Romanenco împotriva Republicii Moldova

Tipurile de garanție (1) Garanția este constituită pe un bun mobil sau imobil (...). (2) Garanția unei proprietăți imobiliare este o ipotecă. art.

Sursa și nașterea garanției (...) (2) Garanția este convențională sau legală. (3) Înregistrările în registru se fac în momentul înregistrării în registru. art.

Înregistrarea garanției fără depoziție Garanția fără depoziție Garanția trebuie înregistrată în registrul imobiliar, în cazul în care este vorba de o chitanță art.

Contractul de garanție (1) Contractul de garanție trebuie încheiat în scris sub formă de declarație de declarare a nulității. (...) (3) (3) Forma acordului de modificare a contractului de amanet trebuie să fie aceeași cu cea a contractului de amanet.

Pasajele relevante în speță din Codul civil din 6 iunie 2002 sunt astfel formulate art. 495. Motivele de încetare a garanției Taxa de amanet încetează în următoarele cazuri (...) expiră durata pentru care a fost constituită garanția alte situații prevăzute de lege.

Pasajele relevante în speță din Legea nr. 142 din 26 iunie 2008 privind ipoteca sunt astfel redactate art. 11. Forma și conținutul contractului de ipotecare (1) Contractul de ipotecaj trebuie să fie încheiat în scris și autentificat de un notar. (2) L Contractul de ipotecar trebuie să conțină următoarele clauze esențiale (...) acordul expres al debitorului ipotecar cu privire la constituirea de ipotecă pentru creditorul ipotecar. art. 28. Motivele de încetare a contractului de ipotecar L CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE

Reclamanții susțin că judecătorii Curții Supreme de Justiție au adus atingere principiului echității legale. Ei se plâng de insuficiența motivării și de caracterul contradictoriu al deciziei Curții Supreme de Justiție în raport cu jurisprudența obișnuită a Curții Supreme de Justiție în acest tip de cauze. Aceștia … Constatând că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fond

Reclamanții susțin că au invocat în observațiile lor în fața Curții Supreme de Justiție faptul că, potrivit jurisprudenței interne, prelungirea unui contract de amanet de comun acord între creditorul gagist și debitorul gagist nu este validă în lipsa acordului scris al părții terțe care este, de asemenea, debitor gagist și a înscrierii garantului în registrul cadastral. Ei susțin, de asemenea, că au invocat în această privință hotărârea pronunțată de instanțele interne în cauza Exim Veneto Banca c. SARL Iralina și SARL Mochiru.

Guvernul susține că obiecțiunile reclamanților sunt în mod evident nefondate. El susține că, chiar și în lipsa unui acord din partea reclamanților cu privire la prelungirea contractului după 21 September 2009, relațiile dintre părți erau guvernate de dispozițiile contractuale anterioare și, prin urmare, dispozițiile contractuale din 21 septembrie 2009 se uiau și la reclamanți.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, instanțele interne trebuie să-și motiveze deciziile ( Van de Hurk c. Țările de Jos , 19 aprilie 1994, § 61, seria A n 288). L. întinderea datoriei de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii (Ruiz Torija c. Spania , 9 decembrie 1994, § 29, seria A n 303 A).În cazul în care art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se poate înțelege ca impunând tribunale de trimitere a unui răspuns detaliat la fiecare argument invocat, decizia trebuie totuși să reiasă că aspectele esențiale ale cauzei au fost abordate (Taxquet c. Belgia [GC], n 926/05, § 91, CEDH 2010

Pe de altă parte, Curtea amintește că art. 6 din convenție nu obligă statele contractante să înființeze cursuri de recurs sau de casare. Cu toate acestea, un stat care dispune de astfel de instanțe are obligaia de a se asigura că justiiabilii beneficiază de garaniile fundamentale prevăzute la art. 6 (a se vedea printre altele, Delcourt c. Belgia , 17 ianuarie 1970, § 25, seria A n 11 și Erfar-Avef c. Grecia , n 31150/09, § 39, 27 martie 2014).

În speță, Curtea constată că, în 2005, SARL D.P. a încheiat un contract de credit cu banca C. și că, printr-un acord adițional la contractul respectiv, reclamanții și-au ipotecat apartamentul, garantând obligațiile SARL D.P. Comisia constată apoi că, în 2007, acordul suplimentar a fost prelungit până în 2009 și că, la 21 septembrie 2009, SARL D.P. a reînnoit din nou acordul adițional la contractul privind garantul până în 2011. Curtea arată în această privință că Tribunalul de Primă Instană și Tribunalul de Primă Instană au respins preteniile Băncii C. pe motiv că, în conformitate cu jurisprudența internă, prelungirea unui contract de garanție nu a fost valabilă în lipsa acordului scris al părților și înscrierea garantului în registrul cadastral și, prin urmare, în ceea ce privește reclamanții, la 21 septembrie 2009, data prevăzută de acordul adițional din februarie 2007. Comisia observă, de asemenea, că reclamanții au invocat acest argument în observațiile lor depuse la Curtea Supremă de Justiție, făcând trimitere, de asemenea, la jurisprudența internă relevantă în speță.

Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârile instanțelor inferioare și a dispus evacuarea reclamanților din locuințele lor și atribuirea bunurilor către banca C. Curtea a constatat că Curtea Supremă de Justiție nu a procedat la o apreciere sau la o lacună a celor mai importante reclamanți și nici la jurisprudența internă relevantă în speță a părților interesate. În opinia Curții, argumentul reclamanților a fost relevant și decisiv (compararea cu Lebedinschi c. Republica Moldova , nr 4771/11, §§ 33-34, 16 iunie 2015). În cazul în care Curtea Supremă l-ar fi considerat întemeiat, aceasta ar fi trebuit să respingă acțiunea pârâtului și să confirme hotărârile Tribunalului de Primă Instanță și ale Tribunalului de Primă Instanță (a se vedea mutatis mutandis Mitrofan c. Republica Moldova , n 50054/07, §§ 53-54, 15 ianuarie 2013). Curtea arată, de asemenea, că guvernul nu i-a furnizat de exemplu jurisprudența în care instanțele interne ar fi adoptat decizii similare cu decizia Curții Supreme contestată de reclamanți și nici nu a susținut faptul că o rejudecare a jurisprudenței fusese efectuată de Curtea Supremă de Justiție în speță.

Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că procedura nu a fost echitabilă și că, prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. Invocând art. 6 din convenție, reclamanții se plâng că Curtea Supremă de Justiție a aplicat în speță, fără a explica motivele acesteia, o jurisprudență diferită de cea care este de obicei a sa.

Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) din Convenție (punctele 25-26 de mai sus), Curtea consideră că acest aspect trebuie considerat admisibil, dar că nu este cazul să se ia în considerare dacă, în speță, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 283 EUR pentru prejudiciul material pe care îl consideră a fi suferit; această sumă reprezintă, în opinia lor, valoarea apartamentului lor pus în posesia creditorului ipotecar; de asemenea, solicită 5 000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral de care se declară victime.

Guvernul consideră că prejudiciul material nu are nicio legătură de cauzalitate cu obiecțiunile ridicate în fața Curții și consideră, de asemenea, că suma solicitată de solicitanți pentru prejudiciul moral este excesivă și neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea privind prejudiciul material, Curtea nu ar putea specula cu privire la ceea ce ar fi fost rezultatul procedurii în lipsa lacunelor pe care le-a identificat. Prin urmare, Curtea respinge această cerere. Comisia consideră, având în vedere natura încălcării constatate pe teren a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, că, în principiu, cel mai adecvat mijloc de soluționare a acestei încălcări ar fi redeschiderea procedurii (a se vedea printre altele, Gereksar și alții c. Turcia, n 34744/05 și 3 altele, § 75, 1 În această privință, Comisia subliniază că art. 449 litera (h) din Codul de procedură civilă prevede în mod explicit că o hotărâre a Curții care stabilește o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale constituie o cauză specifică pentru redeschiderea unei proceduri. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, consideră că este rezonabil să le acorde împreună 3 600 EUR în acest scop. Costuri și cheltuieli de judecată

Reclamanții solicită 3 805 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care le-au angajat în fața instanțelor interne. Cererea lor este defalcată după cum urmează: 3 000 EUR pentru plata către creditorul ipotecar în temeiul deciziei Curții Supreme de Justiție cu titlu de cheltuieli judiciare, care corespund valorii dreptului de timbru și onorariilor avocatului părții pârâte și 805 EUR pentru plata în favoarea executorului judiciar pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru executarea deciziei respective.

Reclamanții solicită, de asemenea, 1 315 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care le-ar fi angajat în fața Curții. Ei furnizează în sprijinul cererii lor o chitanță care justifică plata acestei sume către Õ avocat care le-a reprezentat în fața Curții.

Guvernul contestă sumele solicitate. De asemenea, acesta susține că cheltuielile de reprezentare în fața Curții nu sunt justificate.

În ceea ce privește cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a se asigura că aceasta nu a ajuns la concluziile la care s-a ajuns la punctul 32 de mai sus.

În ceea ce privește cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde întreprinderilor în întregime suma solicitată, și anume 1 315 EUR. Interese moratorii

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește insuficiența motivării hotărârii pronunțate de Curtea Supremă de Justiție; A spus că nu este necesar să se ia în considerare faptul că art. 6 alin. (1) din Convenție cu privire la existența unei jurisprudențe divergente a Curții Supreme de Justiție; pe care statul pârât trebuie să le plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni, sumele următoare, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului) 600 EUR (trei mii șase sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, (ii). 315 EUR (o mie trei sute cincisprezece euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamanții cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 aprilie 2019, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Hasan Bak

Les requérants ont été représentés par M e C. Tănase, avocat exerçant à Chișinău. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol.

Le 17 avril 2014, le grief relatif à l’insuffisance de la motivation de la décision de la Cour suprême de justice du 15 mai 2013 a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.

Le 31 mai 2017, la Cour a décidé de traiter la requête en priorité, en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour. EN FAIT I.

Le 4 mars 2005, les requérants conclurent un contrat de gage de leur unique appartement avec la banque C., pour garantir un crédit contracté par la SARL D.P. Le contrat de gage, signé par les requérants, fut également inscrit au registre cadastral. La date limite pour le remboursement du crédit fut fixée au 28 novembre 2005.

Le 23 septembre 2005, un accord additionnel signé par les requérants, la SARL D.P. et la banque C. et inscrit au cadastre prorogea l’échéance du contrat jusqu’au 19 septembre 2007.

Le 27 février 2007, un deuxième accord additionnel signé par les requérants, la SARL D.P. et la banque C. et inscrit au cadastre prorogea l’échéance du contrat jusqu’au 21 septembre 2009.

Le 21 septembre 2009, la SARL D.P. et la banque C. renouvelèrent de nouveau le contrat précité jusqu’au 21 septembre 2011. La partie de l’accord concernant les requérants ne fut ni signée par eux ni inscrite au registre cadastral.

Le 12 mai 2010, la banque C. demanda l’exécution du gage en justice. Le 8 avril 2011, le tribunal de première instance rejeta l’action de la banque. Il établit que les requérants n’avaient pas donné leur accord concernant la prorogation du contrat jusqu’en 2011 et qu’ils n’étaient donc pas tenus de respecter le renouvellement du contrat du 21 septembre 2009.

Le 12 septembre 2012, la cour d’appel de Chișinău confirma ce jugement. Les juges constatèrent que, conformément à la jurisprudence de la Cour suprême de justice, la prorogation d’un contrat de gage n’était pas valable en l’absence de l’accord écrit des parties et de l’inscription du gage au registre cadastral. Selon eux, l’échéance du contrat était donc intervenue, en ce qui concerne les requérants, le 21 septembre 2009, date prévue par l’accord additionnel du 27 février 2007.

Le 15 mai 2013, la Cour suprême de justice, en l’absence des parties, cassa les décisions des instances inférieures, satisfit la demande de la banque C., ordonna l’évacuation des requérants de l’appartement litigieux et les obligea à payer au créancier gagiste 57 064 lei moldaves (l’équivalent de 3 000 euros (EUR)). En l’occurrence, les juges de la Cour suprême de justice décidèrent que, en l’absence d’un accord de la part des requérants concernant la prorogation du contrat après le 21 septembre 2009, les relations entre les parties étaient gouvernées par les dispositions contractuelles antérieures et que, par conséquent, les dispositions contractuelles du 21 septembre 2009 s’appliquaient également aux requérants. II.

Les passages pertinents en l’espèce de la loi n o 449 du 30 juillet 2001 sur le gage se lisent comme suit : « Article 4. Les types de gage (1) Le gage est constitué sur un bien meuble ou immeuble, (...). (2) Le gage d’un bien immobilier est une hypothèque. Article 6. La source et la naissance du gage (...) (2) Le gage est conventionnel ou légal. (3) L’hypothèque et le gage des biens meubles sans dépossession naissent au moment de l’enregistrement au registre respectif. Article 7. L’enregistrement du gage sans dépossession Le gage sans dépossession doit être enregistré au : a) registre immobilier – dans le cas d’une hypothèque ; Article 13. Le contrat de gage (1) Le contrat de gage doit être conclu par écrit sous peine de nullité. (...) (3) La forme de l’accord de modification du contrat de gage doit être la même que celle du contrat de gage.

Les passages pertinents en l’espèce du code civil du 6 juin 2002 sont ainsi libellés : « Article 495. Les motifs de cessation du gage Le droit de gage cesse dans les cas suivants : (...) b) expiration de la durée pour laquelle le gage a été constitué ; e) autres situations prévues par la loi.

Les passages pertinents en l’espèce de la loi n o 142 du 26 juin 2008 sur l’hypothèque sont ainsi rédigés : Article 11. La forme et le contenu du contrat d’hypothèque (1) Le contrat d’hypothèque doit être conclu par écrit et authentifié par un notaire. (2) L’hypothèque doit être inscrite au registre des biens immobiliers (...) en vertu de la législation sur le cadastre des biens immobiliers. (3) Le contrat d’hypothèque doit contenir les clauses essentielles suivantes : (...) b) l’accord exprès du débiteur hypothécaire sur la constitution de l’hypothèque en faveur du créancier hypothécaire. Article 28. Les motifs de cessation de l’hypothèque L’hypothèque cesse dans les cas suivants : f) expiration de la durée du contrat d’hypothèque ; (...) i) autres situations prévues par la loi. » EN DROIT I.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Les requérants soutiennent avoir invoqué dans leurs observations devant la Cour suprême de justice que, selon la jurisprudence interne, la prorogation d’un contrat de gage décidée d’un commun accord entre le créancier gagiste et le débiteur gagiste n’est pas valable en l’absence de l’accord écrit de la tierce partie également débiteur gagiste et de l’inscription du gage au registre cadastral. Ils disent avoir également invoqué à cet égard la décision rendue par les juridictions internes dans l’affaire Exim Veneto Banca c. SARL Iralina et SARL Mochiru.

Le Gouvernement soutient que les griefs des requérants sont manifestement mal fondés. Il argue que, même en l’absence d’accord de la part des requérants concernant la prorogation du contrat après le 21 septembre 2009, les relations entre les parties étaient gouvernées par les dispositions contractuelles antérieures et que, par conséquent, les dispositions contractuelles du 21 septembre 2009 s’appliquaient également aux requérants.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les juridictions internes doivent motiver leurs décisions ( Van de Hurk c. Pays ‑ Bas , 19 avril 1994, § 61, série A n o 288). L’étendue du devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce ( Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A). Si l’article 6 § 1 de la Convention ne peut se comprendre comme exigeant des tribunaux d’apporter une réponse détaillée à chaque argument soulevé, il doit néanmoins ressortir de la décision que les questions essentielles de la cause ont été traitées ( Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 91, CEDH 2010).

Par ailleurs, la Cour rappelle que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les États contractants à créer des cours d’appel ou de cassation. Néanmoins, un État qui se dote de juridictions de cette nature a l’obligation de veiller à ce que les justiciables jouissent auprès d’elles des garanties fondamentales de l’article 6 (voir, parmi d’autres, Delcourt c. Belgique , 17 janvier 1970, § 25, série A n o 11, et Erfar-Avef c. Grèce , n o 31150/09, § 39, 27 mars 2014).

En l’espèce, la Cour constate que, en 2005, la SARL D.P. a conclu un contrat de crédit avec la banque C. et que, par un accord additionnel audit contrat, les requérants ont hypothéqué leur appartement, garantissant les obligations de la SARL D.P. Elle constate ensuite que, en 2007, l’accord additionnel a été prorogé jusqu’en 2009 et que, le 21 septembre 2009, la SARL D.P. a de nouveau renouvelé l’accord additionnel au contrat concernant le gage jusqu’en 2011. Elle observe également que les requérants n’ont pas donné leur autorisation pour cette dernière prorogation.

La Cour relève à cet égard que le tribunal de première instance et la cour d’appel ont rejeté les prétentions de la banque C. au motif que, selon la jurisprudence interne, la prorogation d’un contrat de gage n’était pas valable en l’absence de l’accord écrit des parties et l’inscription du gage au registre cadastral, et que l’échéance du contrat était donc intervenue, en ce qui concerne les requérants, le 21 septembre 2009, date prévue par l’accord additionnel du février 2007. Elle note également que les requérants ont soulevé cet argument dans leurs commentaires déposés devant la Cour suprême de justice, faisant également référence à la jurisprudence interne pertinente en l’espèce.

La Cour observe que la Cour suprême de justice a annulé les décisions des juridictions inférieures et a ordonné l’évacuation des requérants de leur logement et l’attribution du bien à la banque C. Elle note que la Cour suprême de justice n’a procédé à une appréciation ni de l’argument le plus important des requérants ni de la jurisprudence interne pertinente en l’espèce citée par les intéressés. Aux yeux de la Cour, l’argument des requérants était pertinent et décisif (comparer avec Lebedinschi c. République de Moldova , n o 41971/11, §§ 33-34, 16 juin 2015). Si la Cour suprême l’avait jugé fondé, elle aurait dû rejeter le recours de la partie adverse et confirmer les décisions du tribunal de première instance et de la cour d’appel (voir, mutatis mutandis , Mitrofan c. République de Moldova , n o 50054/07, §§ 53-54, 15 janvier 2013). La Cour relève également que le Gouvernement ne lui a pas fourni d’exemple de jurisprudence dans lequel les juridictions internes auraient adopté des décisions similaires à la décision de la Cour suprême contestée par les requérants, et n’a pas non plus soutenu qu’un revirement de jurisprudence avait été opéré par la Cour suprême de justice en l’espèce.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la procédure n’a pas été équitable et que, par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Eu regard au constat relatif à l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphes 25-26 ci-dessus), la Cour estime que ce grief doit être considéré comme recevable mais qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition. III.

Les requérants réclament 61 283 EUR au titre du préjudice matériel qu’ils estiment avoir subi. Cette somme représente selon eux la valeur de leur appartement mis en possession du créancier hypothécaire. Ils demandent également 5 000 EUR chacun au titre du préjudice moral dont ils se disent victimes.

Le Gouvernement estime que le préjudice matériel allégué n’a aucun lien de causalité avec les griefs soulevés devant la Cour. Il considère en outre que le montant sollicité par les requérants pour préjudice moral est excessif et non étayé.

En ce qui concerne la demande relative au préjudice matériel, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’aurait été l’issue de la procédure en l’absence des lacunes qu’elle a relevées. Par conséquent, la Cour rejette cette demande. Elle estime, eu égard à la nature de la violation constatée sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, qu’en principe le moyen le plus approprié pour redresser cette violation serait la réouverture de la procédure (voir, parmi d’autres, Gereksar et autres c. Turquie , n os 34764/05 et 3 autres, § 75, 1 er février 2011). À cet égard, elle relève que l’article 449 h) du code de procédure civile prévoit de manière explicite qu’un arrêt de la Cour concluant à une violation de la Convention ou de ses Protocoles constitue une cause spécifique de réouverture d’une procédure. Il appartient maintenant aux requérants d’utiliser cette opportunité.

La Cour considère que les requérants ont subi un préjudice moral certain. Statuant en équité, elle estime raisonnable de leur octroyer conjointement 3 600 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants demandent 3 805 EUR pour les frais et dépens qu’ils disent avoir engagés devant les juridictions internes. Leur demande est ventilée comme suit : 3 000 EUR pour le paiement versé au créancier hypothécaire en application de la décision de la Cour suprême de justice au titre de frais judiciaires, correspondant au montant du droit de timbre et aux honoraires de l’avocat de la partie adverse, et 805 EUR pour le paiement en faveur de l’huissier de justice au titre des frais et dépens pour l’exécution de ladite décision.

Les requérants demandent également 1 315 EUR pour les frais et dépens qu’ils auraient engagés devant la Cour. Ils fournissent à l’appui de leur demande une quittance justifiant le paiement de cette somme à l’avocat qui les a représentés devant la Cour.

Le Gouvernement conteste les sommes réclamées. Il soutient en outre que les frais de représentation devant la Cour ne sont pas justifiés.

S’agissant de la demande concernant les frais et dépens de la procédure nationale, la Cour estime qu’il n’y a aucune raison de s’écarter des conclusions auxquelles elle est parvenue au paragraphe 32 ci-dessus.

En ce qui concerne la demande relative aux frais et dépens engagés devant la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’accorder aux requérants l’intégralité de la somme réclamée, à savoir 1 315 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention quant à l’insuffisance de la motivation de la décision rendue par la Cour suprême de justice ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention quant à l’existence d’une jurisprudence divergente de la Cour suprême de justice ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement) : i. 3 600 EUR (trois mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 1 315 EUR (mille trois cent quinze euros), plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 avril 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Hasan Bakırcı Ivana Jelić Greffier adjoint Présidente