PAROISSE GRECO-CATHOLIQUE LUPENI ET AUTRES c. ROUMANIE

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul istoric

Până în 1948, parohiile greco-catolice posedau mai multe imobile, printre care biserici și terenuri aferente, case parohiale și cimitire.

Prin decretul-lege nr. 358/1948, cultul uniat a fost dizolvat și practicienii săi au fost obligați să se afilieze cultului ortodox. În temeiul aceluiași decret-lege, bunurile aparținând acestui cult au fost transferate către Stat, cu excepția bunurilor parohiilor. O comisie interdepartamentală a fost încărcată cu stabilirea destinației finale a acestor bunuri, comisie care nu și-a îndeplinit niciodată funcțiile. Bunurile parohiilor au fost transferate Bisericii Ortodoxe în temeiul decretului nr. 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea credincioșilor unui cult deveneau membri ai unei alte Biserici, bunurile care au aparținut cultului abandonat ar fi transferate în patrimoniul cultului care i-a primit.

După căderea regimului comunist în decembrie 1989, decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin decretul-lege nr. 9/1989. Cultul uniat a fost recunoscut oficial prin decretul-lege nr. 126/1990. În ceea ce privește situația juridică a bunurilor care au aparținut parohiilor unite, art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 prevedea că aceasta trebuia să fie reglementată de comisii mixte formate din reprezentanți ai clerului celor două culturi, uniat și ortodox. Pentru a-și pronunța deciziile, aceste comisii trebuiau să țină seama de voința majorității credincioșilor fiecărei comunități. 6. art. 3 al decretului-lege nr. 126/1990 a fost completat prin ordonanța Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 și legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005 pentru a preciza că, în caz că reprezentanții clerului celor două culturi religioase nu găseau un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată putea introduce o acțiune în justiție conform dreptului comun. 2. Situația juridică a reclamanților și a bisericii lor

Pe baza decretului-lege nr. 358/1948, reclamanții au fost diziolvați. În 1967, biserica și curtea care au aparținut paroșiei reclamante au fost înscrise în cartea funciară în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Lupeni I.

Paroșia reclamantă a fost reconstituită legal la 12 august 1996. Depinde de Arhiepiscopia Greco-Catolică din Lugoj (al doilea reclamant) și Arhidioceza Unită cu Roma din Lupeni (al treilea reclamant). Reclamanții au inițiat demersuri amiabile și acțiuni judiciare pentru a obține restituirea bisericii care a aparținut paroșiei reclamante (a se vedea mai jos). 3. Demersurile amiabile întreprinse între Biserica Ortodo Română și Biserica Greco-Catolică a) Ședințele comisiei mixte

Biserica Ortodo și Biserica Greco-Catolică au organizat ședințe în cadrul unei comisii mixte compuse din reprezentanții de rang înalt ai celor două biserici pentru a decide soarta bisericilor care au aparținut cultului greco-catolic. Între 1998 și 2003, comisia mixtă s-a întâlnit de șapte ori. Partea greco-catolică a prezentat o listă a bisericilor pe care intenționa să le revendice, inclusiv cea a paroșiei reclamante. A propus, de asemenea, o soluție amiabilă: în comunele unde existau două biserici, ca una dintre ele să fie restituită, și în comunele unde exista o singură biserică și două comunități religioase, ca un serviciu religios alternativ să fie organizat. Partea ortodo a respins această propoziție.

În cursul ședințelor, cele două culte au constatat că litigiul ar fi de lungă durată și au încurajat dialogul la nivel local și construirea de noi biserici pentru ambele culte. La ultima ședință, partea ortodo a refuzat să restituie bunurile, invocând principiul majorității credincioșilor.

Paroșia reclamantă a convocat pentru 9 noiembrie 2004 o ședință la nivel local cu paroșia ortodo deținătoare a bunului litigios. Partea ortodo nu s-a prezentat la ședință. O nouă ședință convocată de partea reclamantă pentru 10 iunie 2006 nu a avut loc din cauza absenței părții ortodo. b) Ședința părților interesate sub egida ministerului Culturii și Cultelor

La 5 aprilie 2002, la inițiativa Ministerului Culturii și Cultelor, o întâlnire numită „Dialog Fraternal" a avut loc la sediul secretariatului de stat pentru culte din București. În cursul acestei întâlniri, reprezentanții cultului ortodox au evidențiat importanța construirii de noi biserici în rezolvarea problemei. Cu această ocazie a fost salutată intenția Guvernului de a iniția un plan de construire de noi biserici. Ministerul a cerut părții greco-catolice să-i furnizeze o situație mai exactă a locurilor de cult pe care le pretindea.

Potrivit paroșiei reclamante, deși documente au fost transmise de partea greco-catolică, nicio acțiune nu a fost întreprinsă de Ministerul. Fonduri pentru construirea de noi biserici ar fi fost acordate de Stat părții ortodo, fără ca aceasta să se hotărască să restituie bunurile litigioase. 4. Demersurile judiciare ale părților reclamante

La 23 mai 2001, reclamanții au sesizat instanțele naționale cu o acțiune împotriva Arhidiecezei Ortodoxe din Arad și Paroșiei Ortodoxe din Lupeni, cerând anularea exproprierii efectuate pe baza decretului nr. 358/1948 privind biserica și cimitirul situat în Lupeni și restituirea acestei biserici paroșiei reclamante.

Prin hotărâre din 10 octombrie 2001, tribunalul județean din Hunedoara (tribunalul județean) a declarat acțiunea inadmisibilă, pe motiv că litigiul trebuia rezolvat prin calea procedurii speciale instituită de decretul-lege nr. 126/1990, adică în fața comisiei mixte.

Apelul reclamanților împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizie a curții de apel din Alba Iulia (curte de apel) din 25 martie 2003, care a considerat acțiunea prematură. La recurs al reclamanților, prin hotărâre definitivă din 24 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (Înalta Curte) a trimis cauza înapoi în fața aceleiași curți de apel pentru o nouă judecată pe fond.

La 12 mai 2006, ținând seama de modificările legislative care dădeau competență tribunalelor pentru judecarea fondului cauzelor, curtea de apel a transmis dosarul tribunalului județean. La 8 noiembrie 2006, părțile reclamante și-au completat acțiunea cu o acțiune de revendicare a bisericii în cauză, pe baza dreptului comun.

Tribunalul județean a cerut părților greco-catolice și ortodo să organizeze o ședință pentru a decide soarta bisericii litigioase și pentru a-i comunica rezultatul negocierilor înainte de 25 aprilie 2007.

La 20 aprilie 2007, a avut loc o ședință între reprezentanții reclamanților, ai Bisericii Ortodoxe și primarul din Lupeni. Biserica Ortodo a refuzat restituirea bisericii, susținând că majoritatea credincioșilor din comună erau ortodocși. Paroșia reclamantă a replica că dreptul de proprietate nu era legat de numărul credincioșilor unui cult. Acest proces-verbal a fost transmis tribunalului județean care a continuat judecarea cauzei.

Prin hotărâre din 27 februarie 2008, tribunalul județean a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că paroșia ortodo din Lupeni era proprietara bunului, având obținut imobilul litigios ope legis în temeiul decretului nr. 358/1948. Reclamanții au declarat apel. Prin hotărâre din 26 septembrie 2008, curtea de apel a anulat hotărârea din 27 februarie 2008, pentru viciu de formă și a trimis cauza înapoi tribunalului județean.

Prin hotărâre din 13 februarie 2009, tribunalul județean a admis acțiunea reclamanților și a ordonat restituirea bisericii paroșiei reclamante. Pentru a judeca așa, tribunalul județean a tranșat acțiunea de revendicare prin realizarea unei comparații a titlurilor de proprietate ale părților litigioase privind bunul în cauză. Tribunalul județean a considerat că abrogarea decretului nr. 358/1948 avea în cauza de față ca efect încetarea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe asupra imobilului litigios. A adăugat că paroșia reclamantă nu beneficia de un loc de cult, fiind obligată să apeleze la Biserica Romano-Catolică care-i închiriase localurile pentru serviciul religios.

Paroșia ortodo a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Prin hotărâre din 11 iunie 2010, curtea de apel a admis apelul acesteia și a respins acțiunea reclamanților. A considerat că tribunalul județean a procedat în mod eronat la comparația titlurilor de proprietate fără a ține seama de voința majorității deținătorilor actuali ai imobilului, criteriu prevăzut de art. 3 § 1 al decretului-lege nr. 126/1990. În măsura în care credincioșii ortodocși erau mai numeroși la Lupeni decât cei greco-catolici, refuzul lor trebuia luat în considerare pentru tranșarea acțiunii.

Reclamanții au declarat recurs în fața Înaltei Curți, susținând că curtea de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale aplicabile în materia dreptului de proprietate și mai ales în acțiunea de revendicare. Au observat că dreptul de proprietate nu se atribuia unui cult majoritar deoarece proprietatea era o noțiune juridică independentă de cantitatea și voința părților.

Prin hotărâre definitivă din 15 iunie 2011, dată la majoritate, Înalta Curte a respins recursul reclamanților și a confirmat hotărârea dată în apel. A judecat după cum urmează: „Atunci când este vorba de o cerere de restituire a unui loc de cult care a aparținut Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolice), instanța de apel a stabilit corect cadrul juridic special pentru tranșarea acestor pretenții (...) Faptul de a completa art. 3 [al decretului-lege nr. 126/1990] cu un alineat conform căruia „Dacă comisia nu se întrunește la termenul stabilit pentru convocarea acesteia, sau dacă în cadrul comisiei nu se ajunge la un rezultat sau dacă decizia luată de comisie nemulțumește una din părți, partea interesată poate introduce o acțiune în justiție conform dreptului comun" nu înseamnă că cererile de restituire reglementate de normele speciale sunt transformate în cereri de revendicare conform dreptului comun. Sesizat cu o asemenea cerere, tribunalul nu poate ignora reglementarea specială în materia căreia pune criteriul care trebuie luat în considerare în rezolvarea acestor pretenții, și anume voința credincioșilor comunității care deține bunul. Cu alte cuvinte, în virtutea deplinei sale jurisdicții, tribunalul este chemat să analizeze o cerere pe fond atât timp cât procedura preliminară nu a fost încheiat cu o decizie a comisiei mixte clericale, pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea depăși limitele impuse de cadrul normativ special. Preferința criteriului de voință a credincioșilor este un aspect al alegerii legislatorului care a vrut să reglementeze în acest mod o materie care privește imobilele cu o anumită destinație (locuri de cult), tribunalul nefiind autorizat să cenzureze legea. Mai mult, pronunțând-se asupra neconstituționalității invocate a articolului 3 al Decretului nr. 126/1990 și a criteriului de voință a credincioșilor, Curtea Constituțională a afirmat că textul nu încalcă principiul democrației statului român și nici al libertății cultelor religioase (decizia C.C nr. 23/1993, decizia C.C nr. 49/1995) (...) De asemenea, s-a stabilit că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de Stat, ci și libertatea convingerilor religioase"; atunci când „în aceeași comună există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității parohienilor pentru determinarea destinației locurilor de cult și caselor parohiale corespunde principiului democratic de determinare a utilizării religioase a bunului respectiv, în funcție de voința majorității celor care sunt beneficiarii acestei utilizări" deoarece „altfel, aceasta ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari ar fi împiedicați să-și practice religia, dacă nu se convertesc la cultul greco-catolic". Mai mult, modalitatea de reglementare a relațiilor sociale, de reconstituire a patrimoniului (averii în limba română) al comunităților religioase reprezentă un aspect al politicii legislative (și nu o activitate judiciară, care încearcă să reglementeze prin cale pretorian asemenea chestiuni, excludând legea specială); nu poate fi susținut că o asemenea lege a ratat conținutul ei reparator prin instituirea criteriului de voință a credincioșilor. Curtea de apel a reținut că desposuirile abuzive ale locurilor de cult greco-catolice efectuate de Stat în 1948 nu pot fi reparate într-un stat de drept printr-un abuz în sens invers, care nu va ține seama de alegerea majorității credincioșilor la data adoptării acestei măsuri (...). Contrariu a ceea ce susțin reclamanții, soluția adoptată nu atentează libertatea de a-și practica religia, deoarece așa cum este susținut în propriile lor observații „practica unei religii este o chestiune intimă" care constă în principal într-un „investiment spiritual puternic și personal". În același timp, legiuitorul a prevăzut ipoteza în care locurile de cult nu pot fi restituie în natură; astfel, art. 4 al decretului-lege nr. 126/1990 prevede că „în comunele unde numărul de locuri de cult este insuficient în raport cu numărul de credincioși, Statul va oferi sprijinul său pentru construirea de noi biserici; în acest scop, va pune la dispoziția acestor culte terenul necesar dacă cultul nu dispune și va contribui la strângerea fondurilor necesare". În această manieră, Statul ca autoritate competentă pentru a controla viața socială va asigura condițiile pentru manifestarea convingerilor religioase fără a aduce (...) o limitare determinată de numărul credincioșilor (o limitare de ordin material) la exercitarea acestui drept. Aici este vorba pentru Stat de a-și îndeplini o obligație pozitivă pentru a contribui la realizarea exercitării efective a dreptului la libertate de conștiință și religie (...). "

Într-o opinie separată, unul din judecătorii formației de judecată a observat că trimiterea la dreptul comun de către legislator nu putea fi redusă la o dimensiune pur procedurală, care să vizeze doar accesul la instanță, ci trebuia interpretată ca o aplicare în cadrul acțiunii în justiție a unei reguli de drept substantiv precis. Referindu-se la art. 48 § 3 al legii nr. 24/2000 asupra regulilor privind elaborarea actelor normative, judecătorul a indicat că, dacă legiuitorul ar fi vrut să dea o semnificație specifică acestei trimiteri la „dreptul comun", ar fi trebuit să o facă în mod explicit. A citat, de asemenea, art. 31 § 3 al legii nr. 489/2006 referitoare la libertatea religioasă și la regimul general al cultelor conform căruia diferendele patrimoniale între culte recunoscute se reglau pe cale amiabilă, și, după caz, conform dreptului comun.

După ce a indicat că acțiunea de revendicare trebuia să implice compararea titlurilor în cauză, judecătorul a examinat titlurile de proprietate ale celor două părți. În această privință, a observat că biserica în cauză nu a intrat legal în patrimoniul Bisericii Ortodoxe pârâte, în măsura în care procedurile prevăzute de decretul-lege nr. 177/1948 nu au fost respectate în cauza de față. A concluzionat cu absența titlului Bisericii Ortodoxe asupra bisericii și cu faptul că paroșia reclamantă nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra locului de cult.

Potrivit unei note furnizate de institutul național de statistici, în 2002, la Lupeni existau 501 credincioși greco-catolici și 24.815 credincioși ortodocși. În prezent, paroșia reclamantă organizează serviciul religios în localuri pe care i le închiriază Biserica Romano-Catolică din Lupeni, conform unui orar prestabilit. B. Dreptul și practica interne relevante

Dreptul intern relevant așa cum era în vigoare la momentul faptelor, și anume articolele relevante ale Constituției și decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase sunt descrise în cauza Paroisia Greco Catolică Sâmbata Bihor c. România (nr. 48107/99, §§ 35-37, 12 ianuarie 2010).

Decretul-lege nr. 126/1990 asupra anumitor măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost publicat în Jurnalul Oficial nr. 54 din 25 aprilie 1990. Este redactat, în părțile sale relevante, după cum urmează: Articol 1 „1) Ca urmare a abrogării decretului nr. 358/1948 prin decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma este recunoscută oficial (...)" Articol 3 „Situația juridică a edificiilor religioase și caselor parohiale care au aparținut Bisericii unite și pe care Biserica Ortodoxă Română le-a preluate va fi determinată de o comisie mixtă, formată din reprezentanți ai clerului fiecăruia din cele două culturi religioase, care va lua în considerare voința credincioșilor comunităților care dețin aceste bunuri." 30. art. 3 al decretului-lege menționat mai sus a fost completat prin ordonanța Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 (ordonanța nr. 64/2004), care a adăugat un al doilea paragraf, redactat după cum urmează: „În cazul în care reprezentanții clerului celor două culturi religioase nu găsesc un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la art. 1, partea interesată poate introduce o acțiune în justiție conform dreptului comun."

Legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005 (legea nr. 182/2005), care a aprobat ordonanța nr. 64/2004, publicată în Jurnalul Oficial din 14 iunie 2005 și care a intrat în vigoare la 17 iunie 2005, a modificat al doilea alineat al articolului 3 și i-a adăugat alte două, redactate după cum urmează: „Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicând-i în scris pretențiile sale și furnizând dovezile pe care-și bazează pretențiile. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin remiterea scrisorilor în mână. Data convocării comisiei mixte nu va fi fixată decât după treizeci de zile de la data primirii documentelor. Comisia va fi constituită din trei reprezentanți din fiecare cult. Dacă în ziua convocării, comisia nu se întrunește sau dacă nu ajunge la nici un rezultat sau dacă decizia nemulțumește una din părți, partea interesată poate introduce o acțiune în justiție bazată pe dreptul comun. Acțiunea va fi examinată de tribunale. Acțiunea va fi scutită de taxa judiciară." 32. art. 31 § 3 al legii nr. 489/2006 referitoare la libertatea religioasă și la regimul general al cultelor este redactat în partea sa relevantă după cum urmează: „Diferendele patrimoniale între culte recunoscute se reglau pe cale amiabilă, și, după caz, conform dreptului comun." 33. art. 48 § 3 al legii nr. 24/2000 asupra regulilor privind elaborarea actelor normative, publicată în Jurnalul Oficial din 21 aprilie 2010, este redactat după cum urmează: „Atunci când în cadrul unui articol, un termen sau o expresie este folosit cu un înțeles diferit de cel pe care-l are în mod obișnuit, înțelesul specific al acestui termen trebuie să fie definit într-un alineat următor (...)." GRIEFURI 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, singur și în combinație cu art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng de următoarele aspecte legate de corectitudinea procedurii: - lipsa de acces la tribunal, ținând seama de aplicarea de către instanțele naționale a criteriului de voință a majorității populației în cadrul acțiunii de revendicare, ceea ce ar fi echivalent, în opinia lor, cu un refuz de a examina fondul cauzei; - durata procedurii întreprinse în fața instanțelor interne pe care o consideră nerezonabilă; - lipsa independenței și imparțialității tribunalelor, în măsura în care, prin aplicarea criteriului de voință a majorității, au favorizat partea ortodo care reprezenta religia majoritară a țării; - lipsa corectitudinii procedurii din cauza faptului că anumiți judecători au fost înlocuiți în cursul procedurii în formațiile în care au participat și că anumite mențiuni privind desfășurarea orală a procedurii nu au fost consemnate cu rigurozitate; - a subi o discriminare în dreptul garantat de art. 6 § 1 din Convenție pentru toți aspectele indicate mai sus, din cauza apartenenței la o religie care este minoritară în țară. 2. Citând art. 1 al Protocolului nr. 1, singur și în combinație cu art. 14 din Convenție, reclamanții denunță o violare a dreptului lor de proprietate asupra bisericii litigioase. Consideră că, ținând seama de textele legale aplicabile în cauza de față, niciodată nu și-au pierdut dreptul de proprietate asupra bisericii în cauză și că au fost lipsiți de folosința bunului lor vreme de mai mulți ani. Consideră, de asemenea, că au subit o discriminare bazată pe religie din cauza aplicării de către tribunale a criteriului de voință a majorității care este întotdeauna ortodo. 3. Invocând art. 9 din Convenție, reclamanții se plâng de imposibilitatea de a-și manifesta religia în biserica care le aparține, fiind obligați să organizeze serviciile religioase în localuri închiriate și conform unui orar care li se impune. Consideră că suferă astfel o restricție a dreptului de a-și manifesta liber religia. Observă că criteriul stabilit de lege care face să prevaleze voința credincioșilor majoritari ai unei comune în atribuirea utilizării edificiului religios (în toate cazurile religia ortodo) atentează drepturile lor garantate de același articol din Convenție. 4. Reclamanții se plâng, în final, de faptul că nu au beneficiat la nivel intern de o cale de atac pentru a supune în mod efectiv grief urile ridicate în fața Curții și a obține reparații. Invocă art. 13 din Convenție.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. 1. Le contexte historique

Jusqu’en 1948, les paroisses gréco-catholiques possédaient plusieurs immeubles, parmi lesquels des églises et les terrains afférents, des maisons paroissiales et des cimetières.

Par le décret-loi n o 358/1948, le culte uniate fut dissout et ses pratiquants furent obligés de s’affilier au culte orthodoxe. En vertu du même décret-loi, les biens appartenant à ce culte furent transférés à l’État, à l’exception des biens des paroisses. Une commission interdépartementale fut chargée de l’établissement de la destination finale de ces biens, commission qui ne remplit jamais ses fonctions. Les biens des paroisses furent transférés à l’Église orthodoxe en vertu du décret n o 177/1948 qui prévoyait que, si la majorité des paroissiens d’un culte devenaient membres d’une autre Église, les biens ayant appartenu au culte abandonné seraient transférés dans le patrimoine du culte qui les avait accueillis.

Après la chute du régime communiste en décembre 1989, le décret n o 358/1948 fut abrogé par le décret-loi n o 9/1989. Le culte uniate fut reconnu officiellement par le décret-loi n o 126/1990. En ce qui concerne la situation juridique des biens ayant appartenu aux paroisses uniates, l’article 3 du décret-loi n o 126/1990 prévoyait que celle-ci devait être tranchée par des commissions mixtes constituées de représentants du clergé des deux cultes, uniate et orthodoxe. Pour rendre leurs décisions, ces commissions devaient prendre en compte la volonté de la majorité des croyants de chaque communauté.

L’article 3 du décret-loi n o 126/1990 fut complété par l’ordonnance du Gouvernement n o 64/2004 du 13 août 2004 et la loi n o 182/2005 du 13 juin 2005 pour dire que, dans le cas où les représentants cléricaux des deux cultes religieux ne trouvaient pas un accord au sein de la commission mixte, la partie intéressée pouvait introduire une action en justice en vertu du droit commun. 2. La situation juridique des requérants et de leur église 7 . Sur le fondement du décret-loi n o 358/1948, les requérants furent dissouts. En 1967, l’église et la cour ayant appartenu à la paroisse requérante furent transcrites sur le livre foncier dans la propriété de l’église orthodoxe roumaine de Lupeni I.

La paroisse requérante fut légalement reconstituée le 12 août 1996. Elle relève de l’Archevêché gréco-catholique de Lugoj (le deuxième requérant) et de l’Archidiocèse uni à Rome de Lupeni (le troisième requérant). Les requérants entamèrent des démarches amiables et des actions judiciaires pour obtenir la restitution de l’église ayant appartenu à la paroisse requérante (voir ci-dessous). 3. Les démarches amiables menées entre l’Église orthodoxe roumaine et l’Église gréco-catholique a) Les réunions de la commission mixte

L’église orthodoxe et l’église gréco-catholique organisèrent des réunions dans le cadre d’une commission mixte composée des hauts représentants des deux églises pour décider du sort des églises ayant appartenu au culte gréco-catholique. De 1998 à 2003, la commission mixte s’est réunie sept fois. La partie gréco-catholique présenta une liste des églises qu’elle comptait revendiquer, y compris celle de la paroisse requérante. Elle proposa également une solution amiable : dans les communes où il y avait deux églises, que l’une d’entre elles soit restituée, et dans les communes où il n’existait qu’une seule église et deux communautés religieuses, qu’un service religieux alternatif soit organisé. La partie orthodoxe rejeta cette proposition.

Au cours des réunions, les deux cultes constatèrent que le litige serait de longue durée et encouragèrent le dialogue au niveau local et la construction de nouvelles églises pour les deux cultes. Lors de la dernière réunion, la partie orthodoxe refusa de restituer les biens, en invoquant le principe de la majorité des croyants.

La paroisse requérante convoqua pour le 9 novembre 2004 une réunion au niveau local avec la paroisse orthodoxe détentrice du bien litigieux. La partie orthodoxe ne se présenta pas à la réunion. Une nouvelle réunion convoquée par la partie requérante pour le 10 juin 2006, n’eut pas lieu en raison de l’absence de la partie orthodoxe. b) La réunion des parties intéressées sous l’égide du ministère de la Culture et des Cultes

Le 5 avril 2002, à l’initiative du Ministère de la Culture et des Cultes, une rencontre appelée « Dialogue fraternel » eut lieu au siège du secrétariat d’État pour les cultes de Bucarest. Lors de cette rencontre les représentants du culte orthodoxe firent valoir l’importance de la construction des nouvelles églises dans la résolution du problème. A cette occasion fut saluée l’intention du Gouvernement de démarrer un plan de construction de nouvelles églises. Le Ministère demanda à la partie gréco­catholique de lui fournir une situation plus exacte des lieux de culte qu’elle exigeait.

D’après la paroisse requérante, bien que des documents ait été remis par la partie gréco-catholique, aucune suite n’a été donnée par le Ministère. Des fonds pour la construction des nouvelles églises auraient été accordés par l’État à la partie orthodoxe, sans que celle-ci décide de restituer les biens litigieux. 4. Les démarches judiciaires des parties requérantes

Le 23 mai 2001, les requérants saisirent les juridictions nationales d’une action contre l’Archidiocèse orthodoxe de Arad et la Paroisse orthodoxe de Lupeni, en demandant l’annulation de l’expropriation opérée sur la base du décret n o 358/1948 relative à l’église et au cimetière situés à Lupeni et la restitution de cette église à la paroisse requérante.

Par un jugement du 10 octobre 2001, le tribunal départemental de Hunedoara (« le tribunal départemental ») déclara l’action irrecevable, au motif que le litige devait être résolu par la voie de la procédure spéciale instituée par le décret-loi n o 126/1990, soit devant la commission mixte.

L’appel des requérants contre ce jugement fut rejeté par un arrêt de la cour d’appel de Alba Iulia (« la cour d’appel ») du 25 mars 2003, qui jugea l’action prématurée. Sur recours des requérants, par un arrêt définitif du 24 novembre 2004, la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») renvoya l’affaire devant la même cour d’appel pour un nouveau jugement au fond.

Le 12 mai 2006, compte tenu des modifications législatives qui donnaient compétence aux tribunaux pour juger le fond des affaires (voir paragraphe 6 ci-dessus), la cour d’appel transmit le dossier au tribunal départemental. Le 8 novembre 2006, les parties requérants complétèrent leur action avec une action en revendication de l’église en cause, sur le fondement du droit commun.

Le tribunal départemental demanda aux parties gréco-catholique et orthodoxe d’organiser une réunion afin de décider du sort de l’église en litige et de lui communiquer le résultat des négociations avant le 25 avril 2007.

Le 20 avril 2007, une réunion eut lieu entre les représentants des requérants, de l’église orthodoxe et de le maire de Lupeni. L’église orthodoxe refusa la restitution de l’église, en faisant valoir que la majorité des croyants de la commune étaient des orthodoxes. La paroisse requérante répliqua que le droit de propriété n’était pas lié au nombre des croyants d’un culte. Ce procès-verbal fut transmis au tribunal départemental qui poursuivit le jugement de l’affaire.

Par un jugement du 27 février 2008, le tribunal départemental rejeta l’action des requérants, au motif que la paroisse orthodoxe de Lupeni était la propriétaire du bien, ayant obtenu l’immeuble en litige ope legis en vertu du décret n o 358/1948. Les requérants interjetèrent appel. Par un arrêt du 26 septembre 2008, la cour d’appel annula le jugement du 27 février 2008, pour vice de forme et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental.

Par un jugement du 13 février 2009, le tribunal départemental fit droit à l’action des requérants et ordonna la restitution de l’église à la paroisse requérante. Pour juger ainsi, le tribunal départemental trancha l’action en revendication en réalisant une comparaison des titres de propriété des parties en litige quant au bien en cause. Le tribunal départemental jugea que l’abrogation du décret n o 358/1948 avait en l’espèce comme effet la cessation du droit de propriété de l’église orthodoxe sur l’immeuble en litige. Il ajouta que la paroisse requérante ne bénéficiait pas d’un lieu de culte, étant obligé à faire appel à l’église romano-catholique qui lui louait ses locaux pour le service religieux.

La paroisse orthodoxe interjeta appel de ce jugement. Par un arrêt du 11 juin 2010, la cour d’appel accueillit son appel et rejeta l’action des requérants. Elle jugea que le tribunal départemental avait procédé de manière erronée à la comparaison des titres de propriété sans tenir compte de la volonté de la majorité des détenteurs actuels de l’immeuble, critère prévu par l’article 3 § 1 du décret-loi n o 126/1990. Dans la mesure où les croyants orthodoxes étaient plus nombreux à Lupeni que ceux gréco­catholiques, leur refus devait être pris en compte pour trancher l’action.

Les requérants formèrent un recours devant la Haute Cour, en faisant valoir que la cour d’appel avait fait une application erronée des dispositions légales applicables en matière de droit de propriété et plus particulièrement dans une action en revendication. Elles relevèrent que le droit de propriété ne s’attribuait pas à un culte majoritaire car la propriété était une notion juridique indépendante de la quantité et de la volonté des parties.

Par un arrêt définitif du 15 juin 2011, rendu à la majorité, la Haute Cour rejeta le recours des requérants et confirma l’arrêt rendu en appel. Elle jugea ainsi : « S’agissant d’une demande de restitution d’un lieu de culte qui a appartenu à l’église roumaine unie à Rome (gréco-catholique), l’instance d’appel a correctement établi le cadre juridique spécial pour trancher lesdites prétentions (...) Le fait de compléter l’article 3 [du décret-loi n o 126/1990] avec un alinéa selon lequel « Si la commission ne se réunit pas au terme du délai établit pour sa convocation, ou si dans le cadre de la commission elle ne parvient pas à un résultat ou si la décision prise par la commission mécontente l’une des parties, la partie intéressée peut introduire une action en justice sur le droit commun » ne signifie pas que les requêtes en restitution réglementées par les normes spéciales sont transformées en demandes en revendication selon le droit commun. Saisi d’une telle requête, le tribunal ne peut pas ignorer la règlementation spéciale en la matière qui pose le critère qui doit être pris en compte dans la résolution de telles prétentions, à savoir la volonté des croyants de la communauté qui détient le bien. Autrement dit, en vertu de sa plénitude de juridiction, le tribunal est appelé à analyser une requête sur le fond alors que la procédure préalable n’a pas été achevée par une décision de la commission mixte cléricale, afin de ne pas empêcher l’accès à la justice, mais en même temps, sans qu’il puisse sortir des limites imposées par le cadre normatif spécial. La préférence du critère de la volonté des croyants est un aspect du choix du législateur qui a voulu ainsi règlementer une matière qui vise les immeubles avec une certaine affectation (lieux de cultes), le tribunal n’étant pas autorisé à censurer la loi. Par ailleurs, se prononçant sur l’inconstitutionnalité invoquée de l’article 3 du Décret nr. 126/1990 et du critère de la volonté des croyants, la Cour Constitutionnelle a affirmée que le texte n’enfreint pas le principe de démocratie de l’État roumain ni celui de la liberté des cultes religieux (décision C.C no. 23/1993, décision C.C nr. 49/1995) (...) De même, il a été établi que « la liberté des cultes religieux implique non seulement leur autonomie à l’égard de l’État, mais également la liberté de croyances religieuses » ; lorsque « dans la même commune existent des croyants orthodoxes et gréco-catholiques, le critère social de la majorité des paroissiens pour la détermination de la destination des lieux de culte et des maisons paroissiales correspond au principe démocratique de détermination de l’usage religieux dudit bien, en fonction de la volonté majoritaire de ceux qui sont les bénéficiaires de ladite utilisation » parce que « autrement, cela signifierait que, de manière injustifiée les croyants orthodoxes majoritaires soit empêchés de pratiquer leur religion, s’ils ne passent pas au culte gréco-catholique ». En outre, la modalité de règlementation des relations sociales, de reconstitution du patrimoine (« averi » en roumain ) des communautés religieuses représente un aspect de politique législative (et non une activité judiciaire, qui tente de régler de tels questions par la voie prétorienne, en excluant la loi spéciale) ; il ne peut pas être soutenu qu’une telle loi a manqué à son contenu réparateur en instaurant le critère de la volonté des croyants. La cour d’appel a retenu que les dépossessions abusives des lieux de cultes gréco­catholiques exercées par l’État en 1948 ne peuvent pas être réparées dans un État de droit par un abus en sens inverse, qui ne prendra pas en compte le choix de la majorité des croyants à la date de l’adoption de ladite mesure (...). Contrairement à ce que soutient la requérante, la solution adoptée ne porte pas atteinte à la liberté de pratiquer une religion, car comme il est soutenu dans ses propres observations « la pratique d’une religion est une question intime » qui consiste principalement dans un « investissement spirituel fort et personnel ». En même temps, le législateur a prévu l’hypothèse dans laquelle les lieux de culte ne peuvent pas être restitués en nature ; ainsi, l’article 4 du décret-loi n o 126/1990 prévoit que « dans les communes ou le nombre des lieux de culte est insuffisant par rapport au nombre des croyants, l’État va apporter son soutien pour la construction de nouvelles église ; à cette fin, il mettra à la disposition de ces cultes le terrain nécessaire si le culte n’en dispose pas et contribuera à la collecte des fonds nécessaires ». De cette manière, l’État en tant qu’autorité compétente pour contrôler la vie sociale va assurer les conditions de manifestation des croyances religieuses sans apporter (...) une limitation déterminée par le nombre des croyants ( une limitation d’ordre matériel ) à l’exercice de ce droit. Il est question ici pour l’État de remplir une obligation positive afin de contribuer à la réalisation de l’exercice effectif du droit à la liberté de conscience et de religion (...). »

Dans une opinion séparée, l’un des juges de la formation de jugement releva que le renvoi au droit commun par le législateur ne pouvait pas être réduit à une dimension purement procédurale, qui viserait simplement l’accès à l’instance, mais devait être interprété comme une application dans le cadre de l’action en justice d’une règle d’un droit substantiel précis. Se référant à l’article 48 § 3 de la loi n o 24/2000 sur les règles concernant l’élaboration des actes normatifs, le juge indiqua que, si le législateur avait voulu donner une signification spécifique à la ladite référence au « droit commun », il aurait dû le faire expressément. Il cita également l’article 31 § 3 de la loi n o 489/2006 relative à la liberté religieuse et au régime général des cultes selon lequel les différends patrimoniales entre des cultes reconnus se réglaient par la voie amiable, et, le cas échéant, conformément au droit commun.

Après avoir indiqué que l’action en revendication devait impliquer la comparaison des titres en cause, le juge examina les titres de propriété des deux parties. A cet égard, il nota que l’église en cause n’était pas entrée légalement dans le patrimoine de l’église orthodoxe défenderesse, dans la mesure où les procédures prévues par le décret-loi n o 177/1948 n’avaient pas été respectées en l’espèce. Il conclut à l’absence de titre de l’église orthodoxe sur l’église et au fait que la paroisse requérante n’avait jamais perdu son droit de propriété sur son lieu de culte.

D’après une note fournie par l’institut national de statistiques, en 2002, à Lupeni il y avait 501 croyants gréco-catholiques et 24 815 croyants orthodoxes. A présent, la paroisse requérante organise le service religieux dans des locaux que lui loue l’église romano-catholique de Lupeni, à un horaire préétabli. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit interne pertinent tel qu’en vigueur à l’époque des faits, à savoir les articles pertinents de la Constitution et du décret n o 177/1948 pour le régime général des cultes religieux sont décrits dans l’affaire Paroisse Greco Catholique Sâmbata Bihor c. Roumanie , (n o 48107/99, §§ 35-37, 12 janvier 2010).

Le décret-loi n o 126/1990 sur certaines mesures relatives à l’Église roumaine unie à Rome (gréco-catholique) a été publié au Journal officiel n o 54 du 25 avril 1990. Il est ainsi libellé, dans ses parties pertinentes : Article 1 « 1) A la suite de l’abrogation du décret n o 358/1948 par le décret-loi n o 9 du 31 décembre 1989, l’Église roumaine unie à Rome est reconnue officiellement (...) » Article 3 « La situation juridique des édifices religieux et des maisons paroissiales qui ont appartenu à l’Église uniate et que l’Église orthodoxe roumaine s’est appropriés sera déterminée par une commission mixte, formée des représentants du clergé de chacun des deux cultes religieux, qui prendra en compte la volonté des croyants des communautés détenant ces biens. »

L’article 3 du décret-loi susmentionné a été complété par l’ordonnance du Gouvernement n o 64/2004 du 13 août 2004 (« l’ordonnance n o 64/2004 »), qui a ajouté un deuxième paragraphe, ainsi libellé : « Au cas où les représentants cléricaux des deux cultes religieux ne trouvent pas un accord au sein de la commission mixte prévue à l’article 1 er , la partie intéressée peut introduire une action en justice en vertu du droit commun. »

La loi n o 182/2005 du 13 juin 2005 (« la loi n o 182/2005 »), qui a approuvé l’ordonnance n o 64/2004, publiée au Journal officiel du 14 juin 2005 et est entrée en vigueur le 17 juin 2005, a modifié le deuxième alinéa de l’article 3 et en a ajouté deux autres, ainsi rédigés : « La partie intéressée convoquera l’autre partie, en lui communiquant par écrit ses prétentions et en lui fournissant les preuves sur lesquelles elle fonde ses prétentions. La convocation sera faite par lettre recommandée avec accusé de réception ou par la remise des lettres en mains propres. La date de la convocation de la commission mixte ne sera fixée qu’après trente jours après la date de réception des documents. La commission sera constituée de trois représentants de chaque culte. Si le jour de la convocation, la commission ne se réunit pas ou si elle n’arrive à aucun résultat ou si la décision mécontente l’une des parties, la partie intéressée peut introduire une action en justice fondée sur le droit commun. L’action sera examinée par les tribunaux. L’action sera exemptée de la taxe judiciaire. »

L’article 31 § 3 de la loi n o 489/2006 relative à la liberté religieuse et au régime général des cultes est ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Les contestations patrimoniales entre des cultes reconnus se règlent par la voie amiable, et, le cas échéant, conformément au droit commun ».

L’article 48 § 3 de la loi n o 24/2000 sur les règles concernant l’élaboration des actes normatifs, publiée au Journal Officiel du 21 avril 2010, est ainsi libellé : « Lorsque dans la cadre d’un article, un terme ou une expression est employé avec un sens autre que celui qu’il a habituellement, le sens spécifique de ce terme doit être défini dans un alinéa subséquent (...) ». GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, seul et combiné avec l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent des aspects suivants liés à l’équité de la procédure : - le défaut d’accès à un tribunal, compte tenu de l’application par les juridictions nationales du critère de la volonté de la majorité de la population dans le cadre de l’action en revendication, ce qui équivaudrait, selon eux, à un refus d’examiner le fond de l’affaire ; - la durée de la procédure engagée devant les juridictions internes qu’ils estiment déraisonnable ; - le défaut d’indépendance et d’impartialité des tribunaux, dans la mesure où, en appliquant le critère de la volonté de la majorité, ils ont favorisé la partie orthodoxe qui représentait la religion majoritaire du pays ; - le défaut d’équité de la procédure dû au fait que certains juges ont été remplacés au cours de la procédure dans les formations où ils avaient siégé et que certaines mentions concernant le déroulement oral de la procédure n’ont pas été consignées avec rigueur ; - d’avoir subi une discrimination dans son droit garanti par l’article 6 § 1 de la Convention pour tous les aspects indiqués ci-dessus, en raison de son appartenance à une religion qui est minoritaire dans le pays. 2. Citant l’article 1 du Protocole n o 1, seul et combiné avec l’article 14 de la Convention, les requérants dénoncent une atteinte à leur droit de propriété, sur l’église en litige. Ils estiment que, compte tenu des textes de loi applicables en l’espèce, ils n’ont jamais perdu le droit de propriété sur l’église en cause et qu’ils ont été privés de la jouissance de leur bien pendant plusieurs années. Ils estiment également avoir subi une discrimination fondée sur la religion en raison de l’application par les tribunaux du critère de la volonté de la majorité qui est toujours orthodoxe. 3. Invoquant l’article 9 de la Convention, les requérants se plaignent de l’impossibilité de manifester leur religion dans l’église qui leur appartient, étant obligés d’organiser les services religieux dans des locaux loués et selon un horaire qui leur est imposé. Ils estiment qu’ils subissent ainsi une restriction du droit de manifester librement leur religion. Ils relèvent que le critère établi par la loi qui fait prévaloir la volonté des croyants majoritaires d’une commune dans l’attribution de l’usage de l’édifice religieux (dans tous les cas de religion orthodoxe) porte atteinte à leurs droits garantis par le même article de la Convention. 4. Les requérants se plaignent enfin de ce qu’ils n’ont pas bénéficié au niveau interne d’une voie de recours pour soumettre efficacement les griefs soulevés devant la Cour et obtenir réparation. Ils invoquent l’article 13 de la Convention.