BISERICA EVANGHELICA ROMANA - PAROHIA POENARII BURCHII v. ROMANIA
BISERICA EVANGHELICA ROMANA - PAROHIA POENARII BURCHII v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Comunicat la 20 mai 2014 SECȚIUNEA TERZĂ Cerere nr. 44040/06 BISERICA EVANGHELICA ROMANA - PAROHIA POENARII BURCHII împotriva României depusă la 13 octombrie 2006 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul Biserica Evanghelica Romana - Parohia Poenarii Burchii este o comunitate religioasă creștină, situată în satul Ologeni, reprezentată la Curte de unul dintre membrii săi, dl C. Slav, care locuiește în satul Ologeni. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este autorizat de Biserica Evanghelica Română să funcționeze ca parohie încă din 1991. Biserica Evanghelica Română însuși a fost recunoscută în anii 1950 de statul român ca cult și, prin urmare, are personalitate juridică în conformitate cu decretul nr. 177/1948 privind statutul general al culturilor religioase și decretul nr. 1203/1950 privind autorizarea diferitelor culte religioase. Începând cu 1991, reclamantul a încercat mai multe încercări de a obține un drept de proprietate la o bucată de teren situată în cimitirul satului, având în vedere faptul că această chestiune a creat conflicte perpetue cu Biserica și Comunitatea Ortodoxă, care se presupune că l-a împiedicat să își exercite în mod pașnic convingerile și practicile de înmormântare. La 29 octombrie 1999, Biserica Evanghelica Română a trimis Ministrul Culților o scrisoare, cerându-i să intervină în conflictul dintre comunitatea ortodoxă și cel evanghelic din satul Ologesti; tensiunea dintre cele două comunități a apărut după decizia luată de ortodox de a muta decedatul aparținând Bisericii Evanghelice din cimitirul satului. Relația dintre cele două comunități se pare că s-a deteriorat după numirea unui nou preot ortodox al parohiei locale, care a manifestat mai puțin toleranță față de Biserica Evanghelica locală, a adorătorilor și a practicii lor religioase. Procedura depusă de reclamant (a) Procedura care urmărește obținerea proprietății pe terenul înmormântării La 21 aprilie 2003, reclamantul a depus o acțiune civilă împotriva primăriei Poienarii Burchii ( Primaria), Biserica Ortodoxă Română, Poienarii Burchii Parish și a dlui G.I., fostul preot ortodox al parohiei, susținând că dreptul său de proprietate la 236 mp de la cimitirul ortodox este recunoscut. Reclamantul a susținut că în anii 1950, autoritățile locale i-au permis să utilizeze 236 mp situate în cimitirul ortodox pentru a îngropa morții și a practica ritualurile lor funerale. Prin urmare, ei au blocat această parcelă de teren și l-au folosit ca cimitir pentru propriul lor decedat. Cu toate acestea, noul preot ortodox numit în parohia a negat că reclamantul a avut orice drept asupra cimitirului; de aceea, gardul a fost pus jos și aruncat peste locurile lor de înmormântare, distrugând mormintele și monumentele funerare. Acesta a urmat faptul că reclamantul a avut nevoie de un titlu pentru a confirma utilizarea terenului ca teren de înmormântare pentru membrii decedați. El a invocat că proprietatea a fost justificată în parte ca urmare a posesiunii adverse și, în parte, ca 96 mp din terenul încurcat au fost cumpărate de la fostul preot ortodox, dl G.I. În sprijinul cererilor sale, reclamantul a prezentat documente, printre care primirile semnate de dl G.I., care dovedesc plata a diferitelor sume de bani, se presupune că a plătit ca preț pentru teren. Biserica inculpată a invocat lipsa de locus standi, în măsura în care nu a avut niciun drept pe terenul încurcat. Curtea de district Ploiesti și-a pronunțat hotărârea la 22 martie 2004, respingând afirmațiile reclamantului. în acest caz. De asemenea, a susținut că reclamantul nu a fost niciodată acordat un drept de proprietate pe teren; dovezile din dosar (documente și declarații de martor) dovedește că în anii 1980, în schimbul unei „taxe de concesiune”, reclamantul a fost acordat de preotul ortodox o concesiune pentru a utiliza câteva locuri de înmormântare în cimitirul satului. Reclamantul a apelat, susținând că a folosit terenul întărit în pace timp de mai mult de cincizeci de ani, dar în prezent, parohia locală ortodoxă a fost împiedicată să continue să facă acest lucru. apelul său a fost anulat la 3 august 2005 pentru că nu a plătit taxele legale în numele său. Cu toate acestea, această decizie a fost anulată la 24 ianuarie 2006, în măsura în care taxele juridice au fost plătite în timp util, dovada plății fiind ignorată de instanța de judecată inferioară. Cazul a fost, prin urmare, trimis în fața Tribunalului județului Prahova, care și-a rendu hotărârea la 25 mai 2006, respingând recursul. Curtea a susținut că, în conformitate cu Regulamentul privind funcționarea și structura cimitirelor ortodoxe românești, acestea erau bunuri sacre, în proprietatea Parohiei, care avea dreptul de a acorda parcele de teren în concesiune. Locul de teren impugat a fost astfel acordat în concesiune cultului de către Parohia Ortodoxă, care, prin urmare, nu a transmis proprietatea terenului. (b) Procedurile care urmăresc să obțină un drept de utilizare pe terenul de înmormântare La 3 mai 2004, reclamantul a depus o acțiune civilă împotriva Bisericii Ortodoxe Române, Poienari Burchii Parish, în căutarea de a-și recunoaște dreptul de utilizare și administrare la 236 mp din cimitirul local. 10. La 25 iunie 2004, a răspuns inculpatul, susținând că nu avea locus standi în acest caz, în măsura în care nu avea nici un drept asupra plăcii contestate de teren. La 29 septembrie 2004, pe baza unui document emis la 3 februarie 2004, în care Oficiul Național al Cadastrei și Registrul Terenului a informat reclamantul, în răspunsul la una dintre cererile sale, că terenul încurcat a aparținut Ministerului Culților, administratorul, reclamantul și-a modificat acțiunile civile, introducând Ministerul în acțiune. 11. La 22 noiembrie 2005, dl C. Slav, în numele reclamantului, a depus o cerere în fața primarului Poienarii Burchii, în căutarea de a afla cine a fost proprietarul parcelei de teren încurcate. El a menționat că informațiile erau necesare pentru dosar. Răspunsul trimis în aceeași zi a informat reclamantul că aceste informații pot fi furnizate numai unei persoane care au un interes direct în această chestiune. Scrisoarea menționează că „În acest context și pentru evaluarea cazului, instanța poate solicita direct informațiile de la instituția noastră”. 12. La 30 noiembrie 2005, Curtea de District Ploiesti a respins afirmațiile reclamanților, susținând că ambele acuzate nu au avut standi în acest caz, în măsura în care ambele au refuzat căreia au avut drepturi asupra tranșei contestate de teren și nu au fost aduse nicio dovadă contrară. 13. Reclamantul a interzis apelul. Rezultatul a susținut că documentele prezentate în dosar au dovedit că a depus diverse cereri, încercând să afle cine era proprietarul terenului. Reclamantul a considerat că, în această situație și având în vedere rolul activ pe care un judecător trebuie să îl joace în cadrul procedurii, competența judecătorului de a încerca să stabilească cine deține sau administra terenul. 14. În hotărârea sa din 22 mai 2006, Curtea județului Prahova a respins recursul reclamantului și a susținut hotărârea judecătorului inferior. Curtea a susținut că, în cadrul procedurii civile, este obligația reclamantului să stabilească și să justifice locus standi rolul activ al judecătorului nu presupune că este obligația judecătorului să achiziționeze probe pentru părți. În măsura în care acuzații în cazul negat au avut vreun drept pe teren, și în lipsa oricărei dovezi contrare, cazul a fost respins în mod corect. 15. La 27 mai 2006, avocatul reclamantului a prezentat o altă cerere înainte de Primăria Poienarii Burchii, în care a căutat din nou să afle cine era proprietarul terenurilor folosite ca cimitir; în cerere, avocatul a menționat că informațiile erau necesare pentru dosarul pe calea Curții de județ Prahova; răspunsul primit la 5 iunie 2006 a remarcat că: „Sunteți invitați să prezentați documente pentru a justifica capacitatea în care solicitați informații și documente. Potrivit legii, informațiile necesare pot fi furnizate numai pe baza unei cereri scrise depuse de partea interesată sau de reprezentantul sau.” (c) plângere penală 16. La 5 decembrie 2006, reclamantul a depus o plângere penală la Inspectoarea Poliției de District, susținând că în ultimii ani locul înmormântării sale a fost devastat și profanat și gardul din jurul ei a fost pus la sol. În plus, la ușa bisericii au fost scrise cuvinte blasfeme și obscene. Poliția a răspuns la 13 decembrie 2006, declarând că ancheta a dezvăluit că reclamantul nu are nici un titlu de proprietate pentru terenul de înmormântare și că gardul a fost construit ilegal. În ceea ce privește scrisul de cuvinte blasfeme și obscene, ancheta a continuat, nu a fost identificat niciun autor. La 3 martie 2004, în numele parohiei locale, Biserica Evanghelica Română a depus o cerere, la Secretariatul de Stat pentru Culți, cerându-i să ofere o soluție la situația creată în Poienarii Burchii, satul Ologesti, unde o parohie a bisericii nu a fost autorizată să administreze independent o parcelă de teren din cimitirul satului. În cerere s-a susținut că autoritățile locale au refuzat să coopereze și să-i ajute în difuzarea conflictului care a apărut cu comunitatea locală ortodoxă. 18. La 26 octombrie 2004, Biserica Evanghelica Română a depus o cerere similară înaintea Ministerului Culturii și Culturii, cerându-le „de a emite o decizie care să acorde explicit parohiei sale locale un drept de administrație la 236 mp din cimitirul Poienarii Burchii, satul Ologesti”. Ministerul a răspuns la 12 noiembrie 2004, informand reclamantul că nu au dreptul de a adopta o astfel de decizie, în măsura în care nu au avut niciodată dreptul de administrare asupra terenului încurcat. Cererea, la care Ministerul nu a avut nicio obiecție, a fost depusă în fața Consiliului Comunal (Consiliul Local ) din Poiana Burchii, autoritatea competentă în această privință. 19. Pe baza acestui răspuns, la 10 ianuarie 2005, Biserica Evanghelica Română a depus o cerere la Primăria Poienarii Burchii (Primaria), cerându-i să le ajute în concluzia judicioasă a conflictului cu parohia ortodoxă locală. Biserica a estimat că, hotărând să acorde parohiei sale locale dreptul de a administra 236 mp de teren din cimitirul satului, Primăria va rezolva problema. Legea și practica interne relevante 20. Decretul nr. 177/1948 privind statutul general al culturilor religioase, în vigoare până la 11 ianuarie 2007, prevede în părțile sale relevante că: art. 1 Statul garantează libertatea conștiinței și religiei pe tot teritoriul său. Oricine poate aparține orice religie și poate practica orice credință religioasă, dacă exercitarea acestuia nu contravine Constituției, securității și ordinului public sau bunului moral. art. 9 Ramurile locale ale culturilor religioase autorizate pot avea și să păstreze, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire pentru adoratorii lor. Administrația (comunele ) trebuie să creeze cimitire comune sau să ofere locuri rezervate în cadrul cimitirilor existente, pentru înmormântarea celor aparținând culturilor care nu au propriile lor cimitire. 21. Legea privind cultul religios nr. 489/2006, în vigoare începând cu 11 ianuarie 2007, reiterează, în esență, dreptul fiecărui cult de a avea acces la motivele de înmormântare. 22. art. 129 § 5 din Codul de Procedură din România, ca în vigoare la momentul material, cu condiția ca aceasta (5) Judecătorii au obligația de a folosi toate mijloacele juridice pentru a preveni orice eroare în stabilirea adevărului, prin stabilirea corectă a faptelor și aplicarea legii, care urmărește astfel o judecată legală și bine fundamentată. Ele au dreptul să permită și să evalueze toate dovezile pe care le consideră necesare, chiar și împotriva voinței părților... Reclamantul se plânge în esență că dreptul său de a utiliza ca loc de înmormântare și de a dispune de o parcelă de 236 mp de teren în cimitirul satului nu este recunoscut de către autoritățile interne. Invocă articolele 1 și 6 din Convenție, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1, susținând că procedura în care a încercat să aibă un astfel de drept recunoscut era nedrept. Întrebări către părți A existat o încălcare a libertății de religie ale reclamantului, în contravenție cu art. 9 din Convenție, în măsura în care dreptul său de a utiliza o parte din cimitirul de sat nu a fost recunoscut de autoritățile interne? A existat o încălcare a dreptului reclamantului de a avea acces efectiv la un tribunal având în vedere faptul că instanțele nu au putut să faciliteze identificarea inculpatului corect în cadrul procedurii încheiate la 22 mai 2006?