Secțiunea a treia Solicitări n 53528/07 și 3229/12 PAROISE GRECO-CATHOLIC GLOD împotriva României și L Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Până la mai târziu, parohiile greco-catolice dețineau mai multe clădiri, inclusiv biserici și terenuri conexe. Prin Decretul-lege nr. 358/1948, cultul unit a fost dizolvat, iar practicanții săi au fost obligați să se supună cultului ortodox. În conformitate cu același decret-lege, bunurile aparținând acestui cult au fost transferate statului, cu excepția bunurilor parohiei. 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea enoriașilor unui cult ar deveni membri ai altei biserici, bunurile care au făcut parte din cultul abandonat ar fi transferate în patrimoniul cultului care i-a primit. După căderea regimului comunist în decembrie 1989, decretul nr 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Cultul unit a fost recunoscut oficial prin Decretul-lege nr 126/1990. În ceea ce privește situația juridică a bunurilor care au aparținut parohiilor unite, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prevedea că aceasta trebuia să fie formulată de comisii mixte constituite din reprezentanți ai clerului celor două culte, unite și ortodoxe. Pentru a-și pronunța deciziile, aceste comisii trebuiau să țină seama de voința majorității credincioșilor din fiecare comunitate. La art. 3 din Decretul-lege nr 126/1990 a fost completat de ordonanța guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 și Legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005 potrivit căreia, în cazul în care reprezentanții clerici ai celor două culte religioase nu au ajuns la un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată putea introduce o acțiune în justiție în temeiul dreptului comun. Începând din 1998, biserica ortodoxă și biserica greco-catolică, inclusiv parohiile reclamante, au organizat întruniri în cadrul unui comitet mixt format din reprezentanții celor două biserici pentru a decide soarta bisericilor care au făcut parte din cultul greco-catolic. După ce au epuizat calea prealabilă în fața comisiei mixte, parohiile reclamante au sesizat instanțele interne cu privire la acțiunile în revendicare a bunurilor imobile în cauză. Prin hotărârile definitive din 29 mai 2007 (solicitarea nr 53528/07) și 24 noiembrie 2011 (solicitarea n 3229/12), Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunile parohiilor reclamante. Înalta Curte a hotărât că, în cadrul acțiunilor în revendicare care au ca obiect locurile de cult, instanțele nu puteau compara titlurile de proprietate fără a ține seama de voința majorității deținătorilor actuali de proprietate, criteriul prevăzut la art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990. În măsura în care credincioșii ortodocși erau mai numeroși în orașele în cauză decât credincioșii greco-catolici, refuzul lor trebuia luat în considerare pentru a se pronunța acțiunea. GRIFS Griefs comune celor două cereri Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de o deficiență de acces la o instanță, ținând cont de faptul că instanțele naționale au aplicat în cadrul unei acțiuni de drept comun în revendicare criteriul voinței majorității populației, ceea ce, în opinia lor, ar echivala cu un refuz de a examina fondul cauzei. 10. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ei se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor în ceea ce privește bisericile în cauză. În această privință, ei consideră că sunt încă proprietarii bunurilor aflate în litigiu și reproșează autorităților că nu au adoptat un cadru juridic clar care să le asigure posesia acestor bunuri. 11. Invocând art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția combinată cu art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost victime ale discriminării, deoarece credincioșii greco-catolici sunt încă minoritari în raport cu credincioșii ortodocși. Griefs specifice cererii nr. 32221212 12. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii pe care o consideră nerațională 13. Tot pe același temei, ei susțin că cauza lor nu a fost judecată de o instanță imparțială, în măsura în care, prin aplicarea criteriului voinței majorității, tribunalele au favorizat partea ortodoxă care reprezenta religia majoritară a țării. 14. Invocând art. 9 din Convenție singur și combinat cu art. 14 din Convenție, ei se plâng de faptul că își manifestă religia în biserica care le aparține, fiind obligați să organizeze serviciile religioase în spații închiriate și conform unui orar impus lor. Acestea arată că criteriul stabilit de lege care prevalează voința credincioșilor majoritari ai unei comune în atribuirea de utilizare a limbii religioase (în toate cazurile de religie ortodoxă) aduce atingere drepturilor lor garantate prin același articol din Convenție. 15. În sfârșit, reclamanții se plâng, din perspectiva articolului 13 din convenție, de ceea ce nu au beneficiat la nivel intern de o cale de atac eficientă care să le permită să își exercite drepturile. A existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, având în vedere faptul că instanțele nu s-au considerat competente să se pronunțe pe baza dreptului comun la acțiune privind dreptul de proprietate al reclamanților la locurile de cult În special, aplicarea de către instanțele naționale în cadrul acțiunii în culpă a unui criteriu stabilit de legea specială care se referă la voința majorității populației, asigura un drept de acces la o instanță concretă și efectivă? O astfel de interpretare a standardelor juridice interne a fost previzibilă și accesibilă părților ? În plus, principiul certitudinii juridice a fost respectat în cazul în care reclamanții aveau un "bine" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce privește locurile de cult revendicate? În lai, a existat vreo interferență în dreptul lor de a respecta bunurile lor, având în vedere modul în care autoritățile naționale au reglementat accesul lor la o instanță și dreptul aplicabil acestui tip de litigiu? în sensul aceluiași articol, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții? Au fost reclamanții victime ale unei discriminări contrare articolului 14 din Convenția combinată cu articolele 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, ținând seama de faptul că se referă la cultul unit? Întrebări cu privire la cererea nr. 3229/12 Durata procedurii civile care s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 24 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este compatibilă cu condiția de pronunțare într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție? Respingerea acțiunii în revendicare prin aplicarea criteriului care prevalează voința majorității populației ortodoxe deținute de locul cultului, reprezintă o încălcare a libertății religioase sub unghiul articolului 9 din Convenție, singur și combinat cu art. 14 din Convenție? Data introducerii Numele reclamantului Data nașterii Locul nașterii Reprezentant Note decizia internă definitivă 53528/07 26/11/2007 PAROISE GRECO CATHOLICA GLOD Bogdan CHISU Acțiunea în custodia unei biserici situate la Glod Hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 29 mai 2007 3229/12 21/05/2012 L PAROISA GRECO-CATHOLIQUE D
Requêtes n
os
53528/07 et 32729/12
PAROISSE GRECO-CATHOLIQUE GLOD contre la Roumanie
et L’ARCHIDIOCÈSE GRECO-CATHOLIQUE D’ORĂȘTIE ET LA PAROISSE GRECO-CATHOLIQUE ORĂȘTIE contre la Roumanie
introduites respectivement
le 26 novembre 2007 et le 21 mai 2012
1.
La liste des parties requérantes figure en annexe.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants peuvent se résumer comme suit.
3.
Jusqu’en 1948, les paroisses gréco-catholiques possédaient plusieurs immeubles, parmi lesquels des églises et les terrains afférents.
4.
Par le décret-loi n
o
358/1948, le culte uniate fut dissout et ses pratiquants furent obligés de s’affilier au culte orthodoxe. En vertu du même décret-loi, les biens appartenant à ce culte furent transférés à l’État, à l’exception des biens des paroisses. Les biens de ces dernières furent transférés à l’Église orthodoxe en vertu du décret n
o
177/1948 qui prévoyait que, si la majorité des paroissiens d’un culte devenaient membres d’une autre Église, les biens ayant appartenu au culte abandonné seraient transférés dans le patrimoine du culte qui les avait accueillis.
5.
Après la chute du régime communiste en décembre 1989, le décret n
o
358/1948 fut abrogé par le décret-loi n
o
9/1989. Le culte uniate fut reconnu officiellement par le décret-loi n
o
126/1990. En ce qui concerne la situation juridique des biens ayant appartenu aux paroisses uniates, l’article
3 du décret-loi n
o
126/1990 prévoyait que celle-ci devait être tranchée par des commissions mixtes constituées de représentants du clergé des deux cultes, uniate et orthodoxe. Pour rendre leurs décisions, ces commissions devaient prendre en compte la volonté de la majorité des croyants de chaque communauté.
6.
L’article 3 du décret-loi n
o
126/1990 fut complété par l’ordonnance du Gouvernement n
o
64/2004 du 13 août 2004 et la loi n
o
182/2005 du 13
juin
2005 pour dire que, dans le cas où les représentants cléricaux des deux cultes religieux ne trouvaient pas d’accord au sein de la commission mixte, la partie intéressée pouvait introduire une action en justice en vertu du droit commun.
7.
Dès 1998, l’église orthodoxe et l’église gréco-catholique, y compris les paroisses requérantes, organisèrent des réunions dans le cadre d’une commission mixte composée des représentants des deux églises pour décider du sort des églises ayant appartenu au culte gréco-catholique. L’église orthodoxe refusa la restitution des églises.
8.
Après avoir épuisé la voie préalable devant la commission mixte, les paroisses requérantes saisirent les juridictions internes des actions en revendication des biens immobiliers en cause. Par des arrêts définitifs des 29 mai 2007 (requête n
o
53528/07) et 24
novembre 2011 (requête n
o
32729/12), la Haute Cour de cassation et de justice rejeta les actions des paroisses requérantes. La Haute Cour jugea que dans le cadre des actions en revendication ayant pour objet les lieux de culte, les tribunaux ne pouvaient pas procéder à la comparaison des titres de propriété sans tenir compte de la volonté de la majorité des détenteurs actuels de l’immeuble, critère prévu par l’article 3 § 1 du décret-loi n
o
126/1990. Dans la mesure où les croyants orthodoxes étaient plus nombreux dans les villes concernées que les croyants gréco-catholiques, leur refus devait être pris en compte pour trancher l’action.
A.
Griefs communs aux deux requêtes
9.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’un défaut d’accès à un tribunal, compte tenu de ce que les juridictions nationales ont appliqué dans le cadre d’une action de droit commun en revendication le critère de la volonté de la majorité de la population, ce qui équivaudrait, selon eux, à un refus d’examiner le fond de l’affaire.
10.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ils se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens pour ce qui est des églises en cause. A cet égard, ils estiment qu’ils sont toujours les propriétaires des biens en litige et reprochent aux autorités de ne pas avoir adopté un cadre légal claire pouvant leur assurer la possession de ces biens.
11.
Invoquant les articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention combinés avec l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été victimes d’une discrimination, étant donné que les croyants gréco-catholiques sont toujours minoritaires par rapport aux croyants orthodoxes.
B.
Griefs spécifiques à la requête n
o
32729/12
12.
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure qu’ils estiment déraisonnable.
13.
Toujours sur le même fondement, ils allèguent que leur cause n’a pas été jugée par un tribunal impartial, dans la mesure où, en appliquant le critère de la volonté de la majorité, les tribunaux ont favorisé la partie orthodoxe qui représentait la religion majoritaire du pays.
14.
Invoquant l’article 9 de la Convention seul et combiné avec l’article
14 de la Convention, ils se plaignent de l’impossibilité de manifester leur religion dans l’église qui leur appartient, étant obligés d’organiser les services religieux dans des locaux loués et selon un horaire qui leur est imposé. Ils relèvent que le critère établi par la loi qui fait prévaloir la volonté des croyants majoritaires d’une commune dans l’attribution de l’usage de l’édifice religieux (dans tous les cas de religion orthodoxe) porte atteinte à leurs droits garantis par le même article de la Convention.
15.
Les requérants se plaignent enfin, sous l’angle de l’article 13 de la Convention, de ce qu’ils n’ont pas bénéficié au niveau interne d’une voie de recours effective leur permettant de faire valoir leurs droits.
A.
Questions concernant les deux requêtes
1.
Y a-t-il eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu du fait que les tribunaux ne se sont pas estimés compétents pour trancher sur le fondement du droit commun l’action concernant le droit de propriété des requérants sur les lieux de culte
?
En particulier, l’application par les juridictions nationales dans le cadre de l’action en revendication d’un critère établi par la loi spéciale faisant référence à la volonté de la majorité de la population, garantissait-il un droit d’accès à un tribunal concret et effectif ? Une telle interprétation des normes légales internes était-elle prévisible et accessible aux parties
? En outre, le principe de la sécurité juridique fut-il respecté en l’espèce
?
2.
Les requérants avaient-ils un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, pour ce qui est des lieux de culte revendiqués? Dans l’affirmative y a-t-il eu ingérence dans leur droit au respect de leurs biens compte tenu de la manière dont les autorités nationales ont réglementé leur accès à un tribunal et le droit applicable à ce type de litige
? Dans l’affirmative, cette ingérence était-elle justifiée
au sens du même article, tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour ?
3.
Les requérants ont-ils été victimes d’une discrimination contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, compte tenu de ce qu’ils pratiquent le culte uniate?
B.
Questions concernant la requête n
o
32729/12
1.
La durée de la procédure civile ayant pris fin par l’arrêt définitif du 24
novembre 2011 de la Haute Cour de cassation et de justice, est-elle compatible avec la condition de jugement dans un «
délai raisonnable
», au sens de l’article 6
?
2.
Le rejet de l’action en revendication par l’application du critère qui fait prévaloir la volonté de la majorité de la population orthodoxe détentrice du lieu de culte, représente-il une atteinte à la liberté de religion sous l’angle de l’article 9 de la Convention, seul et combiné avec l’article 14 de la Convention
? Dans l’affirmative, cette ingérence était-elle justifiée
?
Annexe
N
o
N
o
de requête
Date d’introduction
Nom du requérant
Date de naissance
Lieu de résidence
Représentant
Notes
Décision interne définitive
53528/07
26/11/2007
Bogdan CHISU
Action en revendication d’une église située à Glod
Arrêt définitif de la Haute Cour de cassation et de justice du 29 mai 2007
32729/12
21/05/2012
Carmen-Tunde BORSANYI
Action en revendication d’une église notée au livre foncier CF 3875 d’Orăștie et le terrain attenant
Arrêt définitif de la Haute Cour de cassation et de justice du 24
novembre 2011