PAROISSE ÉVANGÉLIQUE C. A. SEBEȘ - PETREȘTI c. ROUMANIE

PAROISSE ÉVANGÉLIQUE C. A. SEBEȘ - PETREȘTI c. ROUMANIE (CtEDO, 2015)

Secțiunea a treia Cerere nr. 26254/04 PAROISE EVANGELICA C.A. SEBEȘ - PETREȘTI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 3 februarie 2015 într-un comitet compus din Ján Šikuta, președintele Dragoljub Poović, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Marialena Tsirli, graffière de secțiune adjunctă Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 iunie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Paroisse evanghelice C. A. Sebeș - Petrești, este o parohie evanghelică românească cu sediul la Petrești. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către M. C. Finesan, avocată în Alba. Guvernul român ( Casa capelanului . Printr-o decizie din 30 octombrie 1945, referindu-se la dispozițiile Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară ( "Asociația Agricolă SCAI" - "Association A." - "Procedurile judiciare ale recurentei pentru a obține restituirea dreptului de proprietate în 1999, recurenta sesizează tribunalul județ al Alba ( în constatarea caracterului abuziv al măsurii de expropriere a imobilului în cauză. Ea a solicitat, de asemenea, instanței de judecată să restituie imobilul reclamantei și modificarea cartei în scopul de a-și înregistra dreptul de proprietate asupra imobilului. Pentru a-și susține acțiunea, parohia reclamantă a arătat că exproprierea clădirii a fost ordonată fără a se indica legea care permite transferul, că Legea nr. 187/1945 nu era aplicabilă în cazul în care aceasta era o instituție de învățământ și nu un teren agricol. Ea a adăugat că decretul nr. 176/1948 privind organizarea și funcționarea învățământului public (de asemenea, Decretul nr 176/1948, care expropriese toate școlile care aparțineau diferitelor biserici, nu putea justifica exproprierea în acest caz, în măsura în care acesta fusese adoptat la o dată ulterioară deciziei de expropriere. Într-o hotărâre din 22 iunie 2001, tribunalul departamental a respins acțiunea reclamantei și a considerat că chiar dacă exproprierea din afara teritoriului nu era legală, decretul nr. 176/1948 a permis ulterior exproprierea imobilului în litigiu și că, prin urmare, statul avea un titlu de proprietate valabil asupra acestuia. În ceea ce privește cererea de restituire, tribunalul județean nota că ordonanța de urgență a guvernului nr. 94/2000 privind restituirea anumitor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România ( 94/2000 mai întâi, a prevăzut o procedură administrativă prealabilă și a indicat recurentei că aceasta avea obligația de a sesiza comisia specială de restituire constituită în temeiul L mai târziu, dacă nu ar fi satisfăcută de decizia comisiei, aceasta ar putea sesiza instanța printr-o acțiune în litigiu administrativ. La apelul și recursul în recurs al recurentei, printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2002 și printr-o hotărâre definitivă din 30 aprilie 2004, tribunalul de apel din Alba Iulia și înalta Curte de Casație și Justiție ( au confirmat bunul întemeiat al hotărârii pronunțate în primă instanță. Reclamantul a inițiat ulterior două noi acțiuni civile în constatarea legalității de expropriere și în vederea restabilirii situației juridice a imobilului existent înainte de expropriere. Aceste două acțiuni au fost respinse de instanțele interne, pe motiv că aspectul referitor la legalitatea de expropriere fusese deja stabilit prin hotărârea definitivă din 30 aprilie 2004 a Înaltei Curți (punctul 8 de mai sus). Ultima dintre aceste proceduri a încetat printr-o hotărâre a tribunalului departamental din 6 februarie 2008, devenit definitivă din lipsă de recurs. Demersurile recurentei întemeiate pe ÖUG n 94/2000 10. La 28 ianuarie 2003, reclamanta a prezentat comisiei speciale o cerere de restituire a imobilului în cauză. 11. Printr-o scrisoare din 29 noiembrie 2005, comisia specială a informat recurenta că imobilul solicitat aparținea unei societăți comerciale și că a solicitat de la primăria din Sebeș informații cu privire la această societate. În scrisoare se menționa, de asemenea, că aceste informații erau necesare pentru a cunoaște structura capitalului social al societății, aspect important pentru deznodământul cererii de restituire. În același timp, comisia specială a invitat-o pe reclamantă să îi furnizeze informații cu privire la acest aspect, în cazul în care aceasta avea acest aspect. 12. La o dată nespecificată, comisia specială a decis să suspende examinarea cererii de restituire a recurentei, pentru a aștepta încheierea procedurilor judiciare. 13. Printr-o scrisoare din 8 septembrie 2008, comisia specială a informat reclamanta că reiese din informațiile furnizate de primăria din Sebeș că proprietatea solicitată aparținea societății A. care era în lichidare judiciară și a indicat, de asemenea, că aceasta trebuia să solicite informații de la societatea A. cu privire la structura capitalului său social. 14. Potrivit guvernului, în prezent, comisia specială a inițiat demersurile pentru completarea dosarului recurentei cu documentele lipsă. În acest scop, comisia specială ar fi trimis cereri de informații autorităților competente și recurentei. 15. La o dată nespecificată, imobilul care face obiectul litigiului a fost licitat și vândut în cadrul procedurii de lichidare judiciară a societății A. La art. 4 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) și la art. 4 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 se adaugă următorul text: A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:2002:291, punctul 41. În conformitate cu aceeași ordonanță, era constituită o comisie specială de restituire a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și era competentă să examineze cererile de restituire (adică comisia specială). 17. Procedura administrativă prevăzută de OUG nr. 94/2000 începea cu depunerea unei cereri de restituire la comisia specială. Reclamantul trebuia să pună la dispoziția comisiei speciale toate documentele relevante pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. La cererea comisiei speciale sau a reclamantului, instituțiile publice erau obligate să furnizeze, în termen de 30 de zile, informații cu privire la situația juridică a imobilului. Comisia specială era competentă să dispună fie restituirea în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fie respingerea cererii de restituire. Decizia comisiei speciale putea fi contestată în fața instanțelor naționale în termen de 30 de zile începând de la data comunicării acesteia. 165/2013 privind finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile transferate în mod abuziv în patrimoniul statului sub regimul comunist în România 19. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 165/2013, intrată în vigoare la 20 mai 2013, sunt prezentate în hotărârea Preda, altele România (n) 9584/02, 33514/02, 38052/02, 2592/03, 29652/03, 3736/03, 17550/03 și 28688/04, § 70, 29 aprilie 2014). Următoarele dispoziții ale capitolului II din legea menționată, care nu sunt expuse în hotărârea Preda și altele menționate anterior, sunt, de asemenea, relevante în speță. Ele se citesc după cum urmează Capitolul II Restituirea în natură a clădirilor transferate în mod abuziv în patrimoniul statului sub regimul comunist art. 3 În sensul prezentei legi, expresiile și termenii de mai jos se înțeleg astfel (1). Cerere- (...) cererile de restituire formulate în conformitate cu ordonanța de urgență a guvernului nr. 94/2000 privind restituirea imobilelor care au făcut parte din cultele religioase ale României (...) art. 4 Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor care au fost formulate și depuse la entitățile instituite prin lege în termenele prevăzute și care nu au fost decontate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi (...). Legea nr. 554/2004 privind litigiile administrative în conformitate cu articolele 8 alineatul (1) și 18 alineatul (1) din Legea nr. 554/2004 privind litigiul administrativ ( Guvernul a prezentat Curții trei hotărâri definitive pronunțate de instanțele interne în acțiuni în litigiu administrativ întemeiate pe Legea nr. 554/2004, care au ca obiect condamnarea comisiei speciale de a răspunde cererilor de restituire întemeiate pe Legea nr. 94/2000. În două dintre aceste hotărâri, instanțele interne au condamnat comisia specială să răspundă cererilor (la: Hotărârea definitivă a Tribunalului din Craiova din 27 martie 2013 și hotărârea definitivă a Înaltei Curii din 5 decembrie 2013). În cea de-a treia cauză, Tribunalul de apel din Craiova a considerat că acțiunea nu era relevantă, întrucât comisia specială a răspuns cererii de restituire în cursul procedurii judiciare (hotărârea definitivă din 12 iunie 2012). GRIES 23. Invocând, în esență, art. 6 din convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza modului în care instanțele interne au interpretat dispozițiile legale în vigoare cu ocazia exproprierii proprietății și a obligației sale de a urma procedura administrativă prevăzută de OUG nr 94/2000 24. Invocând, în esență, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceasta se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea proprietăii sale, din cauza faptului că a obinut restituirea proprietăii Invocând art. 14 din Convenție, Comisia consideră că a suferit o discriminare pe motive de religie, din cauza respingerii de către instanțele interne a acțiunii sale în constatarea de la Recurenta denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza respingerii acțiunii sale în constatarea dreptului de proprietate și a obligației sale de a urma procedura administrativă prevăzută de OUG 94/2000. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 27. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Acesta subliniază că reclamanta nu a utilizat căile de atac adecvate și adaptate situației sale juridice pentru a solicita restituirea proprietății. El subliniază că, chiar dacă procedura în fața comisiei speciale este o procedură obligatorie, reclamanții au posibilitatea de a sesiza instanțele naționale, atât înainte, cât și după adoptarea unei decizii de către comisia specială. În această privință, se face trimitere la articolele 8 alineatul (1) și 18 alineatul (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia persoana care se consideră afectată de lipsa de răspuns a unei autorități publice poate adresa instanței competente pentru a solicita condamnarea autorității respective să efectueze un act administrativ. El face trimitere, de asemenea, la exemplele de jurisprudență pe care le-a depus la dosarul cauzei (punctul 22 de mai sus). 28. Curtea constată că, în speță, recurenta a sesizat instanțele naționale cu privire la o acțiune de constatare a caracterului ilegal al exproprierii clădirii sale și de a solicita restituirea acesteia. Instanțele interne au examinat cererile sale și au considerat că exproprierea era legală și i-au indicat calea legală de a solicita restituirea proprietății. 30. În măsura în care recurenta denunță modul în care instanțele interne au interpretat dreptul care reglementează decizia de expropriere, Curtea amintește că nu are sarcina de a înlocui instanțele interne: aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor judecătorești, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea, Brualla Gómez de la Torre c. Spania , 19 decembrie 1997, § 31, Rec., 1997, 1997 VIII). Or, în speță, instanțele interne i-au explicat recurentei, fără a lua o decizie privind modul în care trebuie aplicat dreptul intern în speță. 31. Cu condiția ca recurenta să se plângă de faptul că instanțele interne i-au impus să urmeze procedura administrativă prealabilă prevăzută de OUG nr. 94/2000, Curtea reamintește că faptul de a încredința unui organ nejudiciar sarcina de a se pronunța asupra anumitor drepturi cu caracter civil nu încalcă în sine Convenția, în cazul în care organul respectiv este supus controlului ulterior al unui organ judiciar de pe deplin jurisdicțional (parosis greco catolic Sambata Bihor c. România, 48107/99, § 68, 12 ianuarie 2010). Or, Curtea constată că decizia comisiei speciale putea face obiectul unui litigiu în justiție (punctul 18 de mai sus). În plus, pe baza Legii nr. 554/2004, recurenta putea obține condamnarea comisiei speciale de a da un răspuns la cererea sa de restituire (a se vedea punctele 21 și 22 de mai sus). 32. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Cu privire la Ö Õ art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția nr. 33. Invocând în esență art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge că la data la care a obținut restituirea proprietății în cauză și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 34. Guvernul susține că acest aspect este incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) În acest sens, el arată că reclamanta nu a fost niciodată văzută recunoscând dreptul de proprietate asupra imobilului și că procedura administrativă este încă în curs de desfășurare. El adaugă că reclamanta nu a utilizat calea de atac pusă la dispoziția sa de dreptul intern pentru a obține un răspuns la cererea sa de restituire a bunului în litigiu. 35. Recurenta a răspuns că proprietatea în litigiu a fost vândută de societatea A. și demolată, în timp ce procedurile judiciare și administrative de restituire a imobilului erau pendinte în fața autorităților naționale competente. În prezent, aceasta înseamnă că restituirea proprietății nu mai este posibilă. 36. Curtea constată că prezenta cauză se referă la o cerere de restituire a unei clădiri care a aparținut recurentei și a fost expropriată de stat în timpul regimului totalitar. În această privință, Curtea amintește că a fost deja obligată să examineze cadrul legislativ românesc care reglementează restituirile clădirilor naționalizate în timpul regimului totalitar (a se vedea, de exemplu, Mai recent, în cauza Preda și alții c. România, Curtea a statuat că Legea nr. 165/2013 privind finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile transferate în mod abuziv în patrimoniul statului sub regimul comunist în România ( În principiu, oferă un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea obiecțiilor referitoare la încălcarea dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 datorat aplicării legilor de restituire. 37. Curtea consideră că același raționament se aplică situației recurentei. Astfel, Curtea constată că legea nr. 165/203 extinde domeniul de aplicare al acesteia la situația recurentei, și anume la cererile de restituire bazate pe OUG nr 94/2000 (punctul 20 de mai sus) și constată ulterior că recurenta a sesizat autoritatea competentă cu privire la o cerere de restituire în termenul legal și că, până în prezent, cererea sa nu a fost soluționată (punctul 20 în fine de mai sus). 38. Prin urmare, deși prezenta cerere a fost introdusă înainte de adoptarea Legii nr. 165/2013, epuizarea de către recurente a acestei noi căi de atac nu pare a fi o cerință excesivă (Preda alții, citată anterior, §§ 129 și 133). Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Cu privire la celelalte obiecțiuni 39. Invocând art. 14 din Convenție, recurenta consideră că a fost supusă unei discriminări pe motive de religie, din cauza respingerii de către instanțele interne a acțiunii sale în constatarea de la Având în vedere toate elementele de care dispune și cu condiția ca aceasta să fie competentă pentru a cunoaște afirmațiile formulate, Curtea nu constată nici o aparență de încălcare a acestor dispoziții. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și că trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 februarie 2015. Marialena Tsirli Ján Šikuta Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

26254/04

PAROISSE EVANGELIQUE C.A. SEBEȘ - PETREȘTI

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 3 février 2015 en un comité composé de

:

Ján Šikuta,

président

,

Dragoljub Popović,

Iulia Antoanella Motoc,

juges

,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 28 juin 2004,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, la Paroisse évangélique C. A. Sebeș - Petrești, est une paroisse évangélique roumaine ayant son siège à Petrești. Elle a été représentée devant la Cour par M

e

C. Fenesan, avocate à Alba.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Dans les années 40, la requérante était la propriétaire d’un immeuble affecté à l’enseignement religieux (

casa capelanului

). Par une décision du 30 octobre 1945, se référant aux dispositions de la loi n

o

187/1945 sur la réforme agraire («

la loi n

o

187/1945

»), l’immeuble en cause fut transféré dans le patrimoine de l’État.

5.

Après la chute du régime totalitaire, à une date non précisée, l’immeuble litigieux fut successivement la propriété de la société commerciale Agroindustralia («

la société A.

») et de l’Association agricole SCAI (« l’association A.»).

1.

Les procédures judiciaires de la requérante pour obtenir la restitution de l’immeuble

6.

En 1999, la requérante saisit le tribunal départemental d’Alba («

le

tribunal départemental

») d’une action civile contre le conseil local de Sebeș, le ministère des Finances et la société A. en constatation du caractère abusif de la mesure d’expropriation de l’immeuble en cause. Elle demanda également au tribunal d’ordonner la restitution de l’immeuble à la requérante et la modification du livre foncier afin d’inscrire son droit de propriété pour l’immeuble. Afin d’étayer son action, la paroisse requérante indiquait que l’expropriation de l’immeuble avait été ordonnée sans indication de la loi qui permettait le transfert, que la loi n

o

187/1945 n’était pas applicable à l’immeuble litigieux qui était un établissement scolaire et non pas un terrain agricole. Elle ajouta que le décret n

o

176/1948 portant sur l’organisation et le fonctionnement de l’enseignement public («

le décret n

o

176/1948

»), qui avait exproprié toutes les écoles qui appartenait aux différentes églises, ne pouvait pas non plus justifier l’expropriation en l’espèce, dans la mesure où il avait été adopté à une date ultérieure à la décision d’expropriation.

7.

Par un jugement du 22 juin 2001, le tribunal départemental rejeta l’action de la requérante. Il jugea qu’à supposer même que l’expropriation de 1945 n’ait pas été légale, le décret n

o

176/1948 avait permis par la suite l’expropriation de l’immeuble en litige et que, dès lors, l’État avait un titre de propriété valable sur celui-ci. Pour ce qui était de la demande de restitution, le tribunal départemental nota que l’ordonnance d’urgence du gouvernement n

o

94/2000 relative à la restitution de certains biens immeubles ayant appartenu aux cultes religieux de Roumanie («

l’OUG n

o

94/2000

») prévoyait une procédure administrative préalable. Il indiqua à la requérante qu’elle était dans l’obligation de saisir d’abord la commission spéciale de restitution constituée sur le fondement de l’OUG n

o

94/2000 («

la commission spéciale

») et que par la suite, si elle n’était pas satisfaite de la décision de cette commission, elle pouvait saisir la juridiction par une action en contentieux administratif.

8

.

Sur appel et pourvoi en recours de la requérante, par un arrêt du 25

janvier 2002 et par un arrêt définitif du 30 avril 2004, la cour d’appel d’Alba Iulia et la Haute Cour de cassation et de justice («

la Haute Cour

») confirmèrent le bien fondé du jugement rendu en première instance.

9.

La requérant engagea par la suite deux nouvelles actions civiles en constatation de la légalité de l’expropriation et tendant à rétablir la situation juridique de l’immeuble existant avant l’expropriation. Ces deux actions furent rejetées par les juridictions internes, au motif que l’aspect concernant la légalité de l’expropriation avait été déjà tranché par l’arrêt définitif du 30

avril 2004 de la Haute Cour (paragraphe 8 ci-dessus). La dernière de ces procédures prit fin par un jugement du tribunal départemental du 6

février

2008, devenu définitif faute d’appel.

2.

Les démarches de la requérante fondées sur l’OUG n

o

94/2000

10.

Le 28 janvier 2003, la requérante déposa auprès de la commission spéciale une demande de restitution de l’immeuble en cause.

11.

Par une lettre du 29 novembre 2005, la commission spéciale informa la requérante que l’immeuble sollicité appartenait à une société commerciale et qu’elle avait sollicité de la mairie de Sebeș des renseignements sur cette société. Il était également mentionné dans la lettre que ces renseignements étaient nécessaires afin de connaître la structure du capital social de la société, aspect important pour l’issue de la demande de restitution. En même temps, la commission spéciale invita la requérante à lui fournir des renseignements sur cet aspect, au cas où elle en détiendrait.

12.

À une date non précisée, la commission spéciale décida de suspendre l’examen de la demande de restitution de la requérante, afin d’attendre la fin des procédures judiciaires.

13.

Par une lettre du 8 septembre 2008, la commission spéciale informa la requérante qu’il ressortait des renseignements fournis par la mairie de Sebeș que l’immeuble sollicité appartenait à la société A. qui était en liquidation judiciaire. Elle indiqua également qu’elle devait demander des renseignements à la société A. sur la structure de son capital social.

14.

Selon le Gouvernement, à présent, la commission spéciale a initié des démarches pour compléter le dossier de la requérante avec les documents manquants. À cette fin, la commission spéciale aurait envoyé des demandes de renseignement aux autorités compétentes et à la requérante.

15.

À une date non précisée, l’immeuble faisant l’objet du litige fut mis aux enchères et vendu dans le cadre de la procédure de liquidation judiciaire de la société A. L’acquéreur de l’immeuble démolit l’immeuble et un nouvel immeuble fut construit sur son emplacement. La requérante dit avoir contesté sans succès la procédure de mise aux enchères.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

94/2000

16.

L’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

94 du 29 juin 2000 relative à la restitution de certains biens immeubles ayant appartenu aux cultes religieux de Roumanie («

l’OUG n

o

94/2000

») prévoyait la restitution des immeubles ou, à défaut, l’octroi d’une réparation pour les immeubles ayant appartenu aux différentes confessions religieuses et expropriés par l’État pendant le régime totalitaire. Selon cette même ordonnance, une commission spéciale de restitution des immeubles ayant appartenu aux cultes religieux de Roumanie était constituée et elle était compétente pour examiner les demandes de restitution («

la commission spéciale

»).

17.

La procédure administrative prévue par l’OUG n

o

94/2000 commençait avec le dépôt d’une demande de restitution auprès de la commission spéciale. Le demandeur devait mettre à la disposition de la commission spéciale tous les documents pertinents pour établir le droit de propriété sur l’immeuble sollicité. Sur demande de la commission spéciale ou du demandeur, les institutions publiques étaient obligées de fournir dans un délai de trente jours des renseignements sur la situation juridique de l’immeuble.

18

.

La commission spéciale était compétente pour ordonner soit la restitution en nature, soit l’octroi de mesures de réparation par équivalent soit le rejet de la demande de restitution. La décision de la commission spéciale pouvait être contestée devant les juridictions nationales dans un délai de trente jours commençant à courir dès sa communication.

2.

La loi n

o

165/2013 relative à la finalisation du processus de restitution, en nature ou par équivalent, des biens immeubles transférés abusivement dans le patrimoine de l’État sous le régime communiste en Roumanie

19.

Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n

o

165/2013, entrée en vigueur le 20 mai 2013, sont présentées dans l’arrêt

Preda

et

autres

c.

Roumanie

, (n

os

9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 et 28688/04, § 70, 29 avril 2014).

20

.

Les dispositions suivantes du chapitre II de ladite loi, non exposées dans l’arrêt

Preda et autres

susmentionné, sont également pertinentes en l’espèce. Elles se lisent comme suit

:

Chapitre II

La restitution en nature des immeubles transférés abusivement

dans le patrimoine de l’État sous le régime communiste

Article 3

«

Au sens de la présente loi, les expressions et termes ci-dessous s’entendent ainsi

:

(1). Demandes- (...) les demandes de restitution formulées conformément à l’ordonnance d’urgence du Gouvernement no 94/2000 sur la restitution des immeubles ayant appartenu aux cultes religieux de Roumanie (...)

»

Article 4

«

Les dispositions de la présente loi sont applicables aux demandes qui ont été formulées et déposées auprès des entités instituées par la loi dans les délais prescrits, et qui n’ont pas été réglées avant l’entrée en vigueur de la présente loi (...).

»

3.

La loi n

o

554/2004 concernant le contentieux administratif

21

.

Selon les articles 8 § 1 et 18 § 1 de la loi n

o

554/2004 relative au contentieux administratif («

la loi n

o

554/2004

»), toute personne qui s’estime lésée par l’absence d’une réponse de la part d’une autorité publique peut saisir le tribunal afin de faire condamner l’autorité publique en question à rendre un acte administratif, à délivrer un écrit ou à effectuer une certaine démarche administrative.

22

.

Le Gouvernement a versé au dossier de l’affaire devant la Cour trois arrêts définitifs rendus par les juridictions internes dans des actions en contentieux administratif fondées sur la loi n

o

554/2004 ayant pour objet la condamnation de la commission spéciale à répondre à des demandes de restitution fondées sur l’OUG n

o

94/2000. Dans deux de ces arrêts, les juridictions internes ont condamné la commission spéciale à répondre aux demandes (l’arrêt définitif de la cour d’appel de Craiova du 27 mars 2013 et l’arrêt définitif de la Haute Cour du 5 décembre 2013). Dans la troisième affaire, la cour d’appel de Craiova a jugé que l’action était sans objet, étant donné que la commission spéciale avait répondu à la demande de restitution pendant la procédure judiciaire (arrêt définitif du 12 juin 2012).

GRIEFS

23.

Invoquant en substance l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable en raison de la manière dont les juridictions internes ont interprété les dispositions légales en vigueur lors de l’expropriation de l’immeuble et de son obligation de suivre la procédure administrative prévue par l’OUG n

o

94/2000.

24.

Invoquant en substance l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, elle se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison de l’impossibilité d’obtenir la restitution de l’immeuble litigieux.

25.

Invoquant l’article 14 de la Convention, elle estime avoir subi une discrimination fondée sur la religion, en raison du rejet par les juridictions internes de son action en constatation de l’illégalité de l’expropriation. Elle cite également, à cet égard, les articles 17 et 18 de la Convention.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention

26.

La requérante dénonce une atteinte à son droit à un procès équitable en raison du rejet de son action en constatation de l’expropriation et de son obligation de suivre la procédure administrative prévue par l’OUG

n

o

94/2000. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

27.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il relève que la requérante n’a pas utilisé les voies de recours adéquates et adaptées à sa situation juridique pour demander la restitution de l’immeuble. Il souligne que, même si la procédure devant la commission spéciale est une procédure obligatoire, les demandeurs ont la possibilité de saisir les instances nationales, tant avant qu’après l’adoption d’une décision par la commission spéciale. À cet égard, il renvoie aux articles 8 § 1 et 18

§

1 de la loi n

o

554/2004 selon lesquels la personne qui se considère lésée par le manque de réponse d’une autorité publique peut s’adresser à la juridiction compétente afin de demander la condamnation de ladite autorité à accomplir un acte administratif. Il renvoie également aux exemples de jurisprudence qu’il a versés au dossier de l’affaire (paragraphe 22 ci

‑

dessus).

28.

La requérante réplique qu’elle avait engagé une procédure en revendication pour obtenir la restitution de l’immeuble.

29.

La Cour constate qu’en l’espèce, la requérante a saisi les juridictions nationales d’une action tendant à faire constater le caractère illégal de l’expropriation de son immeuble et à demander la restitution de celui-ci. Les juridictions internes ont examiné ses demandes et ont jugé que l’expropriation était légale et lui ont indiqué la voie légale à suivre pour demander la restitution de l’immeuble.

30.

Pour autant que la requérante dénonce la manière dont les juridictions internes ont interprété le droit régissant la décision d’expropriation, la Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes

: c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, 19 décembre 1997, §

31,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VIII). Or, en l’espèce, les juridictions internes ont expliqué à la requérante, sans indice d’arbitraire, la manière dont le droit interne devait être appliqué en l’espèce.

31.

Pour autant que la requérante se plaint de ce que les juridictions internes lui ont imposé de suivre la procédure administrative préalable prévue par l’OUG n

o

94/2000, la Cour rappelle que le fait de confier à un organe non-juridictionnel le soin de statuer sur certains droits de caractère civil, n’enfreint pas en soi la Convention, si ledit organe subit le contrôle ultérieur d’un organe judiciaire de pleine juridiction (

Paroisse Greco Catholique Sâmbata Bihor c. Roumanie

, n

o

48107/99, § 68, 12 janvier 2010). Or, la Cour note que la décision de la commission spéciale pouvait faire l’objet d’une contestation en justice (paragraphe 18 ci-dessus). Qui plus est, se fondant sur la loi n

o

554/2004, il était loisible à la requérante d’obtenir la condamnation de la commission spéciale à donner une réponse à sa demande de restitution (voir les paragraphes 21 et 22 ci-dessus).

32.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§

3

a) et 4 de la Convention.

B.

Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

33.

Invoquant en substance l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, la requérante se plaint de ce que l’impossibilité d’obtenir la restitution de l’immeuble en cause a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

34.

Le Gouvernement soutient que ce grief est incompatible

ratione

materiae

avec l’article 1 du Protocole n

o

35.

La requérante réplique que l’immeuble en litige a été vendu par la société A. et démoli, alors que les procédures judiciaires et administratives tendant à la restitution de l’immeuble étaient pendantes devant les autorités nationales compétentes. Elle admet qu’à présent la restitution de l’immeuble n’est plus possible.

36.

La Cour constate que la présente affaire porte sur une demande de restitution d’un immeuble ayant appartenu à la requérante et exproprié par l’État pendant le régime totalitaire. À cet égard, elle rappelle avoir déjà été amenée à examiner le cadre législatif roumain régissant les restitutions des immeubles nationalisés pendant le régime totalitaire (voir, par exemple,

Maria Atanasiu et autres c. Roumanie

, n

os

30767/05 et 33800/06, 12

octobre

2010). Plus récemment, dans l’affaire

Preda et autres c.

Roumanie

, la Cour a jugé que la loi n

o

165/2013 relative à la finalisation du processus de restitution, en nature ou par équivalent, des biens immeubles transférés abusivement dans le patrimoine de l’État sous le régime communiste en Roumanie («

la loi n

o

165/2013

») offre, en principe, un cadre accessible et effectif pour le redressement des griefs relatifs à des atteintes au droit au respect des biens au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 dues à l’application des lois de restitution.

37.

La Cour considère que le même raisonnement s’applique à la situation de la requérante. Ainsi, elle note que la loi n

o

165/203 étend son champ d’application à la situation de la requérante, à savoir aux demandes de restitution fondées sur l’OUG n

o

94/2000 (paragraphe 20 ci-dessus). Elle constate ensuite que la requérante avait saisi l’autorité compétente d’une demande de restitution dans le délai légal et qu’à ce jour sa demande n’a pas été solutionnée (paragraphe 20

in fine

ci-dessus).

38.

Dès lors, bien que la présente requête ait été introduite avant l’adoption de la loi n

o

165/2013, l’épuisement par les requérantes de ce nouveau recours n’apparaît pas comme une exigence excessive (

Preda

et

autres

, précité, §§ 129 et 133). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non

‑

épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

C.

Sur les autres griefs

39.

Invoquant l’article 14 de la Convention, la requérante estime avoir subi une discrimination fondée sur la religion, en raison du rejet par les juridictions internes de son action en constatation de l’illégalité de l’expropriation. Elle cite également à cet égard les articles 17 et 18 de la Convention. Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et pour autant qu’elle soit compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation de ces dispositions. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 26 février 2015.

Marialena Tsirli

Ján Šikuta

Greffière adjointe

Président