément à la jurisprudence de la Cour suprême de justice, la prorogation d’un contrat de gage n’est pas valable, en l’absence de l’accord écrit des parties et l’inscription du gage au registre cadastral.

L’échéance du contrat était donc intervenue, en ce qui concerne les requérants, le 21 septembre 2009, date prévue par l’accord additionnel du 27 février 2007. Le 15 mai 2013, la Cour suprême de justice, en l’absence des parties, cassa les décisions des instances inférieures, satisfit la demande de la banque C. et ordonna l’évacuation des requérants de l’appartement litigieux. En l’occurrence, les juges de la Cour suprême de justice décidèrent qu’en l’absence d’un accord de la part des requérants concernant la prorogation du contrat après le 21 septembre 2009, les relations entre les parties étaient gouvernées par les dispositions contractuelles antérieures et que par conséquent, les dispositions contractuelles du 21 septembre 2009 s’appliquaient également aux requérants.

B. La pratique interne pertinente L’arrêt n o 11 de l’Assemblée générale de la Cour suprême de justice, du 9 avril 1999 prévoit que si le créditeur gagiste a changé, avec le consentement du débiteur gagiste, le terme d’exécution de l’obligation principale (par exemple, a prorogé le délai de remboursement du crédit), sans demander et avoir l’accord écrit de la tierce personne, également débiteur gagiste, le contrat de gage expire le moment où l’obligation de base a été modifiée. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’atteinte portée par les juges de la Cour suprême de justice au principe de l’équité procédurale, en alléguant le caractère immotivé et contradictoire de leur décision par rapport à la jurisprudence habituelle dans ce type d’affaires.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La contestation sur les droits et obligations de caractère civil des requérants a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention ? 2. La Cour suprême de justice a-t-elle suffisamment motivé sa décision, vu l’argument des requérants selon lequel ils n’ont pas donné leur accord à la prorogation du gage, pour énoncer une solution contraire à la jurisprudence habituelle dans ce type d’affaires ?