SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 46347/08 PAROISE DE ȘURA MIJLOCĂ DE LÂNGĂ RUMANĂ UNIE ÎN ROMA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 21 februarie 2017 într-un comitet compus din Vincent A. De Gaetano, președinte, Egidijus Kūris, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 martie 2008, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei este o parohie care aparține bisericii românești unite la Roma (grecoćcatolic) și al cărei sediu se află la Șura Mică (Sibiu). La 27 februarie 2003, reclamanta a solicitat comisiei speciale instituite în temeiul ordonanței de urgență a guvernului nr. 94/2000 privind restituirea imobilelor care au aparținut comunităților religioase din România ( Cu privire la contestarea Consiliului local Șura Mică și a parohiei ortodoxe, atunci mai târziu și încă până în prezent, proprietarul bunului menționat, printr-o hotărâre definitivă din 4 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție ( 5 de mai sus. Ea a considerat că comisia specială nu era competentă să se pronunțe asupra cauzei și că, având în vedere obiectul cererii și faptul că proprietarul bunului revendicat era parohia ortodoxă și nu statul, competența aparținea comisiei mixte instituite în temeiul articolului 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind anumite măsuri referitoare la biserica română unită la Roma (adică decretul-lege nr 126/1990 ...). Potrivit dosarului, reclamanta nu a luat măsuri în temeiul Decretului-lege nr 126/1990 pentru a solicita restituirea casei parohiale în cauză. Dispozițiile legale aplicabile în speță și jurisprudența internă relevantă sunt prezentate în cauzele Parossis greco-catolic Lupeni și în alte cazuri c. România ([GC], nr. 76943/11, §§ 35-57, 29 noiembrie 2016) și Paroisse greco-catolic Pruniș c. România ((dec.) n 38134/02, §§ 14-20, 8 aprilie 2014). 94/2000 prevede că regimul juridic al clădirilor care constituiau locuri de cult va fi reglementat printr-o lege specială. La art. 3 din Decretul-lege nr 126/1990, astfel cum a fost completat prin Ordonanța nr. 64/2004 și prin Legea nr. 185/2005 prevede că situația juridică a edificiilor religioase și a caselor parohiale care aparțineau bisericii unite și care au fost transferate în patrimoniul bisericii ortodoxe române va fi stabilită de o comisie mixtă formată din reprezentanți ai clerului fiecăreia dintre aceste două biserici. În acest articol se precizează că, în cazul unui dezacord în cadrul comisiei mixte, partea interesată poate sesiza instanțele interne cu privire la o acțiune întemeiată pe dreptul comun. 1 la Convenție, acesta din urmă singur și în combinație cu art. 14 din Convenție, pentru a demasca pe care i-ar fi făcut-o să obțină restituirea casei parohiale în cauză. Recurenta se plânge în esență de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, pe motiv că instanțele naționale s-au declarat incompetente pentru a cunoaște litigiul care a fost legat de o biserică ortodoxă, după ce a interpretat în mod incorect dreptul intern. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 13. Guvernul excită din această cauză pentru nu Excesul căilor de atac interne. Acesta arată că recurenta a inițiat în dreptul intern o acțiune bazată pe dispoziții legale care nu i s-ar fi aplicat, în timp ce, potrivit guvernului, aceasta ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută în Decretul-lege nr 126/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 185/2005.14, reclamanta nu a prezentat observații cu privire la acest aspect. 15. Curtea constată că, în speță, recurenta a obținut o decizie administrativă prin care i s-a ordonat să i se restituie o casă parohială (punctul 5 de mai sus), dar că, în urma unei proceduri în litigiu administrativ, această decizie a fost anulată de Înalta Curte pe motiv că a fost pronunțată de un organism administrativ care nu era competent. Pe de altă parte, Curtea a indicat recurentei calea legală care trebuie urmată pentru a solicita restituirea imobilului în cauză (punctul 6 de mai sus). În măsura în care recurenta denunță modul în care Înalta Curte a interpretat dreptul care reglementează cererea de restituire, Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne: (c) este în primul rând autorităților naționale, în special curților și tribunalelor, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea, în acest sens, Bochan c. Ucraina (n [GC], n 22251/08, § 61, CEDH 2015). Or, în speță, Înalta Curte a explicat recurentei, fără a lua în considerare data de expirare, modul în care dreptul intern în speță (punctul 6 de mai sus). Prin urmare, această parte a actului este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 18. Având în vedere afirmația recurentei potrivit căreia instanțele interne i-au impus să urmeze procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, Curtea amintește că a considerat deja că această cale era disponibilă în dreptul intern atât în practică, cât și în teorie și că, oricare ar fi fost criteriul aplicat de instanțele interne, acestea din urmă făceau obiectul unei examinări pe fond a acțiunilor întreprinse în fața lor (a se vedea în acest sens Parohia greco-catolic Pruniș , decizie menționată anterior, § 36, 37, 40 și 41. În speță, Comisia consideră că a fost posibil ca reclamanta să solicite restituirea bunului imobil în cauză, urmând procedura prevăzută în Decretul-lege nr. 126/1990 (punctul 10 de mai sus), ceea ce, potrivit dosarului, nu a făcut (punctul 7 de mai sus). Prin urmare, această parte a spătarului trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. 19. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, luat singur și în combinație cu art. 14 din Convenție, recurenta a afirmat că la data de: a obține restituirea proprietății în cauză a adus o atingere discriminatorii dreptului său la respectarea proprietăților sale. Dispozițiile în cauză se citesc astfel Art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau de orice altă natură, originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 20. Guvernul excită de la Excesul căilor de atac interne, susținând că recurenta ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne cu privire la o acțiune în restituire bazată pe Decretul-lege nr 126/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 185/2005. 21. recurenta consideră că decizia din 4 august 2006, emisă de comisia specială, a fost pronunțată în conformitate cu legea și că dispozițiile OUG nr. 94/2000 au fost aplicabile în speță. Comisia consideră că instanțele interne au interpretat în mod eronat dispozițiile legale aplicabile, ceea ce ar fi condus la anularea deciziei administrative care a ordonat restituirea bunului imobil care face obiectul litigiului 22. Curtea constată că, întrucât decizia administrativă nefinalizată prin care se dispune restituirea casei parohiale recurentei (punctul 5 de mai sus) a fost anulată de către Înalta Curte (punctul 7 de mai sus), nu se poate prezuma că aceasta deține un 1 la Convenție. Cu toate acestea, Curtea ia notă, împreună cu guvernul, că, așa cum a indicat Curtea Supremă, reclamantei i s-a permis să solicite restituirea casei parohiale prin respectarea dispozițiilor Decretului-lege nr 126/1990, fapt pe care nu l-a făcut (parosis greco-catolic Pruniș, decizia menționată anterior, § 41). Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 martie 2017. Andrea Tamietti Vincent A. De Gaetano Adjunct Președinte
Requête n
o
46347/08
PAROISSE DE ȘURA MICĂ DE L’ÉGLISE ROUMAINE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 21 février 2017 en un comité composé de
:
Vincent A. De Gaetano,
président,
Egidijus Kūris,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2008,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante est une paroisse appartenant à l’Église roumaine unie à Rome (grécocatholique) et dont le siège se trouve à Șura Mică (Sibiu).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 27 février 2003, la requérante demanda à la commission spéciale créée en vertu de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n
o
94/2000 relative à la restitution des immeubles ayant appartenu aux communautés religieuses de Roumanie («
la commission spéciale
» et «
l’OUG n
o
94/2000
») la restitution d’une maison paroissiale située à Șura Mică.
5
.
Par une décision administrative du 4 août 2006, la commission spéciale ordonna la restitution dudit bien.
6
.
Sur contestation du conseil local de Șura Mică et de la paroisse orthodoxe, alors – et toujours à ce jour – propriétaire dudit bien, par un arrêt définitif du 4
octobre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice («
la Haute Cour
») annula la décision administrative du 4 août 2006 (paragraphe
5 ci-dessus). Elle jugea que la commission spéciale n’était pas compétente pour statuer sur l’affaire et que, eu égard à l’objet de la demande et au fait que le propriétaire du bien revendiqué était la paroisse orthodoxe et non l’État, la compétence appartenait à la commission mixte créée en vertu de l’article 3 du décret-loi n
o
126/1990 relatif à certaines mesures concernant l’Église roumaine unie à Rome («
le décret-loi n
o
126/1990
»).
7
.
D’après le dossier, la requérante n’a pas entrepris de démarches sur le fondement du décret-loi n
o
126/1990 pour demander la restitution de la maison paroissiale en cause.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
8
.
Les dispositions légales applicables en l’espèce et la jurisprudence interne pertinente sont présentées dans les affaires
Paroisse gréco-catholique Lupeni et autres c. Roumanie
([GC], n
o
76943/11, §§ 35-57, 29
novembre 2016), et
Paroisse gréco-catholique Pruniș c. Roumanie
((déc.) n
o
38134/02, §§
14-20, 8 avril 2014).
9.
L’article 1 § 2 de l’OUG n
o
94/2000 prévoit que le régime juridique des immeubles qui constituaient des lieux de culte sera régi par une loi spéciale.
10
.
L’article 3 du décret-loi n
o
126/1990, tel que complété par l’ordonnance n
o
64/2004 et par la loi n
o
185/2005, dispose que la situation juridique des édifices religieux et des maisons paroissiales qui appartenaient à l’Église uniate et qui ont été transférés dans le patrimoine de l’Église orthodoxe roumaine sera fixée par une commission mixte composée de représentants du clergé de chacune de ces deux Églises. Cet article énonce que, en cas de désaccord au sein de la commission mixte, la partie intéressée peut saisir les juridictions internes d’une action fondée sur le droit commun.
11.
La requérante invoque, en substance, l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ce dernier seul et en combinaison avec l’article 14 de la Convention, pour dénoncer l’impossibilité qui lui aurait été faite d’obtenir la restitution de la maison paroissiale en question.
A.
Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
12.
La requérante se plaint en substance d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, au motif que les juridictions nationales se sont déclarées incompétentes pour connaître du litige qui l’opposait à l’Église orthodoxe, après avoir interprété de manière incorrecte le droit interne. L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
13.
Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de ce grief pour non
‑
épuisement des voies de recours internes. Il indique que la requérante avait engagé en droit interne une action fondée sur des dispositions légales qui ne lui auraient pas été applicables, alors que, selon le Gouvernement, elle aurait dû suivre la procédure prévue par le décret-loi n
o
126/1990, tel que modifié par la loi n
o
185/2005.
14.
La requérante n’a pas présenté d’observations sur ce point.
15.
La Cour constate que, en l’espèce, la requérante avait obtenu une décision administrative ordonnant que lui soit restituée une maison paroissiale (paragraphe 5 ci-dessus) mais que, à la suite d’une procédure en contentieux administratif, cette décision a été annulée par la Haute Cour au motif qu’elle avait été rendue par un organe administratif qui n’était pas compétent. Elle relève que, par ailleurs, la Haute Cour a indiqué à la requérante la voie légale à suivre pour demander la restitution de l’immeuble en cause (paragraphes 6 ci-dessus).
16.
La Cour note que le grief de la requérante a deux branches – l’interprétation du droit interne par la Haute Cour et la déclaration de son action comme irrecevable
‑
qu’elle examinera successivement ci-dessous.
17.
Pour autant que la requérante dénonce la manière dont la Haute Cour a interprété le droit régissant la demande de restitution, la Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes
: c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,
en ce sens,
Bochan c.
Ukraine (n
o
2)
[GC], n
o
22251/08, § 61, CEDH 2015). Or, en l’espèce, la Haute Cour a expliqué à la requérante, sans indice d’arbitraire, la manière dont le droit interne s’appliquait en l’espèce (paragraphe 6 ci
‑
dessus). Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondé et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3
a) et 4 de la Convention.
18.
Eu égard à l’allégation de la requérante selon laquelle les juridictions internes lui ont imposé de suivre la procédure prévue par le décret-loi n
o
126/1990, la Cour rappelle avoir déjà jugé que cette voie était disponible en droit interne tant en pratique qu’en théorie et que, quel qu’ait été le critère appliqué par les juridictions internes, ces dernières procédaient à un examen au fond des actions engagées devant elles (voir, en ce sens,
Paroisse gréco-catholique Pruniș
, décision précitée, §§ 36, 37, 40 et 41). En l’espèce, elle estime qu’il était loisible à la requérante de demander la restitution du bien immeuble en cause en suivant la procédure prévue par le décret-loi n
o
126/1990 (paragraphe 10 ci-dessus), ce que, d’après le dossier, elle n’a pas fait (paragraphe 7 ci-dessus). Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, pris seul et en combinaison avec l’article 14 de la Convention
19.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, pris seul et en combinaison avec l’article 14 de la Convention, la requérante allègue que l’impossibilité d’obtenir la restitution de l’immeuble en cause a porté une atteinte discriminatoire à son droit au respect de ses biens.
Les dispositions en question se lisent ainsi
:
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
20.
Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de ce grief pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, arguant que la requérante aurait dû saisir les juridictions internes d’une action en restitution fondée sur le décret-loi n
o
126/1990, tel que modifié par la loi n
o
185/2005.
21.
La requérante considère que la décision du 4 août 2006, délivrée par la commission spéciale, a été rendue conformément à la loi et que les dispositions de l’OUG n
o
94/2000 étaient applicables en l’espèce. Elle estime que les juridictions internes ont interprété de manière erronée les dispositions légales applicables, ce qui aurait conduit à l’annulation de la décision administrative qui avait ordonné la restitution du bien immeuble objet du litige.
22.
La Cour constate que, la décision administrative non définitive ordonnant la restitution de la maison paroissiale à la requérante (paragraphe
5 ci-dessus) ayant été annulée par la Haute Cour (paragraphe 7 ci-dessus), l’intéressée ne saurait se prétendre titulaire d’un «
bien
», au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Cela étant, la Cour note, avec le Gouvernement, que, comme l’a indiqué la Haute Cour, il était loisible à la requérante de demander la restitution de la maison paroissiale en se prévalant des dispositions du décret-loi n
o
126/1990, ce qu’elle n’a pas fait (
Paroisse gréco-catholique Pruniș
, décision
précitée, §
41).
23.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 16 mars 2017.
Andrea Tamietti
Vincent A. De Gaetano
Greffier adjoint
Président