Paroisse Greco-Catholique Pruniș împotriva României

Requesterul este o Biserică catolică de rit oriental (greco-catolică sau uniat) din parohia Pruniș sub jurisdicția arhiepiscopiei române uniate sub autoritatea diecezeului uniat din Cluj-Gherla. A fost reprezentată în fața Curții de D-na D.O. Hatneanu, avocat la București.

Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul acestuia, D-na C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul istoric și evoluția cadrului legislativ

Până în 1948, parohiile greco-catolice dețineau mai multe imobile, printre care biserici și terenurile aferente, case paroiale și cimitire.

Prin decretul-lege nr o 358/1948, cultul uniat a fost dizolvat și bunurile aparținând acestui cult au fost transferate statului, cu excepția bunurilor parohilor. O comisie interministerială a fost încărcată cu stabilirea destinației finale a acestor bunuri, comisie care nu-și îndeplinise niciodată funcțiile. Bunurile parohilor au fost transferate Bisericii Ortodoxe în baza decretului nr o 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea parohienilor unui cult deveneau membri ai unei alte Biserici, bunurile aparținând cultului abandonat ar fi transferate patrimoniului cultului care le-a primit.

După căderea regimului totalitar în decembrie 1989, decretul nr o 358/1948 a fost abrogat prin decretul-lege nr o 9/1989. Cultul uniat a fost recunoscut oficial prin decretul-lege nr o 126/1990. Cu privire la situația juridică a bunurilor aparținând parohilor uniate, articolul 3 din decretul-lege nr o 126/1990 prevedea că aceasta trebuia să fie tranșată de către comisii mixte alcătuite din reprezentanți ai clerului celor două culte, uniat și ortodox. Acestea trebuiau să țină seama de voința majorității credincioșilor din fiecare comunitate. 7. art. 3 din decretul-lege nr o 126/1990 a fost completat prin Ordonanța Guvernului nr o 64/2004 din 13 august 2004 (« Ordonanța nr o 64/2004 ») și prin legea nr o 182/2005 din 13 iunie 2005 (« legea nr o 182/2005 »). S-a stipulat deci că, în cazul în care reprezentanții cleruli ai celor două culte religioase nu găseau un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată putea introduce o acțiune în judecată în baza dreptului comun (paragrafele 15 și 16 mai jos). 2. Demersurile întreprinse de requester pe baza articolului 3 din decretul-lege nr o 126/1990, după cum a fost redactat înainte de modificările aduse prin Ordonanța nr o 64/2004 și prin legea nr o 182/2005

În 2000, după ce eșuaseși la demersurile sale graciose pentru constituirea comisiei mixte, requesterul s-a adresat tribunalului de prim nivel din Turda cu o acțiune împotriva parohiei ortodoxe din Pruniș pentru a constata că aceasta nu avea un drept de proprietate legal stabilit asupra bisericii, cimitirului, casei paroiale și terenurilor aferente care îi aparținuseseră înainte de 1948. În acțiunea sa, requesterul a solicitat tribunalului « de a rectifica cartea funciară pentru a-l reinscrie ca proprietar al bunului și a-l obliga pe pârât să predea deplina posesie și proprietate asupra imobilului revendicat (« să se rectifice situația din CF prin reintabularea reclamantei ca proprietar, obligând pârata să predea deplina posesie și proprietate asupra imobilelor revendicate »). »

Printr-o hotărâre din 2 februarie 2001, tribunalul de prim nivel din Turda a respins acțiunea. A considerat că Biserica ortodoxă figura ca titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor și că procedura specială prevăzută de decretul-lege nr o 126/1990 nu fusese finalizată, deci acțiunea requesterului era netemeinică.

Requesterul a făcut apel. Printr-o hotărâre din 9 noiembrie 2001, tribunalul de apel al județului Cluj s-a pronunțat în favoarea apelului și a acceptat acțiunea, după ce a verificat înregistrările făcute în cartea funciară.

Printr-o scrisoare din 12 februarie 2002 adresată ministrului Justiției, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, reamintind principiile autonomiei Bisericii și dialogului ecumenic între cultele catolic oriental și ortodox, a susținut că comisia mixtă stabilită în baza decretul-lege nr o 126/1990 era singura autoritate competentă pentru a cunoaște de neînțelegeri între cele două culte referitoare la proprietatea sau utilizarea clădirilor religioase. Pe 19 februarie 2002, ministerul Justiției a transmis această scrisoare președintelui curții de apel Cluj.

La recursul parohiei ortodoxe din Pruniș, printr-o hotărâre definitivă din 9 mai 2002, curtea de apel Cluj a anulat hotărârea pronunțată în apel și a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în prim nivel.

După modificările aduse prin Ordonanța nr o 64/2004 și prin legea nr o 182/2005, requesterul nu s-a adresat jurisdicțiilor interne cu o nouă acțiune de revendicare. B. Dreptul și practica internă relevante

Decretul-lege nr o 126/1990 privind anumite măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost publicat în Jurnalul Oficial nr o 54 din 25 aprilie 1990. Se citește, în părțile sale relevante, după cum urmează : art. 1 « 1) Ca urmare a abrogării decretului nr o 358/1948 prin decretul-lege nr o 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma este recunoscută oficial (...) » art. 3 « Situația juridică a clădirilor religioase și a caselor paroiale care aparținuseseră Bisericii uniate și pe care Biserica Ortodoxă Română le-a apropiat va fi determinată de o comisie mixtă, formată din reprezentanți ai clerului fiecăruia din cele două culte religioase, care va ține seama de voința credincioșilor comunităților care dețin aceste bunuri. » 15 . art. 3 din decretul-lege menționat mai sus a fost completat de Ordonanța Guvernului nr o 64/2004 din 13 august 2004 (« Ordonanța nr o 64/2004 »), care a adăugat un al doilea paragraf, redactat după cum urmează : « În cazul în care reprezentanții cleruli ai celor două culte religioase nu găsesc un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la art. 1 , partea interesată poate introduce o acțiune în judecată în baza dreptului comun. »

Legea nr o 182/2005 din 13 iunie 2005 (« legea nr o 182/2005 »), care a aprobat Ordonanța nr o 64/2004, publicată în Jurnalul oficial din 14 iunie 2005 și intră în vigoare pe 17 iunie 2005, a modificat al doilea alineat al articolului 3 și a adăugat două altele, redactat după cum urmează : « Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicând-i în scris pretenția și furnizând dovezile pe care-și bazează pretenția. Convocarea va fi făcută prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin predare personală a scrisorilor. Data convocării comisiei mixte nu va fi fixată decât treizeci de zile după data primirii documentelor. Comisia va fi alcătuită din trei reprezentanți ai fiecărui cult. Dacă în ziua convocării, comisia nu se întrunește sau dacă nu ajunge la nici un rezultat sau dacă decizia o nemulțumește pe una din părți, partea interesată poate introduce o acțiune în judecată pe baza dreptului comun. Acțiunea va fi examinată de tribunale. Acțiunea va fi scutită de taxa judiciară. »

Articolul relevant din codul civil se citea după cum urmează la época faptelor: art. 1201 « Există autoritate a unei cauze judecate atunci când o cerere ulterioară are același obiect, se bazează pe aceeași cauză, și se desfășoară între aceleași părți, formată de ele și împotriva lor în aceeași calitate. » 18 . Printr-o hotărâre definitivă nr o 2751/2010 din 5 mai 2010 (dosarul nr o 138/84/2009), Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea de restitutie introdusă de parohia greco-catolică « Adormirea Maicii Domnului » împotriva parohiei ortodoxe « Adormirea Maicii Domnului », pentru autoritate a unei cauze judecate. Înalta Curte a considerat că, deși pârâta era diferită, parohia reclamantă încercaseși să obțină aceleași drepturi subiective asupra aceluiași imobil într-o acțiune anterioară și că cauza fusese tranșată pe fond.

Guvernul a depus în dosarul cauzei patruzeci și nouă decizii pronunțate de diferitele jurisdicții ale țării sesizate de parohiile greco-catolice ale unor acțiuni de revendicare și rectificare a cărții funciare, acțiuni bazate pe dreptul comun, după modificările legislative aduse prin legea nr o 182/2005. Jurisdicțiile interne au examinat acțiunile fie prin compararea titlurilor de proprietate ale părților în litigiu, fie aplicând criteriul prevăzut de decretul-lege nr o 126/1990 referitor la voința credincioșilor comunităților deținând aceste bunuri.

Printr-o decizie din 27 septembrie 2012, Curtea Constituțională, sesizată cu o excepție de neconstituționalitate referitoare la criteriul stabilit de art. 3 § 1 din decretul-lege nr o 126/1990, și anume voința majorității credincioșilor deținători ai bunului, a considerat că acest criteriu nu era contrair Constituției. PLÂNGERI

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, singur și combinat cu art. 14 din Convenție, requesterul susține că a fost privat de dreptul la acces la o curte de justiție din faptul că jurisdicțiile naționale se au declarat incompetente pentru a cunoaște de litigiul care-l opunea Bisericii Ortodoxe. Se plânge de caracterul imprevizibil ba chiar arbitrar al rezultatului procedurii, ținând seama de faptul că în proceduri similare, jurisdicțiile naționale au interpretat aceleași dispoziții legale diferit și au pronunțat, prin urmare, decizii diferite.

Invocând aceeași dispoziție, denunță pe lângă aceasta lipsa motivării deciziilor pronunțate de jurisdicțiile care statuează în prim nivel și în apel, care refuzaseși să examineze fondul cauzei. Se plânge și de faptul că cauza sa nu a fost tranșată de o curte independentă și imparțială, ținând seama de faptul că ministerul Justiției transmisese curții de apel Cluj memorandumul patriarhului Bisericii Ortodoxe.

Requesterul susține că refuzul jurisdicțiilor interne de a tranșa litigiul în cauză a prejudiciat și libertatea sa de religie și dreptul de proprietate în încălcare a articolelor 9 din Convenție și 1 din Protocolul nr o 1, luate singure și în combinație cu art. 14 din Convenție. Observă că criteriul stabilit de lege care face să predomine voința credincioșilor majorității unei comune în atribuirea folosinței clădirii religioase (în toate cazurile de religie ortodoxă) prejudiciază drepturile sale garantate de aceleași articole din Convenție.

Requesterul se plânge, în final, de faptul că nu beneficiază la nivel intern de o cale de atac pentru a submitere în mod eficient plângerile ridicată în fața Curții și obținere de reparație. Invocă art. 13 din Convenție. PE DREPT A. Privind plângerile bazate pe articolele 6 § 1 privind dreptul la acces la o curte și 9 din Convenție și 1 din Protocolul n° 1, singure și combinate cu articolele 13 și 14 din Convenție

Invocând art. 6 din Convenție, singur și combinat cu articolul 14 din Convenție, requesterul se plânge de o atingere la dreptul la acces la o curte de justiție, din cauza refuzului jurisdicțiilor naționale de a tranșa acțiunea referitoare la situația juridică a unui loc de cult. Denunță și o discriminare bazată pe religie, ținând seama de faptul că în proceduri similare, jurisdicțiile naționale au interpretat aceleași dispoziții legale diferit. Referindu-se la aceleași fapte, requesterul se plânge de o lipsă de protecție procedurală pentru protecția dreptului la libertatea de religie și dreptul la respect al bunurilor sale. Denunță, în final, faptul că nu a beneficiat la nivel intern de o cale de atac pentru a submitere în mod eficient plângerile ridicate în fața Curții și obținere de reparație.

Articolele invocate de requester se citesc după cum urmează în părțile sale relevante : art. 6 § 1 « Orice persoană are dreptul ca cauza să fie auzit (...) de o curte (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) » art. 9 « 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie ; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, cât și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățământ, practici și accomplishment al riturilor. 2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingeri nu poate fi supusă altei restricții decât celor prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altuia. » art. 13 « Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul de a beneficia de o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. » art. 14 « Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o distincție, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. » art. 1 din Protocolul nr o 1 « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect al bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care statele îl au de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. » 1. Argumentele părților

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate pe baza non-epuizării căilor de atac interne. La acest respect, precizează că, ca urmare a modificărilor aduse prin legea nr o 182/2005, requesterul are la dispoziție o acțiune de revendicare pentru a-și face valabile pretenția asupra locului de cult litigios. Referindu-se la exemple de jurisprudență pe care le-a depus în dosarul cauzei (§19 mai sus), Guvernul susține că jurisdicțiile naționale sesizate cu o acțiune de revendicare sunt competente pentru a se pronunța asupra tuturor chestiunilor de fapt și drept relevante pentru tranșarea litigiului.

Requesterul consideră că recurul deschis de legea nr o 182/2005 nu constituie un recurs efectiv. Pe de o parte, consideră că o nouă acțiune de revendicare introdusă între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză ar fi respinsă de jurisdicțiile interne pentru autoritate a unei cauze judecate. Subliniază că prima acțiune de revendicare a fost respinsă ca netemeinică și nu ca inadmisibilă și cită hotărârea definitiva nr o 2751/2010 a Înaltei Curți (§18 mai sus ) prin care o acțiune de revendicare introdusă de o altă parohie greco-catolică a fost respinsă pentru autoritate a unei cauze judecate.

Pe de altă parte, requesterul consideră că recurul pus la dispoziție prin legea nr o 182/2005 nu este efectiv, ținând seama de faptul că jurisdicțiile naționale au interpretat diferit noțiunea de « drept comun ». Susține că rezultă din deciziile furnizate de Guvern că unele jurisdicții au considerat că procedura preliminară era obligatorie, cel puțin pentru a demonstra eforturile părților de a convoca comisia, în timp ce altele au considerat că era doar o recomandare. De mai mult, în anumite decizii, jurisdicțiile naționale au aplicat criteriul prevăzut de art. 3 § 1 din decretul-lege nr o 126/1990, și anume voința majorității populației deținând bunul, care era în toate cazurile ortodoxă. Requesterul se referă la decizia din 27 septembrie 2012 a Curții Constituționale, în care se consideră că criteriul prevăzut de decretul-lege nr o 126/1990 nu era contrair Constituției. 2. Aprecierea Curții a) Principiile generale

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează a da statelor contractante ocazia de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste acuzații să fie supuse (vezi, printre multe altele, hotărârea Selmouni c. Franța [MC], nr o 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Această regulă constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecție instituit de Convenție are un caracter subsidilar față de sistemele naționale de garanție a drepturilor omului ( Akdivar și alții c. Turcia , 16 septembrie 1996, § 65, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996 ‑ IV și Aksoy c. Turcia , 18 decembrie 1996, § 51, Colecția 1996 ‑ VI).

Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din Convenție prescriu epuizare doar a recursurilor care sunt în același timp relevante la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitate și accesibilitate cerute (vezi, în particular, hotărârile Akdivar și alții precitată, § 66, și Dalia c. Franța , 19 februarie 1998, § 38, Colecția 1998 ‑ I). De mai mult, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unui recurs dat care nu este în mod evident condamnat la eșec nu constituie o rație valabilă pentru a justifica non-utilizare a recursurilor interne ( Akdivar și alții , precitată, § 71). 32. art. 35 § 1 din Convenție prevede o repartizare a sarcinii probei. Revine Guvernului care ridică excepția de non-epuizare să convingă Curtea că recurul era efectiv și disponibil atât în teorie cât și în practică la época faptelor, adică că era accesibil, susceptibil de a oferi reclamantului repararea plângerilor sale și că prezenta perspective rezonabile de succes ( Sejdovic c. Italie [MC], nr o 56581/00, § 46, CEDO 2006 ‑ II). Odată ce Guvernul s-a achitat de obligația de probă arătând că există o cale de atac adecvată și efectivă, accesibilă reclamantului, revine acestuia din urmă să demonstreze că aceasta cale era dintr-un motiv sau altul inadecvată și inefectivă în caz sau că circumstanțe particulare-l scutesc de această cerință ( Veriter c. Franța , nr o 31508/07, § 60, 14 octombrie 2010).

Epuizarea căilor de atac interne se apreciază normalmente la data introducerii cererei în fața Curții. Cu toate acestea, după cum Curtea a indicat de mai multe ori, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărui caz ( Baumann c. Franța , nr o 33592/96, § 47, 22 mai 2001). Curtea s-a în special depărtat de această regulă generală în cereri referitoare la crearea recursurilor specifice de jurisdicțiile interne ( Nogolica c. Croația (decizie), nr o 77784/01, CEDO 2002 ‑ VIII și Andrášik și alții c. Slovacia (decizie), nr os 57984/00, 60226/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00 și 68563/01, CEDO 2002 ‑ IX). b) Aplicarea acestor principii în caz

Curtea observă că requesterul se plânge în principal de o atingere la dreptul la acces la o curte de justiție pentru a stabili situația juridică a unui loc de cult, deficit procedural care ar prejudicia de asemenea dreptul la libertatea de religie și la protecția bunurilor.

Curtea observă că la data introducerii cererei, dreptul intern român prevedea că situația juridică a locurilor de cult trebuia tranșată în cadrul comisiilor mixte și că dreptul de acces la o curte de justiție nu era reglementat. Acest aspect a fost sancționat de Curt în cauza Parohia Greco Catolică Sâmbata Bihor c. România , (nr o 48107/99, §§ 71-75, 12 ianuarie 2010), în care s-a considerat că refuzul jurisdicțiilor interne de a tranșa litigiile referitoare la locurile de cult prejudicia dreptul interesatului la acces la o curte de justiție.

Cu toate acestea, ulterior, Ordonanța nr o 64/2004 și legea nr o 182/2005 au completat art. 3 din decretul-lege nr o 126/1990 pentru a deschide părților interesate o acces la o curte de justiție pentru a cunoaște de temeinicia acțiunilor referitoare la situația juridică a locurilor de cult. Noul text de lege aduce clarificări cu privire la modul în care procedura preliminară în fața comisiilor mixte trebuia organizată. De mai mult, se prevede în mod expres că, dacă în ziua convocării, comisia nu se întrunește sau dacă nu ajunge la nici un rezultat sau dacă decizia o nemulțumește pe una din părți, partea interesată poate introduce o acțiune în judecată bazată pe dreptul comun. Prin termenele impuse, legea nr o 182/2005 elimină efectul dilatator al procedurii preliminare și dă posibilitate părții interesate să se adreseze unei curți imediat după constatarea imposibilității pentru comisia mixtă de a se constitui sau de a pronunța o decizie.

Curtea constată, de asemenea, că recurul este accesibil requesterului, în măsura în care acesta poate declanșa el însuși procedura. Curtea acordă și importanță faptului că Guvernul a depus în dosar un număr mare de decizii pronunțate de diferitele jurisdicții interne care au examinat acțiuni de revendicare aduse în fața lor de diferite Biserici greco-catolice după modificările operate de legea nr o 182/2005 (§19 mai sus ). Indiferent de criteriul aplicat de jurisdicțiile interne, rezultă din aceste decizii că un examen al fondului cauzei a fost într-adevăr efectuat.

Cu toate acestea, requesterul consideră că noul recurs nu este efectiv din două motive : pe de o parte, ținând seama de faptul că prima acțiune de revendicare a fost respinsă de jurisdicțiile interne ca netemeinică, o nouă acțiune de revendicare ar fi respinsă pentru autoritate a unei cauze judecate ; pe de altă parte, ținând seama de faptul că jurisdicțiile interne pot aplica criteriul voința majorității credincioșilor, acest recurs ar da automat câștig de cauză părții defenderese în procedură, ceea ce ar face dreptul la acces la o curte iluzor.

Cât privește argumentul bazat pe autoritate a unei cauze judecate, Curtea constată că jurisdicțiile interne au respins acțiunea de revendicare introdusă de requester în 2001 fără a examina fondul cauzei. Într-adevăr, jurisdicțiile interne au stabilit situația de fapt și au constatat că requesterul nu continua procedura preliminară prevăzută de lege specială. Deși curtea de apel a respins acțiunea ca netemeinică și nu ca inadmisibilă, nu mai puțin adevărat că fondul acțiunii nu a fost niciodată examinat de o curte. Apoi, autoritate a unei cauze judecate intervine cu privire la ceea ce a fost efectiv, într-un mod real și fără rezerve tranșate de o curte. De mai mult, hotărârea din 5 mai 2010 a Înaltei Curți invocată de requester (§18 in fine mai sus) a reținut autoritate a unei cauze judecate motivând că acțiunea fusese tranșată pe fond, ceea ce nu este cazul în caz. Deci nu poate fi susținut că o nouă acțiune de revendicare ar fi respinsă pentru autoritate a unei cauze judecate.

Cât privește argumentul requesterului conform căruia legea aplicabilă de jurisdicțiile interne cu privire la fondul acțiunii sale nu este previzibilă, Curtea consideră că depășește cadrul dreptului la acces la o curte de justiție. Într-adevăr, această posibilă incertitudine jurisprudențială privește posibil o chestiune legată la echitatea unei proceduri (vezi, în acest sens, Tudor Tudor c. România , nr o 21911/03, § 32, 24 martie 2009), aspect care nu poate fi examinat in abstracto de Curt. Totuși, nu mai puțin adevărat că o acțiune de revendicare bazată pe dreptul comun ar fi condus fără îndoială la un examen pe fond a cauzei, indiferent dacă prin aplicarea regulilor ce guvernează o acțiune de revendicare clasică sau prin aplicarea criteriului legii speciale. Pe acest din urmă punct, Curtea nu poate specul pe rezultatul unei asemenea proceduri și asupra consecințelor pentru situația requesterului, indiferent de dreptul intern aplicat de jurisdicțiile sesizate. De mai mult, Curtea constată că acțiunea de revendicare bazată pe dreptul comun este încă deschisă requesterului.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că requesterul ar fi trebuit să introducă o nouă acțiune de revendicare în fața jurisdicțiilor interne după modificările aduse prin legea nr o 182/2005 pentru a da posibilitate jurisdicțiilor interne să remedieze plângerea referitoare la deficitul la acces la o curte de justiție. De mai mult, ținând seama de faptul că acțiunile de revendicare sunt imprescriptibile în dreptul român, requesterul are încă posibilitatea de a folosi această cale în fața jurisdicțiilor interne.

Rezultă de aici că aceste plângeri trebuie respinse pentru non-epuizare al căilor de atac interne, în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. B. Privind celelalte plângeri bazate pe art. 6

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, requesterul se plânge de lipsa motivării deciziilor pronunțate de jurisdicțiile care statuează în prim nivel și în apel și de faptul că cauza sa nu a fost tranșată de o curte independentă și imparțială. Ținând seama de ansamblul elementelor pe care-l deține, și ținând seama de faptul că ea este competentă pentru a cunoaște de acuzațiile formulate, Curtea nu a găsit nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Rezultă de aici că aceste plângeri sunt inadmisibile și trebuie respinse, în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

La requérante est une Église catholique de rite oriental (gréco­catholique ou uniate) de la paroisse de Pruniș dépendant de l’archevêché roumain uniate sous la juridiction du diocèse uniate de Cluj­Gherla. Elle a été représentée devant la Cour par M e D.O. Hatneanu, avocate à Bucarest.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Contexte historique et l’évolution du cadre législatif

Jusqu’en 1948, les paroisses gréco-catholiques possédaient plusieurs immeubles, parmi lesquels des églises et les terrains afférents, des maisons paroissiales et des cimetières.

Par le décret-loi n o 358/1948, le culte uniate fut dissout et les biens appartenant à ce culte furent transférés à l’État, à l’exception des biens des paroisses. Une commission interdépartementale fut chargée de l’établissement de la destination finale de ces biens, commission qui ne remplit jamais ses fonctions. Les biens des paroisses furent transférés à l’Église orthodoxe en vertu du décret n o 177/1948 qui prévoyait que, si la majorité des paroissiens d’un culte devenaient membres d’une autre Église, les biens ayant appartenu au culte abandonné seraient transférés dans le patrimoine du culte qui les avait accueillis.

Après la chute du régime totalitaire en décembre 1989, le décret n o 358/1948 fut abrogé par le décret-loi n o 9/1989. Le culte uniate fut reconnu officiellement par le décret-loi n o 126/1990. En ce qui concerne la situation juridique des biens ayant appartenu aux paroisses uniates, l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 prévoyait que celle-ci devait être tranchée par des commissions mixtes constituées de représentants du clergé des deux cultes, uniate et orthodoxe. Ces dernières devaient prendre en compte la volonté de la majorité des croyants de chaque communauté.

L’article 3 du décret-loi n o 126/1990 a été complété par l’ordonnance du Gouvernement n o 64/2004 du 13 août 2004 (« l’ordonnance n o 64/2004 ») et par la loi n o 182/2005 du 13 juin 2005 (« la loi n o 182/2005 »). Il a été ainsi stipulé que, au cas où les représentants cléricaux des deux cultes religieux ne trouvaient pas un accord au sein de la commission mixte, la partie intéressée pouvait introduire une action en justice en vertu du droit commun (paragraphes 15 et 16 ci-dessous). 2. Les démarches entamées par la requérante sur le fondement de l’article 3 du décret-loi n o 126/1990, tel que libellé avant les modifications apportées par l’ordonnance n o 64/2004 et par la loi n o 182/2005

En 2000, après avoir échoué dans ses démarches gracieuses pour constituer la commission mixte, la requérante saisit le tribunal de première instance de Turda d’une action contre la paroisse orthodoxe de Pruniș pour faire constater que cette dernière n’avait pas un droit de propriété légalement établi sur l’église, le cimetière, la maison paroissiale et les terrains afférents lui ayant appartenu avant 1948. Dans son action, la requérante sollicita du tribunal « de rectifier le livre foncier afin de la réinscrire comme propriétaire du bien et d’ordonner à la partie défenderesse à lui laisser la possession et la propriété de l’immeuble revendiqué (« să se rectifice situația din CF prin reintabularea reclamantei ca proprietar, obligând pârata să predea deplina posesie și proprietate asupra imobilelor revendicate »). »

Par un jugement du 2 février 2001, le tribunal de première instance de Turda rejeta son action. Il jugea que l’église orthodoxe figurait comme titulaire du droit de propriété sur les biens et que la procédure spéciale prévue par le décret-loi n o 126/1990 n’avait pas été finalisée, de sorte que l’action de la requérante était mal fondée.

La requérante interjeta appel. Par un arrêt du 9 novembre 2001, le tribunal départemental de Cluj fit droit à son appel et accueillit son action, après avoir vérifié les inscriptions faites au livre foncier.

Par une lettre du 12 février 2002 adressée au ministre de la Justice, le patriarche de l’Église orthodoxe roumaine, rappelant les principes de l’autonomie de l’Église et du dialogue œcuménique entre les cultes catholique oriental et orthodoxe, fit valoir que la commission mixte établie en vertu du décret-loi n o 126/1990 était la seule autorité compétente pour connaître des différends entre les deux cultes relatifs à la propriété ou à l’usage des édifices religieux. Le 19 février 2002, le ministère de la Justice transmit cette lettre au président de la cour d’appel de Cluj.

Sur recours de la paroisse orthodoxe de Pruniș, par un arrêt définitif du 9 mai 2002, la cour d’appel de Cluj cassa l’arrêt rendu en appel et confirma le bien-fondé du jugement rendu en première instance.

Après les modifications apportées par l’ordonnance n o 64/2004 et par la loi n o 182/2005, la requérante ne saisit pas les juridictions internes d’une nouvelle action en revendication. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Le décret-loi n o 126/1990 sur certaines mesures relatives à l’Église roumaine unie à Rome (gréco-catholique) a été publié au Journal Officiel n o 54 du 25 avril 1990. Il est ainsi libellé, dans ses parties pertinentes : Article 1 « 1) A la suite de l’abrogation du décret n o 358/1948 par le décret-loi n o 9 du 31 décembre 1989, l’Église roumaine unie à Rome est reconnue officiellement (...) » Article 3 « La situation juridique des édifices religieux et des maisons paroissiales qui ont appartenu à l’Église uniate et que l’Église orthodoxe roumaine s’est appropriés sera déterminée par une commission mixte, formée des représentants du clergé de chacun des deux cultes religieux, qui prendra en compte la volonté des croyants des communautés détenant ces biens. » 15 . L’article 3 du décret-loi susmentionné a été complété par l’ordonnance du Gouvernement n o 64/2004 du 13 août 2004 (« l’ordonnance n o 64/2004 »), qui a ajouté un deuxième paragraphe, ainsi libellé : « Au cas où les représentants cléricaux des deux cultes religieux ne trouvent pas un accord au sein de la commission mixte prévue à l’article 1 er , la partie intéressée peut introduire une action en justice en vertu du droit commun. »

La loi n o 182/2005 du 13 juin 2005 (« la loi n o 182/2005 »), qui a approuvé l’ordonnance n o 64/2004, publiée au Journal officiel du 14 juin 2005 et est entrée en vigueur le 17 juin 2005, a modifié le deuxième alinéa de l’article 3 et en a ajouté deux autres, ainsi rédigés : « La partie intéressée convoquera l’autre partie, en lui communiquant par écrit ses prétentions et en lui fournissant les preuves sur lesquelles elle fonde ses prétentions. La convocation sera faite par lettre recommandée avec accusé de réception ou par la remise des lettres en mains propres. La date de la convocation de la commission mixte ne sera fixée que trente jours après la date de réception des documents. La commission sera constituée de trois représentants de chaque culte. Si le jour de la convocation, la commission ne se réunit pas ou si elle n’arrive à aucun résultat ou si la décision mécontente l’une des parties, la partie intéressée peut introduire une action en justice sur le droit commun. L’action sera examinée par les tribunaux. L’action sera exemptée de la taxe judiciaire. »

L’article pertinent du code civil se lisait ainsi à l’époque des faits: Article 1201 « Il y a autorité de la chose jugée lorsqu’une seconde demande porte sur le même objet, est fondée sur la même cause, et se déroule entre les mêmes parties, formée par elles et contre elles en la même qualité. » 18 . Par un arrêt définitif n o 2751/2010 du 5 mai 2010 (dossier n o 138/84/2009), la Haute Cour de cassation et de justice a rejeté l’action en restitution engagée par la paroisse gréco-catholique « Adormirea Maicii Domnului » contre la paroisse orthodoxe « Adormirea Maicii Domnului », pour autorité de la chose jugée. La Haute Cour a jugé que, bien que la partie défenderesse fût différente, la paroisse requérante avait tenté dans une action antérieure d’obtenir le même droit subjectif sur le même immeuble et que l’affaire avait été tranchée sur le fond.

Le Gouvernement a versé au dossier de l’affaire quarante-neuf décisions rendues par les différentes juridictions du pays saisies par des paroisses gréco-catholiques des actions en revendication et en rectification du livre foncier, actions fondées sur le droit commun, après les modifications législatives apportées par la loi n o 182/2005. Les juridictions internes ont examiné les actions soit par comparaison des titres de propriété des parties en litige, soit en appliquant le critère prévu par le décret-loi n o 126/1990 concernant la volonté des croyants des communautés détenant ces biens.

Par une décision du 27 septembre 2012, la Cour Constitutionnelle, saisie d’une exception de non-constitutionnalité concernant le critère établi par l’article 3 § 1 du décret-loi n o 126/1990, à savoir la volonté de la majorité des croyants détenteurs du bien, a jugé que ce critère n’était pas contraire à la Constitution. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, seul et combiné avec l’article 14 de la Convention, la requérante allègue qu’elle a été privée de son droit d’accès à un tribunal du fait que les juridictions nationales se sont déclarées incompétentes pour connaître du litige qui l’opposait à l’Église orthodoxe. Elle se plaint du caractère imprévisible voire arbitraire, de l’issue de la procédure, compte tenu de ce que dans des procédures similaires, les juridictions nationales ont interprété les mêmes dispositions légales de manière différente et ont rendu, par conséquent, des décisions différentes.

Invoquant la même disposition, elle dénonce en outre le défaut de motivation des décisions rendues par les juridictions statuant en première instance et en recours, qui avaient refusé d’examiner le fond de l’affaire. Elle se plaint également de ce que sa cause n’a pas été tranchée par un tribunal indépendant et impartial, étant donné que le ministère de la Justice avait transmis à la cour d’appel de Cluj le mémoire du Patriarche de l’Église orthodoxe.

La requérante allègue que le refus des juridictions internes de trancher le litige en cause a également porté atteinte à sa liberté de religion et à son droit de propriété en violation des articles 9 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, pris isolément et en combinaison avec l’article 14 de la Convention. Elle relève que le critère établi par la loi qui fait prévaloir la volonté des croyants majoritaires d’une commune dans l’attribution de l’usage de l’édifice religieux (dans tous les cas de religion orthodoxe) porte atteinte à ses droits garantis par les mêmes articles de la Convention.

La requérante se plaint enfin de ce qu’elle ne bénéficie pas au niveau interne d’une voie de recours pour soumettre efficacement les griefs soulevés devant la Cour et obtenir réparation. Elle invoque l’article 13 de la Convention. EN DROIT A. Sur les griefs tirés des articles 6 § 1 quant au droit d’accès à un tribunal et 9 de la Convention et 1 du Protocole no 1, seuls et combinés avec les articles 13 et 14 de la Convention

Invoquant l’article 6 de la Convention, seul et combiné avec l’article 14 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, en raison du refus des juridictions internes de trancher l’action portant sur la situation juridique d’un lieu de culte. Elle dénonce également une discrimination fondée sur la religion, compte tenu de ce que dans des procédures similaires, les juridictions nationales ont interprété les mêmes dispositions légales de manière différente. Se référant aux mêmes faits, la requérante se plaint d’un défaut de protection procédurale pour la protection de son droit à la liberté de religion et de son droit au respect de ses biens. Elle dénonce enfin le fait qu’elle n’a pas bénéficié au niveau interne d’une voie de recours pour soumettre efficacement les griefs soulevés devant la Cour et obtenir réparation.

Les articles invoqués par la requérante se lisent ainsi dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 9 « 1. Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites. 2. La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » 1. Arguments des parties

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour non ‑ épuisement des voies de recours internes. À cet égard, il précise que, à la suite des modifications apportées par la loi n o 182/2005, la requérante a à sa disposition une action en revendication pour faire valoir ses prétentions sur le lieu de culte litigieux. Se référant aux exemples de jurisprudence qu’il a versés au dossier de l’affaire (paragraphe 19 ci-dessus), le Gouvernement fait valoir que les juridictions nationales saisies d’une action en revendication sont compétentes pour se pencher sur toutes les questions de fait et de droit pertinentes pour trancher le litige.

La requérante considère que le recours ouvert par la loi n o 182/2005 ne constitue pas un recours effectif. D’une part, elle estime qu’une nouvelle action en revendication engagée entre les mêmes parties, ayant le même objet et la même cause serait rejetée par les juridictions internes pour autorité de la chose jugée. Elle souligne que sa première action en revendication a été rejetée comme mal fondée et non pas comme irrecevable et cite l’arrêt définitif n o 2751/2010 de la Haute Cour (paragraphe 18 ci­dessus) par laquelle une action en revendication engagée par une autre paroisse gréco-catholique a été rejetée pour autorité de la chose jugée.

D’autre part, la requérante estime que le recours mis à sa disposition par la loi n o 182/2005 n’est pas effectif, étant donné que les juridictions nationales ont interprété de manière différente la notion de « droit commun ». Elle fait valoir qu’il ressort des décisions fournies par le Gouvernement que certaines juridictions ont jugé que la procédure préalable était obligatoire, au moins pour démontrer les efforts des parties de convoquer la commission, alors que d’autres ont estimé qu’il s’agissait d’une simple recommandation. De plus, dans certaines décisions, les juridictions nationales ont appliqué le critère prévu par l’article 3 § 1 du décret-loi n o 126/1990, à savoir la volonté de la majorité de la population détentrice du bien, qui était dans tous les cas orthodoxe. La requérante se réfère à la décision du 27 septembre 2012 de la Cour Constitutionnelle, dans laquelle il est jugé que ce critère prévu par le décret-loi n o 126/1990 n’était pas contraire à la Constitution. 2. Appréciation de la Cour a) Les principes généraux

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cette règle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 65, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV et Aksoy c. Turquie , 18 décembre 1996, § 51, Recueil 1996 ‑ VI).

Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, notamment, les arrêts Akdivar et autres précité, § 66, et Dalia c. France , 19 février 1998, § 38, Recueil 1998 ‑ I). Par ailleurs, la Cour souligne que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes ( Akdivar et autres , précité, § 71).

L’article 35 § 1 de la Convention prévoit une répartition de la charge de la preuve. Il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et qu’il présentait des perspectives raisonnables de succès ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 46, CEDH 2006 ‑ II). Une fois que le Gouvernement s’est acquitté de son obligation de preuve en montrant qu’il y avait une voie de recours appropriée et effective, accessible au requérant, il appartient à celui­ci de démontrer que cette voie était pour une raison ou une autre inappropriée et ineffective en l’espèce ou que des circonstances particulières le dispensaient de cette exigence ( Veriter c. France , n o 31508/07, § 60, 14 octobre 2010).

L’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant la Cour. Cependant, comme la Cour l’a indiqué maintes fois, cette règle ne va pas sans exceptions, qui peuvent être justifiées par les circonstances particulières de chaque cas d’espèce ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 47, 22 mai 2001). La Cour s’est en particulier écartée de cette règle générale dans des requêtes concernant la création des recours spécifiques par les juridictions internes ( Nogolica c. Croatie (déc.), n o 77784/01, CEDH 2002 ‑ VIII et Andrášik et autres c. Slovaquie (déc.), n os 57984/00, 60226/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00 et 68563/01, CEDH 2002 ‑ IX). b) Application de ces principes en l’espèce

La Cour note que la requérante se plaint principalement d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal pour faire établir la situation juridique d’un lieu de culte, défaut procédural qui aurait porté également atteinte à son droit à la liberté de religion et à la protection de ses biens.

La Cour note qu’à la date de l’introduction de la requête, le droit interne roumain prévoyait que la situation juridique des lieux de culte devait être tranchée dans le cadre des commissions mixtes et que le droit d’accès à un tribunal n’était pas réglementé. Cet aspect a été sanctionné par la Cour dans l’affaire Paroisse Greco Catholique Sâmbata Bihor c. Roumanie , (n o 48107/99, §§ 71-75, 12 janvier 2010), dans laquelle il a été jugé que le refus des juridictions internes de trancher les litiges portant sur les lieux de culte portait atteinte au droit de l’intéressée d’accès à un tribunal.

Or, par la suite, l’ordonnance n o 64/2004 et la loi n o 182/2005 ont complété l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 afin d’ouvrir aux parties intéressées un accès à un tribunal pour connaître du bien-fondé des actions portant sur la situation juridique des lieux de culte. Le nouveau texte de loi apporte des précisions quant à la manière dont la procédure préalable devant les commissions mixtes devait être organisée. En outre, il est expressément prévu que, si le jour de la convocation, la commission ne se réunit pas ou si elle n’arrive à aucun résultat ou si la décision mécontente l’une des parties, la partie intéressée peut introduire une action en justice fondée sur le droit commun. Par les délais imposés, la loi n o 182/2005 élimine l’effet dilatoire de la procédure préalable et donne la possibilité à la partie intéressée de s’adresser à un tribunal tout de suite après le constat de l’impossibilité pour la commission mixte de se constituer ou de rendre une décision.

La Cour constate également que le recours est accessible à la requérante, dans la mesure où elle peut déclencher elle-même la procédure. La Cour accorde également de l’importance au fait que le Gouvernement a versé au dossier un nombre important des décisions rendues par les différentes juridictions internes qui ont examiné des actions en revendication portées devant elles par différentes Églises gréco-catholiques après les modifications opérées par la loi n o 182/2005 (paragraphe 19 ci­dessus). Quel que soit le critère appliqué par les juridictions internes, il ressort de ces décisions qu’un examen du fond de l’affaire a bel et bien été effectué.

Toutefois, la requérante estime que ce nouveau recours n’est pas efficace pour deux raisons : d’une part, dans la mesure où sa première action en revendication a été rejetée par les juridictions internes comme mal fondée, une nouvelle action en revendication serait rejetée pour autorité de la chose jugée ; d’une autre part, dans la mesure où les juridictions internes peuvent appliquer le critère de la volonté de la majorité des croyants, ce recours donnerait automatiquement gain de cause à la partie défenderesse dans la procédure, ce qui rendrait son droit d’accès à un tribunal illusoire.

Pour ce qui est de l’argument tiré de l’autorité de la chose jugée, la Cour constate que les juridictions internes ont rejeté l’action en revendication engagée par la requérante en 2001 sans examiner le fond de l’affaire. En effet, les juridictions internes ont établi la situation de fait et ont constaté que la requérante n’avait pas poursuivi la procédure préalable prévue par la loi spéciale. Bien que la cour d’appel ait rejeté l’action comme mal fondée et non pas comme irrecevable, il n’en reste pas moins que le fond de l’action n’a jamais été examiné par un tribunal. Or, l’autorité de la chose jugée entre en jeu pour ce qui a été effectivement, de manière réelle et sans réserves tranché par un tribunal. Par ailleurs, l’arrêt du 5 mai 2010 de la Haute Cour invoqué par la requérante (paragraphe 18 in fine ci-dessus) a retenu l’autorité de la chose juge au motif que l’action avait été tranchée sur le fond, ce qui n’est pas le cas en l’espèce. Dès lors, il ne peut pas être soutenu qu’une nouvelle action en revendication serait rejetée pour autorité de la chose jugée.

Pour ce qui est de l’argument de la requérante selon lequel la loi applicable par les juridictions internes quant au fond de son action n’est pas prévisible, la Cour estime qu’il dépasse le cadre du droit d’accès à un tribunal. En effet, cette possible incertitude jurisprudentielle concerne éventuellement une question liée à l’équité d’une procédure (voir, en ce sens, Tudor Tudor c. Roumanie , n o 21911/03, § 32, 24 mars 2009), aspect qui ne saurait être examiné in abstracto par la Cour. Il n’en reste pas moins qu’une action en revendication fondée sur le droit commun aurait mené sans conteste à un examen au fond de l’affaire, que cela soit en application des règles régissant une action en revendication classique ou par l’application du critère de la loi spéciale. Sur ce dernier point, la Cour ne peut pas spéculer sur l’issue d’une telle procédure et sur ses conséquences sur la situation de la requérante, quel que soit le droit interne appliqué par les juridictions saisies. Par ailleurs, la Cour constate que l’action en revendication fondée sur le droit commun est toujours ouverte à la requérante.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que la requérante aurait dû engager une nouvelle action en revendication devant les juridictions internes après les modifications apportées par la loi n o 182/2005 afin de donner la possibilité aux juridictions internes de remédier à son grief concernant le défaut d’accès à un tribunal. D’ailleurs, dans la mesure où les actions en revendication sont imprescriptibles en droit roumain, la requérante a toujours la possibilité d’utiliser cette voie devant les juridictions internes.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Sur les autres griefs tirés de l’article 6

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint du défaut de motivation des décisions rendues par les juridictions statuant en première instance et en recours et de ce que sa cause n’a pas été tranchée par un tribunal indépendant et impartial. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que ces griefs sont irrecevables et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président