PAROISSE GRECO-CATHOLIQUE REMETII PE SOMES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

09.09.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

PAROISSE GRECO-CATHOLIQUE REMETII PE SOMES c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)

HUDOC · oficial

Secțiunea a treia Cerere nr. 13073/03 PAROISE GRECO-CATHOLICA REMEȚII PE SOMEȘ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 septembrie 2014, într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popović Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, judecători și Marialena Tsirli; graffiter adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 aprilie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, având în vedere deportarea dlui Iulia Antoanella Motoc, judecător ales în cadrul României (art. 28 din Regulamentul de procedură), președintele Camerei l-a desemnat pe domnul Luis López Guerra ca judecător ad hoc (art. 4 din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură), după ce a intenționat să facă următoarea decizie, recurenta este o parohie catolică de rită orientală (greco-catolic sau uniat) din Remeții pe Someș, situată în România. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl R. Kiska, avocat în Viena. Guvernul român ( C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Până în mai, parohiile greco-catolice dețineau mai multe proprietăți imobile, inclusiv biserici și terenuri, case parohiale și cimitire. Prin Decretul-lege nr. 358/1948, cultul unit a fost dizolvat și bunurile aparținând acestei biserici au fost transferate statului, cu excepția bunurilor parohiilor. O comisie interdepartamentală, care a fost însărcinată să oprească destinația finală a acestor bunuri, nu-și îndeplinește niciodată funcțiile. Bunurile parohiilor au fost transferate Bisericii Ortodoxe în temeiul decretului nr. 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea enoriașilor unei biserici ar deveni membri ai unei alte biserici, bunurile care au aparținut primei biserici ar fi transferate în patrimoniul bisericii gazdă. După căderea regimului totalitar, în decembrie 1989, decretul nr 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr 9/1989. 126/1990. În ceea ce privește situația juridică a bunurilor cultuale care au aparținut parohiilor unite, art. 3 din Decretul-lege nr 126/1990 prevedea că aceasta trebuie să fie pronunțată de comisii mixte constituite din reprezentanți ai clerului celor două culte, unite și ortodoxe. Acestea trebuiau să țină seama de voința majorității membrilor fiecărei comunități. La art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost completat de Ordonanța Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 ( 182/2005 din 13 iunie 2005 conform decretului astfel modificat, în cazul în care, în ziua convocarii, comisia nu s-ar reuni sau nu ar fi ajuns la niciun rezultat sau în cazul în care decizia nu ar fi fost satisfăcătoare la o parte, partea interesată ar fi putut introduce o acțiune în justiție bazată pe dreptul comun Recurenta susține că comisia mixtă nu este constituită niciodată la nivel local și că nici ea însăși nu a avut posibilitatea de a solicita restituirea casei parohiale și a terenului. În plus, aceasta nu a inițiat nicio acțiune în justiție pentru a solicita restituirea casei parohiale și a terenului în cauză. 10. Situația juridică a terenurilor agricole era reglementată de Legea nr. 18/1991 privind proprietatea care prevedea o etapă administrativă prealabilă și o etapă judiciară pentru a solicita și a obține restituirea dreptului de proprietate. În 1998 și 2002, recurenta solicitase primăriei din Mireșu Mare restituirea terenurilor agricole. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 2002, primăria a informat recurenta că parohia ortodoxă Remeții pe Someș a obținut refacerea dreptului de proprietate pe aceste terenuri în temeiul Legii nr. 18/1991 privind domeniul funciar. Nu a fost inițiată nici o acțiune în justiție de către parohia reclamantă pentru restituirea bunurilor respective. Dreptul și practica internă relevantă 11. Dispozițiile relevante din Decretul-lege nr. 126/1990 privind anumite măsuri referitoare la Biserica română unită la Roma (greco-catolic), din Ordonanța guvernului nr. 64/2004 și din Legea nr. 182/2005 de modificare a Decretului-lege nr. 126/1990, precum și jurisprudența internă relevantă sunt prezentate în cauza Paroisse greco-catolic Pruniș c. România ((dec.), 38134/02, §§ 14-20, 8 aprilie 2014). 12. Cadrul juridic care reglementează restituirea terenurilor agricole, a căror lege nr. 18/1991 este prezentată în cauza Maria Atanasiu și alții c. România 30767/05 și 33800/06, § 45 și următoarele, 12 octombrie 2010). GRIFS 13. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta a declarat că a fost privată de dreptul său de a avea acces la o instanță, deoarece, potrivit acesteia din decretul nr. 126/1990, instanțele interne nu ar fi avut competența de a cunoaște litigiile care au stat la baza bisericii ortodoxe și care se refereau la clădirile cultului. 14. În plus, aceasta afirmă că refuzul autorităților locale de a înregistra cererile referitoare la bunurile și clădirile cultului care îi aparțineau i-a adus atingere libertății religioase prin încălcarea art. 9 din Convenție. 15. Invocând în cele din urmă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, singur și în combinație cu art. 14 din Convenție, ea denunță o încălcare a dreptului său de proprietate din cauza faptului că instanțele interne ar trebui să se opună restituirii lor. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță din cauza refuzului instanțelor interne de a soluționa litigiile privind locurile de cult. De asemenea, aceasta denunță o încălcare discriminatorie a dreptului său la libertatea religioasă și a dreptului său la respectarea proprietăților sale, drepturi care ar fi garantate prin art. 9 din Convenție și, respectiv, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, singur și combinat cu art. 14 din Convenție. 17. Articolele invocate de recurentă se citesc astfel în părțile lor relevante în speță art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 9 Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie ; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, prin educație, prin practici și prin îndeplinirea ritualurilor. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității publice, protecției ordinii, sănătății sau moralității publice sau protecției drepturilor și libertăților altora. art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau de orice altă natură, originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Argumentele părților 18. Guvernul excită de la plata cererii pentru în acest sens, menționează mai întâi că, în nici un moment, bunurile nu au fost supuse dezbaterii în cadrul unui comitet mixt constituit în conformitate cu Decretul-lege nr 126/1990. El adaugă că, ca urmare a modificărilor aduse de legea nr. 182/2005, recurenta avea la dispoziție o acțiune în revendicare pentru a-și exercita pretențiile. Referindu-se la exemplele de jurisprudență pe care le-a depus în dosarul cauzei, guvernul susține că instanțele naționale care au introdus o acțiune în revendicare sunt competente să soluționeze toate problemele de fapt și de drept relevante. 19. Recurenta consideră că acțiunea inițiată prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu constituia o cale de atac eficientă; aceasta indică faptul că comisia mixtă nu a fost constituită niciodată la nivel local și că autoritățile au refuzat să își înregistreze cererile de restituire. În plus, la momentul respectiv, conform dispozițiilor legale, tribunalele nu ar fi fost competente să soluționeze litigiile privind locurile de cult. 20. În ceea ce privește modificările aduse de Legea nr. 185/2005, recurenta susține că condiția necesară pentru a avea acces la o instanță era de a fi încheiat în prealabil procedura în fața comisiei mixte. Or, în opinia sa, comisia mixtă în cauză nu fusese constituită niciodată. Prin urmare, accesul la o instanță nu ar fi fost efectiv. Aprecierea Curții Principii generale 21. Curtea amintește că mecanismul de salvgardare instituit prin convenție are, și că este esențial, un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului. Curtea are sarcina de a monitoriza respectarea de către statele contractante a obligațiilor care decurg din convenție. Aceasta nu trebuie să înlocuiască statele contractante, cărora le revine sarcina de a se asigura că drepturile și libertățile fundamentale consacrate de convenție sunt respectate și protejate la nivel intern. Regula de epuizare a căilor de atac interne se bazează pe ipoteza, prevăzută la art. 13 din Convenție, cu care aceasta prezintă afinități strânse, că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă în ceea ce privește presupusa încălcare. Prin urmare, este o parte indispensabilă a funcționării acestui mecanism de protecție (Vučković și alte c. Serbia [GC], 17153/11, § 69, 25 martie 2014). 22. Statele nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă. Persoanele care doresc să se prevaleze de competența de control a Curții în ceea ce privește obiecțiunile îndreptate împotriva unui stat au, prin urmare, obligația de a utiliza anterior căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al acestuia (a se vedea, printre multe altele, Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Repertoriu al hotărârilor și deciziilor 1996-IV 23. Această cale de atac trebuie să existe la un nivel suficient de certitudine, atât în practică, cât și în teorie, fără a le lipsi eficacitatea și accesibilitatea dorită ( Akdivar și altele) , citată anterior, § 66.) Cu toate acestea, nu există niciun motiv pentru a exercita acțiuni care nu sunt adecvate sau efective. Pentru a putea fi judecat în mod efectiv, o acțiune trebuie să fie susceptibilă de a remedia direct situația incriminată și să prezinte perspective rezonabile de succes (Blogh c. Ungaria, n 47940/99, § 30, 20 iulie 2004 și Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 46, CEDH 2006-II. Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru neutilizarea acțiunii în cauză (Scoppola c. Italia [GC], n 10249/03, § 70, 17 septembrie 2009 24. La art. 35 alineatul (1) din Convenție prevede o repartizare a sarcinii probei. Guvernul excitând neobosirea este responsabil de a convinge Curtea că acțiunea a fost efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică (Sejdovic), § 46. După îndeplinirea obligației sale de a dovedi, reclamantul trebuie să demonstreze că această cale a fost dintr-un motiv sau dintr-un alt motiv neadecvat și inechivoc în speță sau că circumstanțele speciale o scuteau de această cerință (Veriter c. Franța, nr 31508/07, § 60, 14 octombrie 2010 25). La epuizare a căilor de atac interne, se apreciază în mod normal la data la care a fost introdusă cererea în fața Curții. Cu toate acestea, așa cum Curtea a precizat de mai multe ori, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele speciale ale cauzei (Baumann c. Franța, 33592/96, § 47, CEDH 2001-V. În special, Curtea se retrage de la această regulă generală în cereri privind crearea unor căi de atac specifice de către instanțele interne (Nogolica c. Croația (dec.), nr. 77784/01, CEDH 2002-VIII, Andrášik și alții c. Slovacia (dec.), nr. 57984/00, 60226/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00 și 68563/01, CEDO 2002-IX; și Parossis greco-catolic Pruniș, decizia menționată anterior). Aplicarea acestor principii în speță 26. Curtea ia notă de faptul că recurenta se plânge în primul rând de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță care ar putea să afecteze situația juridică a unei case parohiale și a terenului Curtea arată în primul rând că, în ceea ce privește terenurile agricole în cauză, recurenta nu a urmat procedura prevăzută de legea nr. 18/1991 privind domeniul funciar care permite să se solicite refacerea dreptului său de proprietate fie la administrație, fie, în cazul refuzului de a răspunde din partea administrației, instanțelor interne. Prin urmare, această parte a cererii de neobosire a căilor de atac interne trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 28. În ceea ce privește casa parohială și terenul, Curtea constată că părțile se referă la faptul că aceste bunuri intră sub incidența dispozițiilor Decretului-lege nr. 126/1990 și a modificărilor aduse acestora. 29. Comisia observă că, la data la care a fost introdusă cererea, dreptul intern din România prevedea că situația juridică a caselor parohiale și a terenurilor trebuie să fie pronunțată în cadrul comisiilor mixte și că dreptul de acces la o instanță nu era reglementat. § 71-75, 12 ianuarie 2010), în care a considerat că refuzul instanțelor interne de a soluționa litigiile referitoare la locurile de cult aducea atingere dreptului de acces la o instanță. 30. Ulterior, Ordonanța nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005 au completat art. 3 din Decretul-lege nr. 30. 126/1990 pentru a permite părților interesate accesul la o instanță competentă pentru a cunoaște temeinicia acțiunilor referitoare la situația juridică a locurilor de cult. Noul text al legii oferă clarificări cu privire la modul în care trebuie organizată procedura prealabilă în fața comisiilor mixte. În plus, se prevede în mod expres că, în cazul în care, în ziua convocarii, comisia nu se reunește sau nu ajunge la nici un rezultat sau în cazul în care decizia luată de comisia nemulțumită la una dintre părți, partea vătămată poate introduce o acțiune în justiție pe baza dreptului comun. Prin termenele impuse, legea nr. 182/2005 elimină efectul dilatoriu al procedurii prealabile și oferă părții interesate posibilitatea de a se adresa unei instanțe imediat după constatarea că comisia mixtă trebuie să se constituie sau să ia o decizie. 31. Curtea constată, de asemenea, că această acțiune era accesibilă recurentei, în măsura în care ea însăși putea declanșa procedura. Aceasta acordă, de asemenea, importanță faptului că guvernul a depus la dosar un număr important de hotărâri pronunțate de diferite instanțe interne care au examinat acțiunile în revendicare aduse în fața lor de un număr de biserici greco-catolice după modificările efectuate de Legea nr. 182/2005 (Parosa greco-catolic Pruniș, decizia menționată anterior 32). Curtea ia act de contestația recurentei, care consideră că această nouă acțiune nu era efectivă, pe motiv că procedura judiciară ar fi fost accesibilă numai la sfârșitul procedurii prealabile în fața comisiei mixte. Curtea nu este convinsă că sesizarea instanței competente în temeiul articolului 3 din Legea nr. 185/2005 ar fi fost zadarnică pentru reclamantă. În această privință, Curtea constată că acest articol de lege precizează în mod expres că instanța putea fi sesizată chiar dacă comisia mixtă nu era reunită. 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu s-a stabilit că acțiunea prevăzută la art. 3 din Legea nr. Cu toate acestea, Comisia consideră că, în cazul în care Comisia ar fi considerat că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta ar fi trebuit să fie considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. Într-o ordine juridică în care drepturile fundamentale sunt protejate prin lege, este responsabilitatea persoanei lezate de o astfel de protecție, iar aceasta trebuie să ofere instanțelor naționale posibilitatea de a evolua aceste drepturi (a se vedea mutatis mutandis Vučković și altele, menționate anterior, § 84). Curtea reiterează acest lucru, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea acțiunii în cauză. Prin urmare, aceasta nu percepe nicio circumstanță specială care ar fi putut scuti reclamanta de obligația de a exercita acțiunea internă pusă la dispoziția sa prin dreptul românesc. În aceste condiții, Comisia consideră că nu a făcut ceea ce era necesar pentru a permite instanțelor interne să își joace rolul fundamental în mecanismul de salvgardare instituit prin convenție, cel al Curții având un caracter subsidiar față de al lor (Vučković și alții, citată anterior, punctul 90). 34. Prin urmare, această parte a cererii trebuie, de asemenea, să fie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte