Velyo Velev împotriva Bulgariei

Reclamantul s-a născut în 1977 și trăiește în Stara Zagora. În 2003 el a fost condamnat pentru o infracțiune de fraudă și a îndeplinit o condamnare de închisoare în închisoarea Stara Zagora din 11 februarie 2003 până la 9 august 2004. La 1 octombrie 2004, el a fost arestat pe suspectul de posesie ilegală de arme de foc. Între 29 noiembrie 2004 și 20 aprilie 2007, el a fost reținut în închisoarea Stara Zagora, unde a susținut că a fost reținut cu prizonieri „recidiviști” (a se vedea punctul 20 de mai jos). Întrucât el nu a terminat niciodată învățământul secundar, reclamantul a solicitat să fie înscris la școala care operează în închisoarea Stara Zagora. În august 2005, el a depus o cerere scrisă guvernatorului închisoarei Stara Zagora, cerând să fie înscrisă pentru anul școlar 2005/06.

El nu a primit niciun răspuns înainte de începerea anului școlar la 15 septembrie 2005, astfel încât el a scris din nou guvernatorului la 29 septembrie 2005 și, de asemenea, Ministerului Educației și Biroului Procurorului (în Bulgaria, Procurorul este autoritatea competentă pentru a supraveghea executarea legală a detenției anterioare și postconvicției). Reclamantul a primit o scrisoare de la Procurorul din 6 octombrie 2005, care a declarat că administrația penitenciară a avut în considerare în mod corespunzător posibilitatea ca reclamantul să studieze, având în vedere propoziția sa anterioară. Procurorul a afirmat, de asemenea, că afirmația reclamantului cu privire la refuzul accesului la educație nu a fost confirmată.

De asemenea, reclamantul a primit un răspuns din 24 octombrie 2005 de la Ministerul Educației. Scrisoarea a declarat că persoanele private de libertate (лиони от свооода) au dreptul de a continua educația în închisoare și nu au făcut nici o referire specifică la deținuții în închisoare. Între timp, la 19 octombrie 2005, reclamantul a trimis o altă cerere guvernatorului închisorii, Ministerul Educației și Procurorul de Apel. La 26 octombrie 2005, reclamantul a depus o nouă cerere la guvernatorul închisorii, cerând din nou să fie înscrisă la școala de închisoare pentru anul școlar 2005/06. Referindu-se la scrisoarea din 24 octombrie 2005, reclamantul a susținut că Ministerul Educației și-a recunoscut dreptul de a avea acces la educație în închisoare.

La 7 decembrie 2005, el a primit un răspuns semnat de șeful Direcției Execuției Punțiunilor a Ministerului Justiției, respingând cererea sa. Scrisoarea a declarat, printre altele: „S - a stabilit că [reclamantul] nu a fost încă condamnat, iar după condamnare, el va fi transferat la o închisoare pentru rectiviști. Includerea recidiviștilor în programele educaționale și de lucru într-o închisoare pentru nerecidiviști ar duce la o încălcare a cerinței că diferitele categorii de deținuți trebuie să fie menținute separat și să participe la programele corecționale ...” 8. La 21 decembrie 2005, reclamantul a apelat împotriva refuzului de a-l înscrie în școală, susținând că, în absența unei a doua condamnare de închisoare, nu a putut fi tratat ca а „recidivist”.

În declarațiile sale scrise, el a invocat explicit dreptul la educație, astfel cum este garantat de art. 53 din Constituție și de art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție, precum și la art. 77 din Standardul Națiunilor Unite pentru tratarea deținuților, care prevede, printre altele, că „p]rovisionul va fi făcută pentru instruirea ulterioară a tuturor deținuților capabili să beneficieze astfel”. În opinia reclamantului, Legea de execuție a pedepselor din 1969 (a se vedea punctele 15-18 mai jos) impune autorităților aceeași obligație de a oferi acces la educație prizonierilor deținuți în închisoare ca obligație de a oferi un astfel de acces la prizonieri condamnați.

Refuzul nu a urmărit niciun scop legitim și a fost contrar Legii Naționale a Educației din 1991 și Convenției Națiunilor Unite împotriva Discriminării în Educație (publicate în Jurnalul Oficial în 1963). În cadrul audierii el a indicat că alte persoane în situația sa au fost autorizate să studieze și că autoritățile închisoare nu au demonstrat niciun motiv legal pentru refuzul lor. Guvernatorul închisorii a recunoscut că anterior a existat o practică de a oferi acces la școală, dar că acest lucru a fost întrerupt din cauza preocupărilor privind influența „recidiviștilor” asupra „non-recidiviștilor”. Reclamantul a fost refuzat accesul deoarece trebuia să fie tratat ca un „recidiv” în sensul Legii de Execuție a Punțiunilor din 1969 (a se vedea punctul 20 de mai jos) și nu a putut participa la școală deoarece acest lucru l-ar aduce în contact cu non-recidiviști.

Într-o hotărâre din 24 martie 2006, Curtea Regională Stara Zagora a permis apelul reclamantului și a ordonat guvernatorului să-l includă în programul educațional al închisorii. Acesta a constatat, în special, că refuzul guvernatorului închisorii a fost bazat pe presupunerea că reclamantul a fost un „recidivist” și că, din moment ce închisoarea Stara Zagora a fost o închisoare pentru „nonrecidiviști”, a fost datoria administrației închisorii să-l excludă din programele care implică alți deținuți, majoritatea dintre care erau „nonrecidiviști”. Curtea a susținut că reclamantul nu a putut fi considerat un „recidiv”, astfel cum este definit în art. 158 din Legea privind executarea pedepselor, deoarece, deși a primit anterior o condamnare, se întâmpinase încă selecția actuală a procedurii împotriva acestuia, iar el nu a fost încă condamnat și condamnat o a doua dată.

Regulile care impun ca „recidiviștii” să fie păstrați separat de „non-recidiviști” în închisoare erau, prin urmare, inaplicabile. 10. Guvernatorul închisorii a apelat împotriva acestei hotărâri. El a susținut că, în conformitate cu principiul tratamentului diferențiat al diferitelor categorii de prizonieri, reclamantul a fost adăpostit în grupul de prizonieri care, dacă ar fi condamnat, ar fi în categoria „recidivilor”. În plus, închisoarea Stara Zagora a fost o închisoare pentru „non-recidiviști” și cazarea „recidiviștilor”, inclusiv prizonierii reținuți tratați ca astfel, a fost excepțională. 11. Înainte de examinarea apelului, la 9 august 2006, reclamantul a cerut guvernatorului să-l înscrie la școala de închisoare pentru noul an școlar, începând cu 15 septembrie 2006. În timp ce el nu a primit răspuns la cererea sa, la 21 septembrie 2006, el a depus o cerere similară la Hotărârea Execuției Puncțiunilor Ministerului Justiției.

12. La 26 septembrie 2006, Curtea Supremă de Administrație a dat o hotărâre finală cu privire la plângerea reclamantului cu privire la excluderea școlii. În fața Curții Supreme de Administrație, procurorul (care intervine în toate procedurile Curții Supreme) a fost de părere că hotărârea Curții Regionale Stara Zagora era corectă și că apelul guvernatorului închisorii ar trebui respins. Procurorul a exprimat, de asemenea, opinia că motivele pentru recursul de casă nu erau clare și bazate pe o interpretare necorespunzătoare a legii aplicabile, în contradicție cu interpretarea corectă acordată de instanța de primă instanță în hotărârea atacată. În decizia sa, Curtea Supremă a remarcat că înainte de amendamentele din 2002, Legea privind executarea pedepselor impune obligația educației obligatorii a tuturor deținuților cu vârsta sub 40 de ani.

Dispoziția actuală prevedea o educație obligatorie numai pentru persoanele cu vârsta sub 16 ani, pentru cei cu vârsta de 16 ani și peste ani era obligația statului să pună la dispoziție educația deținuților care doreau să participe. Cu toate acestea, deținuții condamnați au dreptul de a accesa educația în temeiul dreptului intern numai atunci când au fost condamnați la un an sau mai mult de închisoare, pentru a se asigura că ar avea posibilitatea de a termina un an școlar (a se vedea punctele 15-19 de mai jos).

Curtea Supremă a concluzionat: „Dreptul la educație (obligatoriu sau voluntar) este prevăzut și reglementat în legislația Republicii Bulgariei numai în ceea ce privește persoanele private de libertate ca urmare a unei condamnații finale [лиааване от свооода] și nu în ceea ce privește persoanele private de libertate în conformitate cu o măsură de remandă [ 13. Referindu-se la această hotărâre, Hotărârea Execuției Puncțiunilor a răspuns la cererile reclamantului din 9 august și 21 septembrie 2006, informand-l că nu va fi înscris la școala de închisoare pentru anul 2006/07. 14. ulterior, reclamantul a fost condamnat și condamnat la închisoare în ceea ce privește infracțiunea cu arme de foc. El a fost eliminat din închisoarea Stara Zagora la 20 aprilie 2007 și transferat la închisoarea Pazardjik pentru a-și îndeplini sentința.

Guvernul a informat Curții că reclamantul nu a depus nici o cerere de a participa la activități educaționale în timpul acelei închisoare. Cu toate acestea, în observațiile sale la Curte, reclamantul a declarat că nu a depus o cerere deoarece nu există școală la închisoarea Pazardjik. În plus, el a trimis documentele Curții care indică că cel puțin un prizonier considerat „recidiv” a participat cu succes la programul de educație la închisoarea Stara Zagora. Reclamantul a fost eliberat din închisoarea Pazardjik la 27 iulie 2008.

5. The applicant was born in 1977 and lives in Stara Zagora. In 2003 he was convicted of a fraud offence and served a sentence of imprisonment in Stara Zagora Prison from 11 February 2003 to 9 August 2004. On 1 October 2004 he was arrested on suspicion of unlawful possession of firearms. Between 29 November 2004 and 20 April 2007 he was detained on remand in Stara Zagora Prison, where he claimed to have been detained with “recidivist” prisoners (see paragraph 20 below). 6. As he had never finished his secondary education, the applicant requested to be enrolled in the school operating inside Stara Zagora Prison. In August 2005 he submitted a written request to the governor of the Stara Zagora Prison, asking to be enrolled for the 2005/06 school year.

He received no reply before the school year began on 15 September 2005, so he wrote again to the governor on 29 September 2005 and also to the Ministry of Education and the Prosecutor’s Office (in Bulgaria, the Prosecutor is the authority competent to oversee the lawful execution of pretrial and post-conviction detention). The applicant received a letter from the Prosecutor, dated 6 October 2005, which said that the prison administration had taken due account of the possibility for the applicant to study, in view of his previous sentence. The Prosecutor further stated that the applicant’s assertion regarding refused access to education had not been confirmed. The applicant also received a reply, dated 24 October 2005, from the Ministry of Education.

The letter stated that individuals deprived of their liberty (лишени от свобода) were entitled to continue their education in prison and made no specific reference to remand prisoners. 7. In the meantime, on 19 October 2005 the applicant sent another request to the prison governor, the Ministry of Education and the Appellate Prosecutor. On 26 October 2005 the applicant filed a new request with the prison governor, again asking to be enrolled in the prison school for the 2005/06 school year. Referring to the letter of 24 October 2005, the applicant argued that the Ministry of Education had recognised his right to access to education in prison. On 7 December 2005 he received a reply signed by the Head of the Execution of Punishments Directorate of the Ministry of Justice, rejecting his request.

The letter stated, inter alia: “It was established that [the applicant] has not yet been convicted. Once convicted, he is to be transferred to a prison for recidivists. The inclusion of recidivists in the educational and work programmes in a prison for non-recidivists would lead to a breach of the requirement that different categories of inmates are to be kept apart and are to participate separately in correctional programmes ...” 8. On 21 December 2005 the applicant appealed against the refusal to enrol him in the school, claiming that in the absence of a second sentence of imprisonment he could not be treated as а “recidivist”.

In his written pleadings he relied explicitly on the right to education as guaranteed by Article 53 of the Constitution and by Article 2 of Protocol No. 1 to the Convention, as well as on Rule 77 of the United Nations Standard Minimum Rules for the Treatment of Prisoners, which provided, inter alia, that “[p]rovision shall be made for the further education of all prisoners capable of profiting thereby”. In the applicant’s opinion the Execution of Punishments Act 1969 (see paragraphs 15-18 below) imposed the same obligation on the authorities to provide access to education to prisoners detained on remand as the obligation to provide such access to sentenced prisoners.

The refusal pursued no legitimate aim and was contrary to the National Education Act 1991 and the United Nations Convention against Discrimination in Education (published in the Official Gazette in 1963). During the hearing he indicated that other persons in his situation were allowed to study and that the prison authorities had not shown any legal ground for their refusal. The prison governor admitted that there had previously been a practice of providing access to the school, but that this had been discontinued because of concerns about the influence of “recidivists” on “non-recidivists”. The applicant had been refused access as he was to be treated as a “recidivist” within the meaning of the Execution of Punishments Act 1969 (see paragraph 20 below) and could not attend the school because this would bring him into contact with non-recidivists.

9. In a judgment of 24 March 2006, the Stara Zagora Regional Court allowed the applicant’s appeal and ordered the governor to include him in the prison’s educational programme. It found, in particular, that the refusal of the prison governor was based on the assumption that the applicant was a “recidivist” and that since the Stara Zagora Prison was a prison for “nonrecidivists”, it was the duty of the prison administration to exclude him from programmes involving other inmates, most of whom were “nonrecidivists”. The court held that the applicant could not be considered a “recidivist”, as defined by section 158 of the Execution of Punishments Act because, although he had previously received a sentence of imprisonment, the current set of proceedings against him were still pending and he had not yet been convicted and sentenced a second time.

The rule requiring that “recidivists” be kept separately from “non-recidivists” in prison was, therefore, inapplicable. 10. The prison governor appealed against that judgment. He argued that, in accordance with the principle for differentiated treatment of the various categories of prisoner, the applicant was accommodated in the group of those remand prisoners who, if convicted, would fall within the category of “recidivists”. Moreover, the Stara Zagora Prison was a prison for “non-recidivists” and the accommodation of “recidivists”, including remand prisoners treated as such, was exceptional. 11. Before the examination of the appeal, on 9 August 2006 the applicant requested the governor to enrol him in the prison school for the new school year, starting 15 September 2006. As he received no reply to his request, on 21 September 2006 he filed a similar request with the Execution of Punishments Directorate of the Ministry of Justice.

12. On 26 September 2006 the Supreme Administrative Court gave a final judgment in respect of the applicant’s complaint about exclusion from the school. Before the Supreme Administrative Court, the prosecutor (who intervenes in all Supreme Court proceedings) was of the view that the decision of the Stara Zagora Regional Court was correct and that the prison governor’s appeal should be dismissed. The prosecutor further expressed the view that the grounds for the cassation appeal were unclear and based on an incorrect interpretation of the applicable law, contrary to the correct interpretation given by the first-instance court in the decision appealed against. In its decision the Supreme Court noted that before the 2002 amendments, the Execution of Punishments Act imposed an obligation for the mandatory education of all prisoners under 40 years of age.

The current provision envisaged mandatory education only for persons under the age of 16; for those aged 16 and over there was an obligation on the State to make education available for prisoners who wished to take part. However, convicted prisoners had a right under domestic law to access education only where they had been sentenced to one year or more of imprisonment, to ensure that they would have the possibility of completing a school year (see paragraphs 15-19 below).

The Supreme Court concluded: “[T]he right to education (whether mandatory or voluntary) is envisaged and regulated in the legislation of the Republic of Bulgaria solely in regard of persons deprived of liberty as a result of a final conviction [лишаване от свобода] and not in regard of those deprived of liberty pursuant to a measure of remand [задържане под стража].” It followed that the question whether the prison authorities unlawfully considered the applicant to be a “recidivist” was irrelevant. 13. Referring to that judgment, on 6 November 2006 the Execution of Punishments Directorate replied to the applicant’s requests of 9 August and 21 September 2006, informing him that he would not be enrolled in the prison school for the year 2006/07.

14. Subsequently, the applicant was convicted and sentenced to imprisonment in respect of the firearms offence. He was removed from Stara Zagora Prison on 20 April 2007 and transferred to Pazardjik Prison to serve his sentence. The Government informed the Court that the applicant did not file any requests to take part in educational activities while at that prison. However, in his observations to the Court, the applicant stated that he did not file a request because there was no school at Pazardjik Prison. In addition, he sent the Court documents which indicated that at least one prisoner considered a “recidivist” had participated successfully in the education programme at Stara Zagora Prison.

The applicant was released from Pazardjik Prison on 27 July 2008.