ROMANENCO c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA
ROMANENCO c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA (CtEDO, 2014)
Comunicat la 17 aprilie 2014 SECȚIUNEA a treia Cerere nr. 59252/13 Vladimir ROMANENCO și Maria ROMANENCO împotriva Republicii Moldova introduse la 30 august 2013 EXPOSAT DEFĂRĂ: Reclamanții, dl Vladimir Romanenco și dl Maria Romanenco, sunt un cuplu de resortisanți moldoveni, născuți în 1945 și, respectiv, 1942, și reședința în Chișinău. La 4 martie 2005, reclamanții au încheiat un contract de garanție pentru unica lor reședință cu banca C., pentru a garanta un credit contractat de SARL DP. Contractul de garanție semnat de solicitanți a fost, de asemenea, înscris în registrul cadastral și termenul limită pentru rambursarea creditului a fost stabilit la 28 noiembrie 2005. La 23 septembrie 2005, un acord adițional semnat de reclamanți, SARL DP, banca C și înscris la cadastru a prelungit contractul până la 19 septembrie 2007. La 27 februarie 2007, contractul a fost reînceput până la 21 septembrie 2009. La 21 septembrie 2009, SARL D.P. și banca C. au reînnoit contractul până la 21 septembrie 2011. Partea din acord privind reclamanții nu a fost nici semnată de aceștia, nici înscrisă în registrul cadastral. La 12 mai 2010, banca C. a fost executată în instanță. La 8 aprilie 2011, Tribunalul de Primă Instanță a stabilit că tribunalul nu și-a dat acordul cu privire la prelungirea contractului până în 2011 și că nu au fost, prin urmare, obligate să respecte redeschiderea din 21 septembrie 2009. La 12 septembrie 2012, tribunalul din Chișinău a confirmat această hotărâre. Judecătorii au constatat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Supreme de Justiție, prelungirea unui contract de amanet nu este valabilă, în cazul în care nu există acordul scris al părților și înscrierea garantului în registrul cadastral. Prin urmare, în ceea ce privește reclamanții, la 21 septembrie 2009, data prevăzută de acordul adițional din 27 februarie 2007. La 15 mai 2013, Curtea Supremă de Justiție, în lipsa părților, a încălcat deciziile instanțelor inferioare, a îndeplinit cererea Băncii C. și a anulat evacuarea reclamanților de apartament. În speță, judecătorii Curții Supreme de Justiție au decis că, în lipsa unui acord din partea reclamanților cu privire la prelungirea contractului după 21 septembrie 2009, relațiile dintre părți erau reglementate de dispozițiile contractuale anterioare și că, prin urmare, dispozițiile contractuale din 21 septembrie 2009 (a se vedea, de asemenea, hotărârea din 9 aprilie 2009 a Adunării Generale a Curții Supreme de Justiție. Practica internă relevantă la art. 11 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din 9 aprilie 1999 prevede că, în cazul în care creditorul gagist a schimbat, cu consimțământul debitorului gagist, termenul de executare a obligației principale (de exemplu, a prelungit termenul de rambursare a creditului), fără a solicita și a avea acordul scris al persoanei terțe, de asemenea, debitor gagist, contractul de garanție expiră momentul în care obligația de bază a fost modificată. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de faptul că judecătorii Curții Supreme de Justiție au făcut obiectul principiului legalității procedurale, subminând caracterul neobosit și contradictoriu al deciziei lor în raport cu jurisprudența obișnuită în acest tip de afaceri. Întrebări adresate părților Contestația privind drepturile și obligațiile de natură civilă ale reclamanților a fost ascultată în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din convenție Curtea Supremă de Justiție și-a motivat suficient decizia, ținând cont de argumentele reclamanților conform cărora nu și-au dat acordul pentru prelungirea garanției, pentru a stabili o soluție contrară jurisprudenței obișnuite în acest tip de afaceri