AFFAIRE PAROISSE GRÉCO-CATHOLIQUE COMĂNA DE JOS c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35795/03) împotriva României, depusă de o parochia situată în acest stat, Parochia greco-catolică de Comăna de Jos („reclamanta"), care a sesizat Curtea pe 12 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta a fost reprezentată inițial de doamnele M. Macovei și D. Mihai, și ulterior de doamna N. Popescu, toate avocate la București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, doamna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 21 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

Prin decretul-lege nr. 358/1948, cultul uniat a fost dizolvat și, în 1948, bunurile imobile care aparținuseră reclamantei au trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe.

După căderea regimului comunist în decembrie 1989, cultul uniat a fost recunoscut oficial prin decretul-lege nr. 126/1990 privind măsuri diverse referitoare la Biserica română unită cu Roma („decretul-lege nr. 126/1990"). art. 3 al acestui text prevedea că situația juridică a bunurilor care aparținuseră parohiilor uniate trebuia să fie hotărâtă de comisii mixte alcătuite din reprezentanți ai clerului celor doi culți, uniat și ortodox. Pentru a-și pronunța deciziile, aceste comisii trebuiau să țină seama de „voința credincioșilor comunităților deținătoare ale bunurilor".

Pe 28 iulie 1993, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță Făgăraș („tribunalul de primă instanță") cu o acțiune împotriva parohiei ortodoxe Comăna de Jos în vederea restituirii bisericii, cimitirului, casei paroșiale și terenurilor aferente care îi aparținuseră.

După o primă casare cu renvoi, în reanalizarea cauzei, au fost acordate mai mulți termeni, fără succes, pentru constituirea unei comisii mixte. Prin sentință din 20 mai 1996, acțiunea reclamantei a fost parțial admisă.

La apelul ambelor părți, prin hotărâre din 4 noiembrie 1997, tribunalul județean Brașov („tribunalul județean") a renviat cauza în primă instanță, pe motiv că era necesar să se constituie o comisie mixtă și să se efectueze un recensământ care ar stabili fără echivoc voința credincioșilor. Prin hotărâre definitivă din 19 martie 1998, curtea de apel Brașov („curtea de apel") a respins recursul în recurs depus de reclamantă.

Pe 12 februarie 1999, tribunalul de primă instanță a amânat examinarea cauzei la cererea părților, acestea indicând că urma să aibă loc o întâlnire în luna mai între consiliul Bisericii greco-catolice și cel al Bisericii Ortodoxe. Deoarece părțile nu au putut rezolva litigiul amiabil, examinarea cauzei a fost reluată pe 3 martie 2000.

Ulterior, în 2000 și 2001, părțile au întreprins demersuri în vederea constituirii unei comisii mixte. Pe 25 mai 2001, comisia mixtă a fost constituită. Deoarece reprezentantul reclamantei nu s-a prezentat la data fixată pentru recensământ, acesta nu a putut fi efectuat.

Prin sentință din 8 iunie 2001, tribunalul de primă instanță a respins acțiunea reclamantei, pe motiv că procedura preliminară obligatorie nu fu respectată de părți. Prin hotărâre din 6 noiembrie 2001, tribunalul județean a respins apelul reclamantei.

Aceasta din urmă a format un recurs în recurs.

Pe 12 martie 2002, curtea de apel a cerut părților să rezolve cauza amiabil în cadrul comisiei mixte. Un recensământ a fost efectuat în martie 2002. Pe 12 mai 2003, primăria Comăna de Jos a informat curtea de apel că mai multe întâlniri avuseră loc între reprezentanții celor doi culți în litigiu și cei ai primăriei și consiliului local, dar acestea nu au avut rezultat.

Prin hotărâre definitivă din 16 mai 2003, curtea de apel a respins recursul în recurs al reclamantei, după ce a apreciat că procedura înaintea comisiei mixte era obligatorie în conformitate cu art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 și că interesata nu putea sesiza jurisdicțiile interne înainte de a urma această procedură preliminară.

Ulterior, art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 a fost completat prin ordonanța Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 („ordonanța nr. 64/2004") și prin legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005 („legea nr. 182/2005"). În noua sa redacție, acest articol dispune că, în cazul în care reprezentanții clerului al cultelor religioase în conflict nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată poate introduce o acțiune în justiție conform dreptului comun.

Din documentele dosarului rezultă că reclamanta nu a sesizat jurisdicțiile interne cu o acțiune fondată pe dreptul comun, așa cum era prevăzut de art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 în redacția dată de ordonanța nr. 64/2004 și legea nr. 182/2005. II.

Reclamanta denuță durata procedurii înaintea jurisdicțiilor interne, care s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 16 mai 2003 a curții de apel. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în partea sa relevantă pentru caz: „Oricine are dreptul ca cauza sa fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care să se pronunțe (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de ordin civil (...)." A. Privind admisibilitatea

Constatând că prezentul motiv de plângere nu este evident nefondai în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Privind fondul

Reclamanta denuță durata procedurii pe care o consideră nerezonabilă și al cărei caracter excesiv îl impută autorităților naționale.

Guvernul susține că acesta prezenta o complexitate deosebită, că autoritățile judiciare au dovedit diligență în examinarea sa și că reclamanta a contribuit la prelungirea procedurii.

Curtea constată că procedura a început pe 28 iulie 1993, cu sesizarea tribunalului de primă instanță (§8 de mai sus), și că s-a încheiat pe 16 mai 2003, prin hotărârea definitivă a curții de apel (§15 de mai sus). Convenția fiind intrat în vigoare în privința României pe 20 iunie 1994, Curtea constată că perioada anterioară acestei date scapă competenței sale ratione temporis (a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis, Humen c. Polonia [GC], nr. 26614/95, §§ 58-59, 15 octombrie 1999). Mai mult, Curtea observă că din 12 februarie 1999 până pe 3 martie 2000 cauza a fost suspendată la cererea părților și că, conform documentelor dosarului, niciun demers nu a fost efectuat în această perioadă pentru urmărirea procedurii preliminare obligatorie înaintea comisiei mixte (§10 de mai sus). De aceea, consideră că acest interval de mai mult de un an nu trebuie luat în considerare în calculul perioadei de luat în considerare.

Curtea constată, deci, că în caz procedura a durat aproximativ șapte ani și zece luni pentru trei grade de jurisdicție.

Aplicând criteriile consacrate de jurisprudența sa privind durata procedurii (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII), Curtea observă mai întâi că, după cum au remarcat tribunalele, la data faptelor, procedura preliminară prevăzută de art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 era obligatorie (paragrafele 9 și 15 de mai sus). Ea constată apoi că procedura internă a fost amânată de mai câteva ori pentru a permite părților în litigiu și primarului să constituie o comisie mixtă și acesteia să ia o decizie (paragrafele 9, 11 și 14 de mai sus). În acest sens, reamintește că a constatat deja că legea în vigoare la data faptelor nu reglementase în mod clar procedura de urmat înaintea comisiei mixte și că nu era prevăzut niciun termen pentru pronunțarea unei decizii de aceasta (Parochia greco-catolică Sâmbăta Bihor c. România, nr. 48107/99, § 71, 12 ianuarie 2010). După opinia Curții, aceste lacune legislative au contribuit la conferirea procedurii preliminare obligatoire un efect dilator, care s-a repercutat în caz asupra duratei procedurii în ansamblu.

În plus, Curtea constată că întârzierea în procedură a fost cauzată și de casări și renvii succesive ale cauzei. Deci, cauza a fost renviat de două ori înaintea tribunalului de primă instanță pe motiv că procedura preliminară nu fu urmată (paragrafele 8 și 9 de mai sus; a se vedea, în acest sens, Wierciszewska c. Polonia, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost supuse și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că cauza reclamantei nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei procedurii. II. PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI DIN CAUZA UNEI AFECTĂRI A DREPTULUI RECLAMANTEI DE ACCES LA UN TRIBUNAL, PRECUM ȘI ART. 9 AL CONVENȚIEI ȘI ART. 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE, LUATE IZOLAT ȘI COMBINATE CU ARTICOLELE 13 ȘI 14 ALE CONVENȚIEI

Invocând art. 6 al Convenției, singur și combinat cu articolele 13 și 14 ale Convenției, reclamanta se plâng de o afectare a dreptului ei de acces la un tribunal, din cauza unui refuz al jurisdicțiilor interne de a soluționa acțiunea privind situația juridică a bunurilor în litigiu. Ea denuță, de asemenea, o discriminare bazată pe religie, jurisdicțiile naționale interpretând aceleași dispoziții legale în mod diferit în proceduri similare.

Făcând referință la aceleași fapte, reclamanta se declară, de asemenea, victimă a unei lipsuri de protecție procedurală și a unei afectări discriminatorii a drepturilor sale la libertatea de religie și la respectarea bunurilor sale. Ea se plâng, în final, că nu a beneficiat la nivel intern de o cale de recurs efectivă care să-i fi permis să obțină reparație.

Dispoziții ale Convenției invocate de reclamantă, altele decât art. 6 § 1 al Convenției precitat, se citesc după cum urmează: art. 9 „1. Oricine are dreptul la libertatea de gând, de conștiință și de religie; acest drept cuprinde libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, cât și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățământ, practici și accomplimentul riturilor. 2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingeri nu poate fi supusă decât unor restricții prevăzute de lege și care sunt necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, a sănătății sau moralei publice, ori a drepturilor și libertăților altora. " art. 13 „Oricine ai cărui drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. " art. 14 „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o discriminare, în special bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alt statut. " art. 1 al Protocolului nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea lui decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispoziția precedentă nu afectează dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. "

Guvernul excepționează inadmisibilitatea cererii pentru neepuizarea căilor de recurs interne. În acest sens, indică faptul că, în urma modificărilor aduse prin legea nr. 182/2005, reclamanta are la dispoziție o acțiune de revendicare pentru a-și face valabile pretenții asupra locurilor de cult care sunt obiectul litigiului.

Reclamanta afirmă că a epuizat toate căile de recurs interne disponibile la data introducerii cererii sale înaintea Curții și consideră că calea deschisă de legea nr. 182/2005 nu constituie un recurs efectiv.

Referindu-se la principiile generale privind epuizarea căilor de recurs interne, după cum au fost reiterate recent în cauza Gherghina c. România ((decizie) [GC], nr. 42219/07, §§ 83-89, 9 iulie 2015), Curtea reamintește că epuizarea căilor de recurs interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii înaintea sa. Această regulă nu este, totuși, fără excepții, acestea putând fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cazuri (Baumann c. Franța, nr. 33592/96, § 47, 22 mai 2001; a se vedea, pentru instituirea unor recurs specifice de jurisdicțiile interne, Parochia greco-catolică Pruniș, decizie precitată, §§ 38-41, și Grzinčič c. Slovenia, nr. 26867/02, § 105, 3 mai 2007).

În caz, Curtea constată că reclamanta se plâng în principal de o afectare a dreptului ei de acces la un tribunal în vederea stabilirii situației juridice a bunurilor imobile în litigiu, defect procedural care ar fi afectat, de asemenea, în mod discriminator, drepturile sale la libertatea de religie și la protecția bunurilor sale.

Curtea observă că, după introducerea prezentei cereri înaintea sa, ordonanța nr. 64/2004 și legea nr. 182/2005 au completat art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 pentru a oferi oricărei părți interesate un acces la un tribunal pentru a cunoaște de temeinicia acțiunilor privind situația juridică a locurilor de cult (paragrafele 16 și 18 de mai sus). Ea reamintește că a constatat, în cauza Parochia greco-catolică Pruniș precitată, că acest nou recurs era disponibil interesaților, în dreptul intern, atât în practică, cât și în teorie și că, oricine ar fi fost criteriul aplicat de jurisdicțiile interne, acestea din urmă procedau la un examen pe fond al acțiunilor depuse înaintea lor (Parochia greco-catolică Pruniș, decizie precitată, §§ 36, 37 și 40). Ea reamintește, de asemenea, că a concluzionat, în aceeași cauză, că reclamanta ar fi trebuit să folosească noul recurs intern instituit prin ordonanța nr. 64/2004 și legea nr. 182/2005 (Parochia greco-catolică Pruniș, decizie precitată, § 41).

De asemenea, Curtea a judecat recent că faptul că jurisdicțiile naționale aplică în cadrul unei acțiuni de restituire a unui loc de cult criteriul prevăzut de art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990, și anume „voința credincioșilor comunităților deținătoare ale bunurilor", nu afectează dreptul de acces al interesaților la un tribunal (Parochia Greco-Catolică Lupeni și alții, precitat, §§ 99-101).

Curtea nu vede în caz niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. Într-adevăr, reclamantei i-a fost licit să depună o nouă acțiune de restituire a bunurilor imobile revendicate pe baza dispoziții articolului 3 al decretului-lege nr. 126/1990, care prevede în mod expres competența tribunalelor naționale pentru a examina o asemenea cauză. Curtea subliniază, de asemenea, că ea nu poate examina in abstracto aplicarea criteriului prevăzut de art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 la situația reclamantei și că nu poate specul asupra rezultatului și echității unei noi proceduri.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta ar fi trebuit să depună o nouă acțiune după modificările aduse prin legea nr. 182/2005 pentru a da posibilității jurisdicțiilor interne de a-i remedia reclamațiile. Prin urmare, admite excepția ridicată de Guvern și respinge aceste motiv de plângere pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

La titlul prejudiciului material pe care consideră că l-a suferit, reclamanta cere Curții să ordoneze Statului pârât să-i restituie bunurile imobile în litigiu sau, în caz contrar, să-i aloce suma de 44.338 EUR, corespunzător valorii bunurilor în cauză, așa cum s-a stabilit printr-un raport de evaluare. La titlul prejudiciului moral pe care spune că l-a suferit, cere 20.000 EUR.

Cu privire la prejudiciul material, Guvernul consideră că valorile din raportul de evaluare sunt excesive în comparație cu valorile de piață estimate de camera notarilor Brașov. Cu privire la prejudiciul moral, este de opinia că o eventuală constatare a unei afectări a drepturilor convenționale ar putea constitui în sine o reparație suficientă. Subsidiar, cere Curții să aloce reclamantei, la titlul acestui prejudiciu, o sumă în conformitate cu jurisprudența sa în materie.

Curtea constată că acordarea unei satisfacții echitabile în caz nu poate fi justificată decât prin faptul că cauza reclamantei nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Dat fiind că reclamanta nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut, cererea prezentată în acest sens trebuie respingă.

Cu privire la repararea prejudiciului moral, Curtea a judecat deja că prejudiciul altul decât material poate cuprinde, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puțin „obiective" și altele mai degrabă „subiective" (Parochia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă c. România, nr. 65965/01, § 117, 7 aprilie 2009). Pronunțând în echitate, așa cum dorește art. 41 al Convenției, estimează că trebuie să aloce reclamantei 1.200 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere 8.980 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate înaintea Curții, defalcate după cum urmează: 3.120 EUR și 5.560 EUR respectiv pentru honorariile de avocat ale doamnei M. Macovei și pentru cele ale doamnei N. Popescu, precum și 300 EUR corespunzând cheltuielilor de secretariat și corespondență. Reclamanta prezintă contractul de asistență juridică încheiat cu aceste avocate și calculul orelor de muncă ale acestora, precum și convenția încheată cu Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) prin care aceasta se obligase să suporte cheltuielile de secretariat necesare pentru a susține prezenta cerere înaintea Curții. Cere ca sumele corespunzând acestor cheltuieli să fie versate direct avocatelor sale și APADOR-CH.

Reclamanta cere, de asemenea, suma de 337 EUR corespunzând cheltuielilor suportate pentru realizarea raportului de evaluare care a servit la stabilirea valorii bunurilor în cauză și la sprijinirea cererii sale formulate la titlul prejudiciului material.

Guvernul indică faptul că doamna M. Macovei a mai reprezentat alți reclamanți înaintea Curții în cauze pe care le considera similare cu prezenta cauză. Consideră, prin urmare, că suma cerută este excesivă în comparație cu prestația efectiv furnizată de această avocat în limitele stricte ale prezentei cereri. Invită Curtea să limiteze suma ce urmează a fi acordată la cheltuielile realmente suportate și necesare.

După jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Nilsen și Johnsen c. Norvegia [GC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII). În caz, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea de rambursare privind cheltuielile suportate de APADOR-CH, dat fiind că această asociație nu reprezintă reclamanta în prezenta procedură. De asemenea, suma suportată pentru realizarea raportului de evaluare (§46 de mai sus) nu va fi acordată, dat fiind că aceasta nu a servit pentru a preveni sau remedia situația judecată ca constituind o încălcare a Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Nilsen și Johnsen, precitat, § 62). Pe de altă parte, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.200 EUR pentru honorariile doamnelor M. Macovei și N. Popescu. Această sumă totală este de versată direct pe contul bancar care va fi indicat de aceste avocate (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov c. Ucraina, nr. 21722/11, § 219, CEDO 2013, și Khlaifia și alții c. Italia [GC], nr. 16483/12, § 288, 15 decembrie 2016). C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motiv de plângere derivat din art. 6 § 1 al Convenției privind durata procedurii, și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei procedurii; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse, în termen de trei luni, următoarele sume, care să fie convertite în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data soluționării: i. 1.200 EUR (o mie două sute de euro) reclamantei, plus orice sumă ce poate fi datorată la titlul impozitului, pentru dauna morală, ii. 1.200 EUR (o mie două sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată la titlul impozitului de reclamantă, pentru cheltuieli și costuri, de versată în comun și direct pe contul bancar care va fi indicat de avocatele reclamantei, doamnele M. Macovei și doamna N. Popescu, b) că, la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 martie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului Curții. Andrea Tamietti Vincent A. De Gaetano Grefierul adjunct Președinte

La requérante a été représentée d’abord par M es M. Macovei et D. Mihai, et par la suite par M e N. Popescu, tous avocats à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le 21 mai 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Par le décret-loi n o 358/1948, le culte uniate fut dissous et, en 1948, les biens immeubles ayant appartenu à la requérante passèrent dans le patrimoine de l’Église orthodoxe.

Après la chute du régime communiste en décembre 1989, le culte uniate fut reconnu officiellement par le décret-loi n o 126/1990 portant diverses mesures relatives à l’Église roumaine unie à Rome (« le décret-loi n o 126/1990 »). L’article 3 de ce texte prévoyait que la situation juridique des biens ayant appartenu aux paroisses uniates devait être tranchée par des commissions mixtes constituées de représentants du clergé des deux cultes, uniate et orthodoxe. Pour rendre leurs décisions, ces commissions devaient prendre en compte « la volonté des fidèles des communautés détentrices des biens ».

Le 28 juillet 1993, la requérante saisit le tribunal de première instance de Făgăraș (« le tribunal de première instance ») d’une action contre la paroisse orthodoxe de Comăna de Jos tendant à la restitution de l’église, du cimetière, de la maison paroissiale et des terrains afférents lui ayant appartenu. 8 . Après une première cassation avec renvoi, lors du réexamen de l’affaire, plusieurs délais furent octroyés, sans succès, aux fins de constitution d’une commission mixte. Par un jugement du 20 mai 1996, l’action de la requérante fut partiellement accueillie. 9 . Sur appel des parties, par un arrêt du 4 novembre 1997, le tribunal départemental de Brașov (« le tribunal départemental ») renvoya l’affaire en première instance, au motif qu’il était nécessaire de constituer une commission mixte et de procéder à un recensement qui établirait sans équivoque la volonté des fidèles. Par un arrêt définitif du 19 mars 1998, la cour d’appel de Brașov (« la cour d’appel ») rejeta le pourvoi en recours formé par la requérante. 10 . Le 12 février 1999, le tribunal de première instance sursit à l’examen de l’affaire à la demande des parties, celles-ci ayant indiqué qu’une rencontre devait avoir lieu au mois de mai entre le conseil de l’Église gréco ‑ catholique et celui de l’Église orthodoxe. Les parties n’ayant pu régler le différend à l’amiable, l’examen de l’affaire reprit le 3 mars 2000. 11 . Ultérieurement, en 2000 et en 2001, les parties effectuèrent des démarches aux fins de la constitution d’une commission mixte. Le 25 mai 2001, la commission mixte fut constituée. Le représentant de la requérante ne s’étant pas présenté à la date arrêtée pour le recensement, celui-ci ne put être réalisé. 12 . Par un jugement du 8 juin 2001, le tribunal de première instance rejeta l’action de la requérante, au motif que la procédure préalable obligatoire n’avait pas été observée par les parties. Par un arrêt du 6 novembre 2001, le tribunal départemental rejeta l’appel de la requérante.

Cette dernière forma un pourvoi en recours. 14 . Le 12 mars 2002, la cour d’appel demanda aux parties de régler l’affaire à l’amiable dans le cadre de la commission mixte. Un recensement fut réalisé en mars 2002. Le 12 mai 2003, la mairie de Comăna de Jos informa la cour d’appel que plusieurs rencontres avaient eu lieu entre les représentants des deux cultes en litige et ceux de la mairie et du conseil local, mais qu’elles n’avaient pas abouti. 15 . Par un arrêt définitif du 16 mai 2003, la cour d’appel rejeta le pourvoi en recours de la requérante, après avoir estimé que la procédure devant la commission mixte était obligatoire en application de l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 et que l’intéressée ne pouvait pas saisir les juridictions internes avant d’avoir suivi cette procédure préalable. 16 . Par la suite, l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 fut complété par l’ordonnance du Gouvernement n o 64/2004 du 13 août 2004 (« l’ordonnance n o 64/2004 ») et par la loi n o 182/2005 du 13 juin 2005 (« la loi n o 182/2005 »). Dans sa nouvelle rédaction, cet article dispose que, en cas d’absence d’accord trouvé par les représentants cléricaux des cultes religieux en conflit au sein de la commission mixte, la partie intéressée peut introduire une action en justice en vertu du droit commun.

Il ressort des pièces du dossier que la requérante n’a pas saisi les juridictions internes d’une action fondée sur le droit commun, telle que prévue par l’article 3 du décret ‑ loi n o 126/1990 dans sa rédaction issue de l’ordonnance n o 64/2004 et de la loi n o 182/2005. II.

La requérante dénonce la durée de la procédure engagée devant les juridictions internes, qui a pris fin par l’arrêt définitif du 16 mai 2003 de la cour d’appel. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » A. Sur la recevabilité

Constatant que le présent grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

La requérante dénonce la durée de la procédure qu’elle estime déraisonnable et dont elle impute le caractère excessif aux autorités nationales.

Le Gouvernement soutient que l’affaire revêtait une complexité particulière, que les autorités judiciaires ont fait preuve de diligence dans son examen et que la requérante a contribué au prolongement de la procédure.

La Cour note que la procédure a commencé le 28 juillet 1993, avec la saisine du tribunal de première instance (paragraphe 8 ci-dessus), et qu’elle a pris fin le 16 mai 2003, avec l’arrêt définitif de la cour d’appel (paragraphe 15 ci-dessus). La Convention étant entrée en vigueur à l’égard de la Roumanie le 20 juin 1994, la Cour constate que la période antérieure à cette dernière date échappe à sa compétence ratione temporis (voir, par exemple et mutatis mutandis , Humen c. Pologne [GC], n o 26614/95, §§ 58 ‑ 59, 15 octobre 1999). En outre, la Cour observe que du 12 février 1999 au 3 mars 2000 l’affaire a été suspendue à la demande des parties et que, d’après les pièces du dossier, aucune démarche n’a été faite pendant cette période aux fins de suivi de la procédure préalable obligatoire devant la commission mixte (paragraphe 10 ci-dessus). Dès lors, elle estime que cet intervalle de plus d’un an ne doit pas être pris en compte dans le calcul de la période à considérer.

La Cour constate donc qu’en l’espèce la procédure a duré sept ans et dix mois environ pour trois degrés de juridiction.

Faisant application des critères consacrés par sa jurisprudence en matière de durée de la procédure (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000 ‑ VII), la Cour observe d’emblée que, comme les tribunaux l’ont fait remarquer, à l’époque des faits, la procédure préalable prévue par l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 était obligatoire (paragraphes 9 et 15 ci-dessus). Elle note ensuite que la procédure interne a été ajournée pendant de longues périodes afin de permettre aux parties en litige et à la mairie de constituer une commission mixte et à cette dernière de prendre une décision (paragraphes 9, 11 et 14 ci ‑ dessus). À cet égard, elle rappelle avoir déjà constaté que la loi en vigueur à l’époque des faits ne réglementait pas de manière claire la procédure à suivre devant la commission mixte et qu’aucun délai n’était prévu pour le prononcé d’une décision par celle-ci ( Paroisse gréco-catholique Sâmbăta Bihor c. Roumanie , n o 48107/99, § 71, 12 janvier 2010). De l’avis de la Cour, ces lacunes législatives ont contribué à conférer à la procédure préalable obligatoire un effet dilatoire, qui s’est répercuté en l’espèce sur la durée de la procédure dans son ensemble.

De plus, la Cour constate que le retard dans la procédure a également été causé par les cassations et les renvois successifs de l’affaire. Ainsi, l’affaire a été renvoyée deux fois devant le tribunal de première instance au motif que la procédure préalable n’avait pas été suivie (paragraphes 8 et 9 ci ‑ dessus ; voir, en ce sens, Wierciszewska c. Pologne , n o 41431/98, § 46, 25 novembre 2003).

Ayant examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et tenant compte de sa jurisprudence en la matière, la Cour est d’avis que la cause de la requérante n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION EN RAISON D’UNE ATTEINTE AU DROIT DE LA REQUÉRANTE D’ACCÈS À UN TRIBUNAL, AINSI QUE DES ARTICLES 9 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N o 1 À LA CONVENTION, PRIS ISOLÉMENT ET COMBINÉS AVEC LES ARTICLES 13 ET 14 DE LA CONVENTION

Invoquant l’article 6 de la Convention, seul et combiné avec les articles 13 et 14 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, en raison d’un refus des juridictions internes de trancher l’action portant sur la situation juridique des biens en litige. Elle dénonce également une discrimination fondée sur la religion, les juridictions nationales ayant selon elle interprété les mêmes dispositions légales de manière différente dans des procédures similaires.

Se référant aux mêmes faits, la requérante se dit en outre victime d’un défaut de protection procédurale et d’une atteinte discriminatoire dans ses droits à la liberté de religion et au respect de ses biens. Elle se plaint enfin de ne pas avoir bénéficié au niveau interne d’une voie de recours effective qui lui aurait permis d’obtenir réparation.

Les dispositions de la Convention invoquées par la requérante autres que l’article 6 § 1 de la Convention précité se lisent ainsi : Article 9 « 1. Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites. 2. La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. À cet égard, il indique que, à la suite des modifications apportées par la loi n o 182/2005, la requérante a à sa disposition une action en revendication pour faire valoir ses prétentions sur les lieux de culte objet du litige.

La requérante affirme avoir épuisé toutes les voies de recours internes disponibles à la date de l’introduction de sa requête devant la Cour et considère que la voie ouverte par la loi n o 182/2005 ne constitue pas un recours effectif.

Se référant aux principes généraux en matière d’épuisement des voies de recours internes tels que récemment réitérés dans l’affaire Gherghina c. Roumanie ((déc.) [GC], n o 42219/07, §§ 83-89, 9 juillet 2015), la Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant elle. Cette règle ne va cependant pas sans exceptions, celles-ci pouvant être justifiées par les circonstances particulières de chaque espèce ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 47, 22 mai 2001 ; voir, pour l’instauration de recours spécifiques par les juridictions internes, Paroisse gréco-catholique Pruniș , décision précitée, §§ 38-41, et Grzinčič c. Slovénie , n o 26867/02, § 105, 3 mai 2007).

En l’espèce, la Cour note que la requérante se plaint principalement d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal aux fins de l’établissement de la situation juridique des biens immeubles en litige, défaut procédural qui aurait porté également atteinte de manière discriminatoire à ses droits à la liberté de religion et à la protection de ses biens.

La Cour observe que, après l’introduction de la présente requête devant elle, l’ordonnance n o 64/2004 et la loi n o 182/2005 ont complété l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 afin d’offrir à toute partie intéressée un accès à un tribunal pour connaître du bien-fondé des actions portant sur la situation juridique des lieux de culte (paragraphes 16 et 18 ci-dessus). Elle rappelle avoir constaté, dans l’affaire Paroisse gréco-catholique Pruniș précitée, que ce nouveau recours était disponible aux intéressés, en droit interne, tant en pratique qu’en théorie et que, quel qu’ait été le critère appliqué par les juridictions internes, ces dernières procédaient à un examen au fond des actions engagées devant elles ( Paroisse gréco ‑ catholique Pruniș , décision précitée, §§ 36, 37 et 40). Elle rappelle aussi avoir conclu, dans la même affaire, que la requérante aurait dû faire usage du nouveau recours interne instauré par l’ordonnance n o 64/2004 et la loi n o 182/2005 ( Paroisse gréco-catholique Pruniș , décision précitée, § 41).

De même, la Cour a récemment jugé que le fait pour les juridictions nationales d’appliquer dans le cadre d’une action en restitution d’un lieu de culte le critère prévu par l’article 3 du décret-loi n o 126/1990, à savoir « la volonté des fidèles des communautés détentrices des biens », ne portait pas atteinte au droit d’accès des intéressés à un tribunal ( Paroisse Gréco ‑ Catholique Lupeni et autres , précité, §§ 99-101).

La Cour ne voit en l’espèce aucune raison de parvenir à une conclusion différente. En effet, il était loisible à la requérante d’engager une nouvelle action en restitution des biens immeubles revendiqués en se fondant sur les dispositions de l’article 3 du décret-loi n o 126/1990, qui prévoit expressément la compétence des tribunaux nationaux pour examiner pareille affaire. La Cour souligne également qu’elle ne saurait examiner in abstracto l’application du critère prévu par l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 à la situation de la requérante et qu’elle ne peut pas spéculer sur l’issue et sur l’équité d’une nouvelle procédure.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que la requérante aurait dû engager une nouvelle action après les modifications apportées par la loi n o 182/2005 afin de donner la possibilité aux juridictions internes de remédier à ses griefs. Partant, elle accueille l’exception soulevée par le Gouvernement et rejette ces griefs pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Au titre du préjudice matériel qu’elle estime avoir subi, la requérante demande à la Cour d’ordonner à l’État défendeur de lui restituer les biens immeubles en litige ou, à défaut, de lui accorder la somme de 44 338 euros (EUR), correspondant à la valeur des biens en cause telle qu’établie par un rapport d’évaluation. Au titre du préjudice moral qu’elle dit avoir subi, elle réclame 20 000 EUR.

S’agissant du préjudice matériel, le Gouvernement considère que les valeurs figurant dans le rapport d’évaluation sont excessives par rapport aux valeurs marchandes estimées par la chambre des notaires de Brașov. Pour ce qui est du préjudice moral, il est d’avis qu’un éventuel constat d’une atteinte aux droits conventionnels pourrait constituer en lui-même une réparation suffisante. Subsidiairement, il demande à la Cour d’accorder à la requérante, au titre de ce préjudice, une somme en adéquation avec sa jurisprudence en la matière.

La Cour relève que l’octroi d’une satisfaction équitable en l’espèce ne peut se justifier que par le fait que la cause de la requérante n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Étant donné que la requérante n’a pas démontré l’existence d’un lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué, la demande présentée à cet égard doit être rejetée.

S’agissant de la réparation du préjudice moral, la Cour a déjà jugé que le préjudice autre que matériel peut comporter, pour une personne morale, des éléments plus ou moins « objectifs » et d’autres plutôt « subjectifs » ( Paroisse gréco-catholique Sfântul Vasile Polonă c. Roumanie , n o 65965/01, § 117, 7 avril 2009). Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle estime qu’il y a lieu d’allouer à la requérante 1 200 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante demande 8 980 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, ventilés comme suit : 3 120 EUR et 5 560 EUR respectivement pour les honoraires d’avocat de M e M. Macovei et pour ceux de M e N. Popescu, ainsi que 300 EUR correspondant à des frais de secrétariat et de correspondance. La requérante produit le contrat d’assistance juridictionnelle passé avec ces avocates et le décompte des heures de travail de celles-ci, ainsi que la convention conclue avec l’Association pour la défense des droits de l’homme en Roumanie – Comité Helsinki (APADOR ‑ CH) par laquelle celle-ci s’était engagée à supporter les frais de secrétariat nécessaires pour soutenir la présente requête devant la Cour. Elle demande que les montants correspondant à ces frais soient versés directement à ses avocates et à l’APADOR-CH. 46 . La requérante réclame également la somme de 337 EUR correspondant aux frais engagés pour la réalisation du rapport d’évaluation ayant servi à établir la valeur des biens en cause et à étayer sa demande formulée au titre du préjudice matériel.

Le Gouvernement indique que M e M. Macovei a déjà représenté d’autres requérants devant la Cour dans des affaires selon lui similaires à la présente cause. Il considère par conséquent que le montant demandé est excessif par rapport à la prestation effectivement fournie par cette avocate dans le strict cadre de la présente requête. Il invite la Cour à limiter la somme à octroyer aux frais réellement engagés et nécessaires.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, Nilsen et Johnsen c. Norvège [GC], n o 23118/93, § 62, CEDH 1999-VIII). En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande de remboursement concernant les frais exposés par l’APADOR-CH, étant donné que cette association ne représente pas la requérante dans la présente procédure. De même, la somme engagée pour la réalisation du rapport d’évaluation (paragraphe 46 ci-dessus) ne sera accordée, étant donné que celle-ci n’a pas servi pour prévenir ou redresser la situation jugée constitutive d’une violation de la Convention (voir, mutatis mutandis , Nilsen et Johnsen , précité, § 62). En revanche, la Cour estime raisonnable la somme de 1 200 EUR pour les honoraires de M es M. Macovei et N. Popescu. Cette somme totale est à verser directement sur le compte bancaire qui sera indiqué par ces avocats (voir, mutatis mutandis , Oleksandr Volkov c. Ukraine , n o 21722/11, § 219, CEDH 2013, et Khlaifia et autres c. Italie [GC], n o 16483/12, § 288, 15 décembre 2016). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention concernant la durée de la procédure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 1 200 EUR (mille deux cents euros) à la requérante, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 1 200 EUR (mille deux cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens, à verser conjointement et directement sur le compte bancaire qui sera indiqué par les avocates de la requérante, M e M. Macovei et M e N. Popescu, b) qu’à compter de l’expiration de ce délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 mars 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Andrea Tamietti Vincent A. De Gaetano Greffier adjoint Président