CASE OF VELYO VELEV v. BULGARIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 2 of Protocol No. 1 - Right to education-{general} (Article 2 of Protocol No. 1 - Right to education);Non-pecuniary damage - award
CASE OF VELYO VELEV v. BULGARIA (CtEDO, 2014)
Reclamantul s-a născut în 1977 și trăiește în Stara Zagora. În 2003 el a fost condamnat pentru o infracțiune de fraudă și a îndeplinit o condamnare de închisoare în închisoarea Stara Zagora din 11 februarie 2003 până la 9 august 2004. La 1 octombrie 2004, el a fost arestat pe suspectul de posesie ilegală de arme de foc. Între 29 noiembrie 2004 și 20 aprilie 2007, el a fost reținut în închisoarea Stara Zagora, unde a susținut că a fost reținut cu prizonieri „recidiviști” (a se vedea punctul 20 de mai jos). Întrucât el nu a terminat niciodată învățământul secundar, reclamantul a solicitat să fie înscris la școala care operează în închisoarea Stara Zagora. În august 2005, el a depus o cerere scrisă guvernatorului închisoarei Stara Zagora, cerând să fie înscrisă pentru anul școlar 2005/06. El nu a primit niciun răspuns înainte de începerea anului școlar la 15 septembrie 2005, astfel încât el a scris din nou guvernatorului la 29 septembrie 2005 și, de asemenea, Ministerului Educației și Biroului Procurorului (în Bulgaria, Procurorul este autoritatea competentă pentru a supraveghea executarea legală a detenției anterioare și postconvicției). Reclamantul a primit o scrisoare de la Procurorul din 6 octombrie 2005, care a declarat că administrația penitenciară a avut în considerare în mod corespunzător posibilitatea ca reclamantul să studieze, având în vedere propoziția sa anterioară. Procurorul a afirmat, de asemenea, că afirmația reclamantului cu privire la refuzul accesului la educație nu a fost confirmată. De asemenea, reclamantul a primit un răspuns din 24 octombrie 2005 de la Ministerul Educației. Scrisoarea a declarat că persoanele private de libertate (лиони от свооода) au dreptul de a continua educația în închisoare și nu au făcut nici o referire specifică la deținuții în închisoare. Între timp, la 19 octombrie 2005, reclamantul a trimis o altă cerere guvernatorului închisorii, Ministerul Educației și Procurorul de Apel. La 26 octombrie 2005, reclamantul a depus o nouă cerere la guvernatorul închisorii, cerând din nou să fie înscrisă la școala de închisoare pentru anul școlar 2005/06. Referindu-se la scrisoarea din 24 octombrie 2005, reclamantul a susținut că Ministerul Educației și-a recunoscut dreptul de a avea acces la educație în închisoare. La 7 decembrie 2005, el a primit un răspuns semnat de șeful Direcției Execuției Punțiunilor a Ministerului Justiției, respingând cererea sa. Scrisoarea a declarat, printre altele: „S - a stabilit că [reclamantul] nu a fost încă condamnat, iar după condamnare, el va fi transferat la o închisoare pentru rectiviști. Includerea recidiviștilor în programele educaționale și de lucru într-o închisoare pentru nerecidiviști ar duce la o încălcare a cerinței că diferitele categorii de deținuți trebuie să fie menținute separat și să participe la programele corecționale ...” 8. La 21 decembrie 2005, reclamantul a apelat împotriva refuzului de a-l înscrie în școală, susținând că, în absența unei a doua condamnare de închisoare, nu a putut fi tratat ca а „recidivist”. În declarațiile sale scrise, el a invocat explicit dreptul la educație, astfel cum este garantat de art. 53 din Constituție și de art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție, precum și la art. 77 din Standardul Națiunilor Unite pentru tratarea deținuților, care prevede, printre altele, că „p]rovisionul va fi făcută pentru instruirea ulterioară a tuturor deținuților capabili să beneficieze astfel”. În opinia reclamantului, Legea de execuție a pedepselor din 1969 (a se vedea punctele 15-18 mai jos) impune autorităților aceeași obligație de a oferi acces la educație prizonierilor deținuți în închisoare ca obligație de a oferi un astfel de acces la prizonieri condamnați. Refuzul nu a urmărit niciun scop legitim și a fost contrar Legii Naționale a Educației din 1991 și Convenției Națiunilor Unite împotriva Discriminării în Educație (publicate în Jurnalul Oficial în 1963). În cadrul audierii el a indicat că alte persoane în situația sa au fost autorizate să studieze și că autoritățile închisoare nu au demonstrat niciun motiv legal pentru refuzul lor. Guvernatorul închisorii a recunoscut că anterior a existat o practică de a oferi acces la școală, dar că acest lucru a fost întrerupt din cauza preocupărilor privind influența „recidiviștilor” asupra „non-recidiviștilor”. Reclamantul a fost refuzat accesul deoarece trebuia să fie tratat ca un „recidiv” în sensul Legii de Execuție a Punțiunilor din 1969 (a se vedea punctul 20 de mai jos) și nu a putut participa la școală deoarece acest lucru l-ar aduce în contact cu non-recidiviști. Într-o hotărâre din 24 martie 2006, Curtea Regională Stara Zagora a permis apelul reclamantului și a ordonat guvernatorului să-l includă în programul educațional al închisorii. Acesta a constatat, în special, că refuzul guvernatorului închisorii a fost bazat pe presupunerea că reclamantul a fost un „recidivist” și că, din moment ce închisoarea Stara Zagora a fost o închisoare pentru „nonrecidiviști”, a fost datoria administrației închisorii să-l excludă din programele care implică alți deținuți, majoritatea dintre care erau „nonrecidiviști”. Curtea a susținut că reclamantul nu a putut fi considerat un „recidiv”, astfel cum este definit în art. 158 din Legea privind executarea pedepselor, deoarece, deși a primit anterior o condamnare, se întâmpinase încă selecția actuală a procedurii împotriva acestuia, iar el nu a fost încă condamnat și condamnat o a doua dată. Regulile care impun ca „recidiviștii” să fie păstrați separat de „non-recidiviști” în închisoare erau, prin urmare, inaplicabile. 10. Guvernatorul închisorii a apelat împotriva acestei hotărâri. El a susținut că, în conformitate cu principiul tratamentului diferențiat al diferitelor categorii de prizonieri, reclamantul a fost adăpostit în grupul de prizonieri care, dacă ar fi condamnat, ar fi în categoria „recidivilor”. În plus, închisoarea Stara Zagora a fost o închisoare pentru „non-recidiviști” și cazarea „recidiviștilor”, inclusiv prizonierii reținuți tratați ca astfel, a fost excepțională. 11. Înainte de examinarea apelului, la 9 august 2006, reclamantul a cerut guvernatorului să-l înscrie la școala de închisoare pentru noul an școlar, începând cu 15 septembrie 2006. În timp ce el nu a primit răspuns la cererea sa, la 21 septembrie 2006, el a depus o cerere similară la Hotărârea Execuției Puncțiunilor Ministerului Justiției. 12. La 26 septembrie 2006, Curtea Supremă de Administrație a dat o hotărâre finală cu privire la plângerea reclamantului cu privire la excluderea școlii. În fața Curții Supreme de Administrație, procurorul (care intervine în toate procedurile Curții Supreme) a fost de părere că hotărârea Curții Regionale Stara Zagora era corectă și că apelul guvernatorului închisorii ar trebui respins. Procurorul a exprimat, de asemenea, opinia că motivele pentru recursul de casă nu erau clare și bazate pe o interpretare necorespunzătoare a legii aplicabile, în contradicție cu interpretarea corectă acordată de instanța de primă instanță în hotărârea atacată. În decizia sa, Curtea Supremă a remarcat că înainte de amendamentele din 2002, Legea privind executarea pedepselor impune obligația educației obligatorii a tuturor deținuților cu vârsta sub 40 de ani. Dispoziția actuală prevedea o educație obligatorie numai pentru persoanele cu vârsta sub 16 ani, pentru cei cu vârsta de 16 ani și peste ani era obligația statului să pună la dispoziție educația deținuților care doreau să participe. Cu toate acestea, deținuții condamnați au dreptul de a accesa educația în temeiul dreptului intern numai atunci când au fost condamnați la un an sau mai mult de închisoare, pentru a se asigura că ar avea posibilitatea de a termina un an școlar (a se vedea punctele 15-19 de mai jos). Curtea Supremă a concluzionat: „Dreptul la educație (obligatoriu sau voluntar) este prevăzut și reglementat în legislația Republicii Bulgariei numai în ceea ce privește persoanele private de libertate ca urmare a unei condamnații finale [лиааване от свооода] și nu în ceea ce privește persoanele private de libertate în conformitate cu o măsură de remandă [ 13. Referindu-se la această hotărâre, Hotărârea Execuției Puncțiunilor a răspuns la cererile reclamantului din 9 august și 21 septembrie 2006, informand-l că nu va fi înscris la școala de închisoare pentru anul 2006/07. 14. ulterior, reclamantul a fost condamnat și condamnat la închisoare în ceea ce privește infracțiunea cu arme de foc. El a fost eliminat din închisoarea Stara Zagora la 20 aprilie 2007 și transferat la închisoarea Pazardjik pentru a-și îndeplini sentința. Guvernul a informat Curții că reclamantul nu a depus nici o cerere de a participa la activități educaționale în timpul acelei închisoare. Cu toate acestea, în observațiile sale la Curte, reclamantul a declarat că nu a depus o cerere deoarece nu există școală la închisoarea Pazardjik. În plus, el a trimis documentele Curții care indică că cel puțin un prizonier considerat „recidiv” a participat cu succes la programul de educație la închisoarea Stara Zagora. Reclamantul a fost eliberat din închisoarea Pazardjik la 27 iulie 2008.