SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 17193/08 PAROISE DE DEJ DE LA PORTAINE UNIE ÎN ROMA (GRECO-CATHOLICA) împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 4 aprilie 2017 într-un comitet compus din Vincent A. De Gaetano, președinte, Egidijus Kūris, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 19 iulie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurenta este o parohie care aparține bisericii române Unită la Roma (greco Õcatolic) și al cărei sediu se află la Dej. Aceasta a fost reprezentată în fața Curții de către M I. Vida-Simiti, avocat la Cluj-Napoca. Guvernul român ( 358/1948, în 1950, unele clădiri aparținând reclamantei, inclusiv o biserică, au fost înscrise pe cartea funciară în patrimoniul parohiilor ortodoxe din Dej. După căderea regimului totalitar în decembrie 1989, decretul nr 358/1948 a fost abrogat și cultul greco-catolic a fost recunoscut oficial prin Decretul-lege nr 126/1990. În 2002, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Dej, Tribunalul de Primă Instanță din Primă Instanță, cu privire la o acțiune împotriva parohiilor ortodoxe Dej II și Dej III, în constatarea integrării sale în Biserica Ortodoxă, desfășurată în 1948 și de a condamna părțile pârâte să-i restituie o biserică și alte clădiri. Ea susținea că integrarea sa la .. Biserica ortodoxă a fost realizată în necunoștință de Decretul nr. 177/1948 (punctul 17 de mai jos) și de dispozițiile constituționale în vigoare la momentul faptelor. Ea a explicat că decretul nr. 358/1948 fusese abrogat și susținea că demersurile în vederea unei soluționări pe cale amiabilă pentru obținerea restituirii la litiera în cauză nu au avut succes. Prin hotărârea din 21 mai 2002, tribunalul de primă instanță a dat dreptul la acțiunea reclamantei și a dispus restituirea bisericii lituaniene și a anumitor clădiri revendicate. În decizia sa, el considera că integrarea mai multor biserici greco-catolice a fost abuzivă. El nota că nu exista nicio dovadă că condițiile impuse de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 (punctul 17 de mai jos) au fost respectate în speță în momentul transferului bunurilor imobile în litigiu în patrimoniul parohiilor ortodoxe. Pe un apel al părților pârâte, printr-o hotărâre din 16 septembrie 2003, tribunalul departamental din Cluj ( A confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 mai 2002. În această hotărâre, Tribunalul a considerat că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunurilor în cauză, deoarece transferul de proprietate fusese efectuat în necunoașterea Constituției în vigoare la momentul respectiv a faptelor și dispozițiilor decretului nr. 177/1948. Confesiunile ortodoxe în cauză au formulat o acțiune ( Recurs ) pentru a solicita respingerea acțiunii inițiate de reclamantă. Printr-o hotărâre definitivă din 26 martie 2007, instanța de apel a Cluj ( A fost parțial îndreptățită să apeleze la parohiile ortodoxe și a respins acțiunea reclamantei în ceea ce îi privește pe șefii de cerere de declarare a încuviinței lacului. 11. Având în vedere cererea de a face să se constate faptul că .. de la integrarea cultului greco-catolic la cultul ortodox, .. .. .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În ceea ce privește restituirea lacului, Tribunalul de apel a arătat că, deși transferul de proprietate asupra lacunei la mai multe biserici ortodoxe a fost abuziv, situația juridică a locului de cult trebuia examinată în lumina dispozițiilor Decretului nr. 177/1958, care era în vigoare în momentul sesizării instanțelor în prezenta cauză. 177/1948 în cursul procedurii (punctul 18 de mai jos) nu producea efecte juridice, întrucât legea civilă nu se aplică retroactiv și prezenta cauză fusese inițiată în 2002, în timp ce Decretul nr. 177/1948 era încă în vigoare. Instanța de apel a arătat că situația juridică a locurilor de cult era reglementată în mod obligatoriu de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și că aceasta depindea de numărul de credincioși care aparțin unui anumit cult în localitatea respectivă. 2002 a existat deja o majoritate de credincioși ortodocși, a căror proporție era mai mare decât procentul de 75% stabilit de lege, și, prin urmare, a decis că biserica în cauză trebuia să facă parte din cultul ortodox. 14. Curtea de apel a considerat apoi că dispozițiile Decretului nr. 177/1948 respectau dispozițiile Constituției în vigoare în 1948 care garantează libertatea religioasă și dreptul la proprietate privată, dat fiind că art. 37 alin. (3) din acest decret constituia un principiu al proporționalității prin referire la alegerea cultuală a majorității. În cele din urmă, Curtea de apel a indicat că, la data hotărârii sale, adică după abrogarea decretului nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic, structura religioasă a comunității locale a fost menținută ca fiind acceptată, a fost menținută și confirmată de membrii comunității locale în ciuda noilor condiții socio-politice legate de punerea în aplicare a unui regim democratic. Dreptul și practica internă relevante Legea națională Decretul nr 358/1948 a dizolvat cultul greco-catolic. În temeiul articolului 2 din același decret-lege, bunurile aparținând acestui cult au fost transferate statului, cu excepția bunurilor parohiei. Acest decret a fost abrogat prin decretul nr. 9/1989. 177/1948 privind regimul general al cultelor publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 august 1948 a fost astfel redactat în părțile relevante ale acestuia, în speță art. 37 Dacă cel puțin 10 procente dintre credincioșii afiliați la un cult îl părăsesc pentru o altă închinare, comunitatea religioasă a cultului abandonat pierde automat o parte din patrimoniul său proporțional cu numărul credincioșilor care au plecat. Această porțiune este transferată, de drept, în patrimoniul comunității locale a noului cult adoptat de credincioși. Atunci cînd numărul de credincioși care părăsesc închinarea constituie majoritatea credincioșilor acestei închinări, biserica (...) aparține de drept noului cult adoptat (...). Când credincioșii care părăsesc închinarea reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor [al acestei] culte (...), întreaga moștenire a acestei închinări trece în patrimoniul închinării nou adoptate. [Închinarea abandonată] are dreptul la o despăgubire [proporțională] pentru numărul de credincioși rămași (...). □ Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat la 11 ianuarie 2007 prin lege. 489/2006 privind libertatea religioasă. Jurisprudența internă La sesizarea Curții, recurenta a depus la dosar două hotărâri judecătorești. Prima decizie este o hotărâre definitivă pronunțată la 19 februarie 2003 prin care Tribunalul de Primă Instanță din Dej găzduia o acțiune în culpă a unei biserici inițiate de o parohie greco Catolică împotriva unei parohii ortodoxe. În această hotărâre, instanța de primă instanță se referea mai întâi la faptul că nu exista nicio dovadă că condițiile impuse de art. 37 din decretul nr. 177/1948 au fost îndeplinite în momentul transferului de la locul de cult la Biserica Ortodoxă și a fost competent să soluționeze litigiul, deoarece demersurile în vederea unei soluționări amiabile inițiate între părți nu au avut succes. El considera apoi că, dat fiind că localitatea în cauză cuprindea două biserici, una construită de membrii cultului greco-catolic și cealaltă de cei ai cultului ortodox, și că acestea erau folosite numai de credincioșii ortodocși, în timp ce partea reclamantă nu dispunea de un loc de cult, acțiunea acesteia din urmă trebuia să fie primită. A doua decizie este o hotărâre din 3 februarie 2011 prin care tribunalul departamental din Maramureș a acordat dreptul la o acțiune în rectificarea cărții de proprietate și în custodia unei biserici inițiate de o parohie greco-catolică împotriva unei parohii ortodoxe. În decizia sa, tribunalul cita textul articolului 37 alineatul (3) din Decretul nr. 177/1948 și a concluzionat că transferul bunului imobil în litigiu a fost ilegal. El nota, de asemenea, că înscrierea pe registrul funciar a fost ilegală pe motiv că a fost contrară articolului 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 care reglementează cartea la momentul faptei, potrivit căreia drepturile reale asupra imobilelor nu puteau fi dobândite decât în cazul unui acord de voință între părți. La prezentarea observațiilor sale ca răspuns la cele ale guvernului privind admisibilitatea și temeinicia cauzei, recurenta a depus la dosar alte decizii interne. În unele dintre aceste hotărâri, instanțele interne primeau acțiuni în revendicare inițiate de parohii greco-catolice împotriva parohiilor ortodoxe care aveau ca obiect locuri de cult, după examinarea dispozițiilor Decretului nr 358/1948 și fără a se baza pe decretul nr. 177/1948 (hotărârea din 13 decembrie 2004 a Tribunalului de Primă Instană din Oradea, Hotărârea din 24 noiembrie 2005 a Tribunalului de Primă Instană din București, confirmată prin hotărârea definitivă din 15 iunie 2006 a Înaltei Curi de Casaie și Justiie ( octombrie 2012 a Înaltei Curți).În alte decizii ale reclamantei privind același tip de cauze, instanțele naționale au permis acțiuni în revendicare după ce au constatat că condițiile impuse de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu au fost respectate în momentul transferului dreptului de proprietate asupra laxului în cauză în timpul regimului totalitar (hotărârea definitivă din 5 martie 2010 a Înaltei Curii și hotărârea din 27 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel din Cluj). GRIEF 22. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza modului în care instanța de apel a aplicat art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948. Recurenta denunță modul în care tribunalul a aplicat dreptul intern, care, în opinia sa, era în contradicție cu formularea însăși a articolului 37 alineatul (3) din Decretul nr 177/1948 și cu jurisprudența instanțelor interne în această privință. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Argumentele părților Guvernul 24. Guvernul susține că hotărârea din 26 martie 2007 (punctele 10-15 de mai sus) a examinat în mod corect cauza, ținând seama atât de dispozițiile legale aplicabile, cât și de circumstanțele cauzei, și consideră că hotărârea din 26 martie 2007 (punctele 10-15 de mai sus) face parte din jurisprudența internă constantă 25. În continuare, acesta arată că, presupunând chiar că cele două decizii depuse la dosar de recurentă (punctele 19 și 20 de mai sus) pot fi interpretate ca fiind în contradicție cu hotărârea din 26 martie 2007 (punctele 13-15 de mai sus), acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra existența unei divergențe profunde a jurisprudenței. El evidențiază în mod special perioada considerabilă de timp dintre aceste decizii și diferența dintre acțiunile în cauză. Recurenta 26. Recurenta consideră că condiția referitoare la numărul de credincioși ai unui cult, prevăzută la art. 37 alineatul (3) din Decretul nr. 177/1948 (punctul 17 de mai sus), trebuia să fie evaluată la data transferului bunurilor cultului greco-catolic la cultul ortodox și nu în lumina condițiilor demografice actuale. 27. 37 din Decretul nr. 177/1948 (nl/1948) deoarece nu au fost îndeplinite în speță în momentul transferului la parohia ortodoxă a lanei lituaniene în litigiu, acest transfer trebuia considerat ca fiind efectuat în temeiul Decretului nr 358/1948 și nu al Decretului nr. 177/1948. Comisia consideră că abrogarea decretului nr. 358/1948 (punctul 16 de mai sus) ar fi trebuit să ducă la anularea tuturor efectelor sale, inclusiv a celor care vizează locurile de cult. Ea consideră că, în prezenta cauză, instanța de judecată a creat o nouă sursă a dreptului de proprietate în sistemul juridic român, consacrând astfel un transfer retroactiv al dreptului de proprietate pentru a menține efectele decretului nr 358/1948. 28. De asemenea, recurenta precizează că, deși art. 3 din decretul legislativ 126/1990 prevede competența instanțelor naționale de a pronunța o acțiune în culpă a unui loc de cult, instanțele interne au interpretat acest articol în sensul că nu conferă decât un acces formal la o instanță. Aceasta citează jurisprudența, potrivit acesteia, contradictorie a Înaltei Curți în această privință (punctul 21 de mai sus). Curtea constată că recurenta denunță, pe de o parte, modul în care instana de apel a interpretat și aplicat art. 37 din Decretul 177/1948 și, pe de altă parte, contradicia existentă în opinia sa între hotărârea instanței judecătorești și jurisprudența internă în materie. 30. În ceea ce privește interpretarea articolului 37 din Decretul nr. 177/1948 prin hotărârea din 26 martie 2007, Curtea reamintește că nu trebuie să se pronunțe în instanță de a patra instanță și că aceasta nu pune în discuție sub unghiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția la aprecierea instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau vădit neraționale (Bochan c. Ucraina (n [GC], n 22251/08, § 61, CEDH 2015). 31. Comisia constată că, în speță, Tribunalul de Primă Instană și Tribunalul departamental au găzduit acțiunea recurentei și au dispus restituirea la lit. 177/1948 au fost respectate în timpul transferului de proprietate de la locul de cult al parohiei greco-catolice la parohia ortodoxă (punctele 7 și 8 de mai sus). Aceasta arată că instanța a infirmat hotărârile pronunțate în primă instanță și în apel: aceasta a constatat că, într-adevăr, transferul de proprietate efectuat în timpul regimului totalitar a fost abuziv (punctul 12 de mai sus), dar Comisia a considerat necesar să verifice dacă condițiile prevăzute la art. 37 din Decretul nr. 177/1948 au fost respectate după recunoașterea oficială a cultului greco-catolic intervenit în 1990. 32. Curtea constată că hotărârea sa a fost întemeiată pe dispoziții legale (a se vedea, a inverso Anielković c. Serbia, n 1401/08, § 27, 9 aprilie 2013) și că aceasta a explicat motivul pentru care a considerat că aceste dispoziții legale se aplică în cazul de față (a se vedea punctul 12 de mai sus și, a contrao Dulaurans c. France, n 34553/97, § 38, 21 martie 2000). De asemenea, Curtea constată că tribunalul de apel se referă la faptele din speță pentru a aplica art. 37 din Decretul nr. 177/1948 (punctele 13-15 de mai sus). În măsura în care recurenta consideră că hotărârea instanței judecătorești constituie exprimarea unei practici divergente în cadrul sistemului judiciar român, Curtea consideră, prin aplicarea principiilor care se desprind din jurisprudența sa în materie (a se vedea, în special, Paroisse Greco-Catholic Lupeni și alții c. România [GC], n 76943/11, § 116, CEDH 2016 (extracturi)), pe care nu a fost dovedit în fața ei existența unei divergențe de jurisprudență 177/1948. Întradevăr, Curtea constată că hotărârea contestată a instanței de apel rămâne izolată printre exemplele de jurisprudență furnizate, care se află de altfel pe perioade foarte lungi și care au uneori obiecte diferite (puncte 19-21 de mai sus. Comisia consideră că această hotărâre nu se referă nici la o mențiune de joncțiune de interpretare în cadrul celei mai înalte instanțe a țării (a se vedea, a étro Beian c. România (n , n 30658/05, § 38, CEDH 2007 V (extracturi) și Ferreira Santos Pardal c. Portugalia, n 30123/10, § 45, 30 Prin urmare, Comisia consideră că aceasta este o măsură de punere în aplicare a dreptului intern, care, în lipsa unei arbitrale, ca în cazul de față, intră sub incidența competenței sale (a se vedea mutatis mutandis Kozlova și Smirnova c. Letonia (dec.), nr. 57381/00, CEDH 2001-XI). 34. Curtea constată, în sfârșit, că, în răspunsul său la observațiile guvernului, prezentat în fața sa la 17 septembrie 2014, recurenta se plânge de contradicțiile existente în jurisprudența Înaltei Curți cu privire la dreptul material aplicabil acțiunilor în restituire a locurilor de cult inițiate de parohiile greco-catolice și întemeiate pe art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Pe lângă faptul că art. 3 din Decretul legislativ nr. 126/1990 nu întemeiază acțiunea recurentei în prezenta cauză, Curtea consideră că litigiul menționat anterior, care nu figura în formularul de cerere, este un nou Piryanik c. Ucraina, nr. 75788/01, § 19-20, 19 aprilie 2005 și M.C. și alții, Italia, nr. 5376/11, § 54, 3 septembrie 2013). 35. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că, în ansamblul său, procedura în litigiu nu identifică nicio aparență de încălcare a principiilor procesului echitabil. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 4 mai 2017. Andrea Tamietti Vincent A. de Gaetano Modululer Adjunct Președinte
Requête n
o
17193/08
PAROISSE DE DEJ DE L’ÉGLISE ROUMAINE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 4 avril 2017 en un comité composé de
:
Vincent A. De Gaetano,
président,
Egidijus Kūris,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de sction
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 juillet 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante est une paroisse appartenant à l’Église Roumaine Unie à Rome (grécocatholique) et dont le siège se trouve à Dej. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le contexte de l’affaire
4.
À la suite de la dissolution de l’Église gréco-catholique par le décret n
o
358/1948, en 1950 certains immeubles appartenant à la requérante, parmi lesquels une église, furent inscrits sur le livre foncier dans le patrimoine des paroisses orthodoxes de Dej.
5.
Après la chute du régime totalitaire en décembre 1989, le décret n
o
358/1948 fut abrogé et le culte gréco-catholique fut reconnu officiellement par le décret-loi n
o
126/1990.
2.
La démarche judiciaire de la requérante
6.
En 2002, la requérante saisit le tribunal de première instance de Dej («
le tribunal de première instance
») d’une action contre les paroisses orthodoxes Dej II et Dej III en constatation de l’illégalité de son intégration à l’Église orthodoxe, opérée en 1948 en application du décret n
o
358/1948. Elle demandait également au tribunal de rétablir la situation antérieure à
1948 et de condamner les parties défenderesses à lui restituer une église et d’autres immeubles. Elle soutenait que son intégration à l’Église orthodoxe avait été réalisée en méconnaissance du décret n
o
177/1948 (paragraphe
17 ci-dessous) et des dispositions constitutionnelles en vigueur à l’époque des faits. Elle exposait que le décret n
o
358/1948 avait été abrogé et arguait que les démarches en vue d’un règlement amiable engagées pour obtenir la restitution de l’église litigieuse n’avaient pas abouti.
7
.
Par un jugement du 21 mai 2002, le tribunal de première instance fit droit à l’action de la requérante et ordonna la restitution de l’église et de certains immeubles revendiqués. Dans sa décision, il jugeait que l’intégration de l’Église gréco-catholique à l’Église orthodoxe avait été abusive. Il notait qu’il n’y avait aucune preuve que les conditions requises par l’article 37 du décret n
o
177/1948 (paragraphe 17 ci-dessous) avaient été respectées en l’espèce lors du transfert des biens immeubles litigieux dans le patrimoine des paroisses orthodoxes.
8
.
Sur un appel des parties défenderesses, par un arrêt du 16
septembre
2003, le tribunal départemental de Cluj («
le tribunal départemental
») confirma le jugement du tribunal de première instance du 21 mai 2002. Dans cet arrêt, il estimait que l’État n’avait pas eu de titre valable sur les biens en cause étant donné que le transfert de propriété avait été réalisé en méconnaissance de la Constitution en vigueur à l’époque des faits et des dispositions du décret n
o
177/1948.
9.
Les paroisses orthodoxes en cause formèrent un recours (
recurs
) pour demander le rejet de l’action engagée par la requérante.
10
.
Par un arrêt définitif du 26 mars 2007, la cour d’appel de Cluj («
la cour d’appel
») fit partiellement droit au recours des paroisses orthodoxes et rejeta l’action de la requérante pour ce qui était des chefs de demande de constatation de l’illégalité de l’intégration de l’Église gréco-catholique à l’Église orthodoxe et de restitution de l’église litigieuse.
11.
Eu égard à la demande visant à faire constater l’illégalité de l’intégration du culte gréco-catholique au culte orthodoxe, la cour d’appel jugea que le décret n
o
358/1948 avait mis le culte gréco-catholique hors la loi et que celui-ci avait donc cessé d’exister. Elle déclara que le décret susmentionné ne prévoyait pas d’«
intégration
» du culte gréco-catholique dans le culte orthodoxe.
12
.
Concernant la restitution de l’église, la cour d’appel indiqua que, bien que le transfert de propriété de l’église à l’Église orthodoxe fût abusif, la situation juridique du lieu de culte devait être examinée à la lumière des dispositions du décret n
o
177/1958, qui était en vigueur lors de la saisine des tribunaux dans la présente affaire. Elle expliqua que l’abrogation du décret n
o
177/1948 au cours de la procédure (paragraphe 18 ci-dessous) ne produisait pas d’effets juridiques étant donné que la loi civile ne s’appliquait pas rétroactivement et que la présente affaire avait été engagée en 2002, alors que le décret n
o
177/1948 était encore en vigueur.
13
.
La cour d’appel fit observer que la situation juridique des lieux de culte était impérativement régie par l’article 37 du décret n
o
177/1948 et qu’elle dépendait du nombre des croyants appartenant à un certain culte dans la localité en question. Appliquant les dispositions de l’article 37 §§
2 et 3 du décret susmentionné (paragraphe 17 ci-dessous), elle indiqua que, en
2002, il y avait à Dej une majorité de croyants orthodoxes, dont la proportion était supérieure au pourcentage de 75% établi par la loi, et elle décida par conséquent que l’église en cause devait appartenir au culte orthodoxe.
14.
La cour d’appel considéra ensuite que les dispositions du décret n
o
177/1948 respectaient les dispositions de la Constitution en vigueur en
1948 garantissant la liberté de religion et le droit à la propriété privée, étant donné que l’article 37 § 3 de ce décret instituait un principe de proportionnalité par référence au choix cultuel de la majorité.
15
.
La cour d’appel indiqua enfin que le fait que, à la date de son arrêt – c’est-à-dire après l’abrogation du décret n
o
358/1948 et la reconnaissance du culte gréco-catholique –, la structure religieuse de la communauté locale s’était maintenue attestait que le changement de culte était accepté, s’était maintenu et avait été confirmé par les membres de la communauté locale malgré les nouvelles conditions sociopolitiques liées à l’instauration d’un régime démocratique.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Le droit interne
16
.
Le décret n
o
358/1948 a dissous le culte gréco-catholique. En application de l’article 2 du même décret-loi, les biens appartenant à ce culte furent transférés à l’État, à l’exception des biens des paroisses. Ce décret fut abrogé par le décret n
o
9/1989.
17
.
Le décret n
o
177/1948 sur le régime général des cultes publié au Journal officiel du 4 août 1948 était ainsi rédigé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
Article 37
«
Si au moins 10 % des croyants affiliés à un culte le quittent pour un autre culte, la communauté religieuse du culte délaissé perd automatiquement une partie de son patrimoine proportionnelle au nombre des croyants qui sont partis. Cette portion est transférée, de plein droit, dans le patrimoine de la communauté locale du nouveau culte adopté par les croyants.
Lorsque le nombre de croyants qui quitte un culte constitue la majorité des croyants de ce culte, l’église (...) appartient de plein droit au nouveau culte adopté (...).
Lorsque les croyants qui quittent un culte représentent au moins 75% du nombre des croyants [de ce] culte (...), le patrimoine entier de ce culte passe dans le patrimoine du culte nouvellement adopté. [Le culte délaissé a] droit à un dédommagement [proportionnel] au nombre des croyants restant (...). »
18
.
Le décret n
o
177/1948 a été abrogé le 11 janvier 2007 par la loi
n
o
489/2006 relative à la liberté religieuse.
2.
La jurisprudence interne
19
.
Lors de la saisine de la Cour, la requérante a versé au dossier deux décisions de justice. La première décision est un jugement définitif rendu le 19
février 2003 par lequel le tribunal de première instance de Dej accueillait une action en revendication d’une église engagée par une paroisse gréco
‑
catholique contre une paroisse orthodoxe. Dans ce jugement, le tribunal de première instance relevait d’abord qu’il n’y avait pas de preuve que les conditions requises par l’article
37 du décret n
o
177/1948 avaient été remplies lors du transfert du lieu de culte à l’Église orthodoxe et qu’il était compétent pour trancher le litige étant donné que les démarches en vue d’un règlement amiable engagées entre les parties n’avaient pas abouti. Il jugeait ensuite que, étant donné que la localité en cause comptait deux églises, l’une construite par les membres du culte gréco-catholique et l’autre par ceux du culte orthodoxe, et que celles-ci n’étaient utilisées que par les croyants orthodoxes alors que la partie demanderesse ne disposait pas de lieu de culte, l’action de cette dernière devait être accueillie.
20
.
La deuxième décision est un jugement du 3 février 2011 par lequel le tribunal départemental de Maramureș faisait droit à une action en rectification du livre foncier et en revendication d’une église engagée par une paroisse gréco-catholique à l’encontre d’une paroisse orthodoxe. Dans sa décision, le tribunal citait le texte de l’article 37 § 3 du décret n
o
177/1948 et concluait que le transfert du bien immeuble litigieux avait été illégal. Il notait également que l’inscription sur le livre foncier avait été illégale au motif qu’elle était contraire à l’article 17 du décret-loi n
o
115/1938 régissant le livre foncier à l’époque des faits, selon lequel les droits réels sur des immeubles ne pouvaient être acquis qu’en cas d’accord de volonté entre les parties.
21
.
Lors de la présentation de ses observations en réponse à celles du Gouvernement sur la recevabilité et sur le bien-fondé de l’affaire, la requérante a versé au dossier d’autres décisions internes. Dans certaines de ces décisions, les juridictions internes accueillaient des actions en revendication engagées par des paroisses gréco-catholiques à l’encontre de paroisses orthodoxes portant sur des lieux de culte, après avoir examiné les dispositions du décret n
o
358/1948 et sans s’appuyer sur le décret n
o
177/1948 (arrêt du 13 décembre 2004 de la cour d’appel de Oradea, arrêt du 24 novembre 2005 de la cour d’appel de Bucarest confirmé par l’arrêt définitif du 15 juin 2006 de la Haute Cour de cassation et de justice («
la Haute Cour
»), et arrêt définitif du 1
er
octobre 2012 de la Haute Cour). Dans d’autres décisions versées au dossier par la requérante relatives au même type d’affaires, les juridictions nationales faisaient droit à des actions en revendication après avoir constaté que les conditions requises par l’article
37 du décret n
o
177/1948 n’avaient pas été respectées lors du transfert du droit de propriété sur l’église en cause pendant le régime totalitaire (arrêt définitif du 5 mars 2010 de la Haute Cour et arrêt du 27
janvier 2012 rendu en appel par la cour d’appel de Cluj).
GRIEF
22.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable en raison de la manière dont la cour d’appel a appliqué l’article 37 § 3 du décret n
o
177/1948.
23.
La requérante dénonce la manière dont la cour d’appel a appliqué le droit interne, application qui, selon elle, était en contradiction avec le libellé même de l’article 37 § 3 du décret n
o
177/1948 et avec la jurisprudence des tribunaux internes en la matière. Elle invoque l’article 6
§
1 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
A.
Arguments des parties
1.
Le Gouvernement
24.
Le Gouvernement soutient que la cour d’appel a correctement examiné l’affaire en prenant en compte tant les dispositions légales applicables que les circonstances de la cause, et estime que l’arrêt du 26
mars 2007 (paragraphes 10 à 15 ci-dessus) s’inscrit dans la jurisprudence interne constante.
25.
Il expose ensuite que, à supposer même que les deux décisions versées au dossier par la requérante (paragraphes 19 et 20 ci-dessus) puissent être interprétées comme étant en contradiction avec l’arrêt du 26
mars 2007 de la cour d’appel (paragraphes 13 à 15 ci-dessus), celles-ci ne sont pas suffisantes pour prouver l’existence d’une profonde divergence de jurisprudence. Il met plus particulièrement en avant le laps de temps considérable écoulé entre ces décisions et la différence d’objet des actions en cause.
2.
La requérante
26.
La requérante considère que la condition relative au nombre de croyants d’un culte, prévue par l’article 37 § 3 du décret n
o
177/1948 (paragraphe 17 ci-dessus), devait être appréciée à la date du transfert des biens du culte gréco-catholique au culte orthodoxe et non à la lumière des conditions démographiques actuelles.
27.
Elle soutient ensuite que, les conditions requises par l’article
37 du décret n
o
177/1948 n’ayant pas été remplies en l’espèce lors du transfert de l’église litigieuse à la paroisse orthodoxe, ce transfert devait être considéré comme ayant été opéré en application du décret n
o
358/1948 et non du décret n
o
177/1948. Elle considère que l’abrogation du décret
n
o
358/1948 (paragraphe 16 ci-dessus) aurait dû entraîner l’annulation de tous ses effets, y compris ceux visant les lieux de culte. Elle estime que, dans la présente affaire, la cour d’appel a créé une nouvelle source du droit de propriété dans le système juridique roumain en consacrant ainsi un transfert rétroactif du droit de propriété afin de maintenir les effets du décret n
o
358/1948.
28.
La requérante indique également que, bien que l’article 3 du décret
‑
loi
n
o
126/1990 prévoie la compétence des juridictions nationales pour juger d’une action en revendication d’un lieu de culte, les juridictions internes ont interprété cet article dans le sens qu’il ne donnait qu’un accès formel à un tribunal. Elle cite la jurisprudence, selon elle contradictoire, de la Haute Cour en la matière (paragraphe 21 ci-dessus).
B.
Appréciation de la Cour
29.
La Cour constate que la requérante dénonce, d’une part, la manière dont la cour d’appel a interprété et appliqué l’article 37 du décret
n
o
177/1948 et, d’autre part, la contradiction existant selon elle entre l’arrêt de la cour d’appel et la jurisprudence interne en la matière.
30.
Pour ce qui est de l’interprétation de l’article 37 du décret n
o
177/1948 par la cour d’appel dans son arrêt du 26 mars 2007, la Cour rappelle qu’elle n’a pas à s’ériger en juge de quatrième instance et qu’elle ne remet pas en cause sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention l’appréciation des tribunaux nationaux, sauf si leurs conclusions peuvent passer pour arbitraires ou manifestement déraisonnables (
Bochan c. Ukraine (n
o
2)
[GC], n
o
31.
Elle constate que, en l’espèce, le tribunal de première instance et le tribunal départemental ont accueilli l’action de la requérante et ont ordonné la restitution de l’église après avoir noté qu’il n’y avait pas de preuve que les conditions requises par l’article 37 du décret n
o
177/1948 avaient été respectées lors du transfert de propriété du lieu de culte de la paroisse gréco
‑
catholique à la paroisse orthodoxe (paragraphes 7 et 8 ci-dessus). Elle relève que la cour d’appel a infirmé les décisions rendues en première
instance et en appel
: celle-ci a constaté que, en effet, le transfert de propriété opéré pendant le régime totalitaire avait été abusif (paragraphe
12 ci-dessus), mais elle a estimé nécessaire de vérifier si les conditions de l’article 37 du décret n
o
177/1948 avaient été respectées après la reconnaissance officielle du culte gréco-catholique intervenue en 1990.
32.
La Cour note que la cour d’appel a fondé son arrêt sur des dispositions légales (voir,
a contrario
,
Anđelković c. Serbie
, n
o
1401/08, §
27, 9 avril 2013) et qu’elle a expliqué pour quelles raisons elle jugeait ces dispositions légales applicables au cas d’espèce (voir paragraphe
12 ci
‑
dessus et,
a contrario
,
Dulaurans c. France
, n
o
34553/97, § 38, 21
mars
2000). De même, la Cour observe que la cour d’appel s’est penchée sur les faits de l’espèce pour appliquer l’article 37 du décret n
o
177/1948 (paragraphes 13 à 15 ci-dessus). S’il est vrai que, par rapport aux décisions fournies par la requérante (paragraphes 19 à 21 ci-dessus), l’interprétation et l’application faite par la cour d’appel de l’article précité dans cet arrêt sont isolées, il n’en reste pas moins que, dans le cas d’espèce, elles ne sont ni arbitraires ni manifestement déraisonnables.
33.
Pour autant que la requérante estime que l’arrêt de la cour d’appel constitue l’expression d’une pratique divergente au sein du système judiciaire roumain, la Cour considère, en faisant application des principes se dégageant de sa jurisprudence en la matière (voir, notamment,
Paroisse Gréco-Catholique Lupeni et autres c.
Roumanie
[GC], n
o
76943/11, § 116, CEDH 2016 (extraits)), qu’il n’a pas été prouvé devant elle l’existence d’une divergence de jurisprudence «
profonde et persistante
» quant à l’interprétation et à l’application de l’article 37 du décret
n
o
177/1948. En effet, la Cour observe que l’arrêt contesté de la cour d’appel reste isolé parmi les exemples de jurisprudence fournis, qui s’étalent d’ailleurs sur de très longues périodes et qui ont des objets parfois différents (paragraphes
19 à 21 ci-dessus). Elle estime que cet arrêt ne concerne pas non plus une allégation de divergence d’interprétation au sein de la plus haute juridiction du pays (voir,
a contrario
,
Beian c. Roumanie (n
o
1)
, n
o
‑
V (extraits), et
Ferreira Santos Pardal
c. Portugal
, n
o
30123/10, § 45, 30
juillet 2015). Elle considère donc qu’il s’agit là de modalités d’application du droit interne, qui, en l’absence d’arbitraire, comme dans le cas d’espèce, échappent à sa compétence (voir,
mutatis mutandis
,
Kozlova et Smirnova c. Lettonie
(déc.), n
o
34.
La Cour note enfin que, dans sa réponse aux observations du Gouvernement, présentée devant elle le 17 septembre 2014, la requérante se plaint des contradictions existant dans la jurisprudence de la Haute Cour relativement au droit matériel applicable aux actions en restitution des lieux de culte engagées par les paroisses gréco-catholiques et fondées sur l’article
3 du décret-loi n
o
126/1990. Outre le fait que l’article 3 du décret
‑
loi n
o
126/1990 ne fonde pas l’action de la requérante dans la présente affaire, la Cour estime que le grief susmentionné, qui ne figurait pas dans le formulaire de requête, est un nouveau grief et qu’il ne s’agit donc pas d’une doléance sur laquelle les parties ont échangé des observations. Dès lors, il convient de ne pas examiner ce grief (
Piryanik c.
Ukraine
, n
o
75788/01, §§
19-20, 19 avril 2005, et
M.C. et autres c. Italie
, n
o
5376/11, § 54, 3
septembre 2013).
35.
Eu égard à ce qui précède, la Cour juge que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse ne décèle aucune apparence de violation des principes du procès équitable. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 4 mai 2017.
Andrea Tamietti
Vincent A. De Gaetano
Greffier adjoint
Président