Mujkanović și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei

Reclamanții, dna Munira Mujkanović, dna Asima Memić, dl Vehidin Elezović, dl Muharem Elezović, dna Naila Bajrić și dna Sabiha Huskanović sunt cetățeni ai Bosniei și Herțegovinei, care s-au născut în 1964, 1938, 1974, 1943, 1945 și, respectiv, 1965. Reclamanții au fost reprezentați de TRIAL (impunitatea de urmărire întotdeauna), o organizație fără scop lucrativ din Geneva. Patru dintre ei au fost acordate asistență juridică. Guvernul Bosniei și Herțegovina („Guvernul”) au fost reprezentate de agentul adjunct al acestora, dna Z. Ibrahimović. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. După declarația de independență din 6 martie 1992, a început un război brutal în Bosnia și Herțegovina.

Se pare că peste 100.000 de persoane și-au pierdut viața și peste 2.000.000 de persoane au fost strămutate în timpul războiului. Se estimează că aproximativ 30.000 de persoane au dispărut și că aproximativ un sfert dintre ele lipsește încă. Conflictul s-a încheiat la 14 decembrie 1995, când a intrat în vigoare Hotărârea-cadru general pentru pace în Bosnia și Herțegovina. În conformitate cu acest acord, Bosnia și Herțegovina constă din două Entități, Federația Bosnia și Herțegovina și Republica Srpska. La 25 mai 1993, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 827 de instituire a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavia („ICTY”), cu sediul în Haga.

Peste 70 de persoane au fost deja condamnate și se desfășoară proceduri pentru 20 de acuzați. În perioada din februarie 1996 până în octombrie 2004, procurorii locali din Bosnia și Herțegovina au fost obligați să prezinte dosare de caz ICTY pentru revizuire; nimeni nu ar putea fi arestat în cazul suspiciunilor de crime de război, cu excepția cazului în care Biroul ICTY al Procurorului a primit înainte dosarul și a constatat că conținea acuzații credibile (procedură „Rulele de drum”). În plus, ICTY are primată asupra instanțelor naționale și ar putea prelua investigațiile și procedurile naționale în orice etapă în interesul justiției internaționale.

Ca parte a strategiei de finalizare a ICTY, la începutul anului 2005, au fost înființate camere de crime de război în cadrul Curții de Bosnia și Herțegovina („Curtea de Stat”) cu primată asupra altor instanțe din Bosnia și Herțegovina în ceea ce privește crimele de război (pentru informații despre această instanță și jurisdicția sa asupra cazurilor de crime de război, a se vedea Maktouf și Damjanović c. Bosnia și Herțegovina [GC], nr. 2312/08 și 34179/08, §§ 34-40, CEDO 2013). Mai mult de 100 de persoane au fost în cele din urmă condamnate de Curtea de Stat. În plus, Comisia Internațională pentru Persoanele Dispărute („ICMP”) a fost înființată la inițiativa Președintelui Clinton al Statelor Unite în 1996. În 2005, guvernul Bosnia-Herzegovina și ICMP au înființat un Institut de Persoane Dispărute, cu sediul în Sarajevo (a se vedea punctul 26 de mai jos).

Acesta a devenit operațional la 1 ianuarie 2008. Înainte de războiul din 1992-1995, populația municipiului din Prijedor a fost amestecată etnic: conform unui recensement din 1991, din o populație totală de 112.000, 44% erau bosniaci, 42.5% sârbi, 5,5% croați; 8% alți. La 30 aprilie 1992 Partidul Democrat sârb a preluat controlul orașului Prijedor în conformitate cu un plan secret făcut în avans (în special instrucțiunile pentru organizarea și activitatea organelor poporului sârb din Bosnia și Herțegovina într-un stat de urgență, adoptate de Consiliul Principal al Partidului Democrat sârb la 19 decembrie 1991). La scurt timp după aceea, a început purificarea etnică. Până la sfârșitul anului 1992 nu au mai rămas bosniaci și croați în municipiul Prijedor (cu privire la situația din zona Prijedor atunci, a se vedea hotărârea ICTY în cazul Stanišić și Župljanin, IT-08-91-T, §§§ 500-684, 27 martie 2013, nu încă final).

Una dintre numeroasele crime comise în contextul curățeniei etnice a zonei Prijedor a fost luarea de aproximativ 150-200 de deținuți de sex masculin din tabăra Trnopolje la locația numită Korićanske Stijene și uciderea lor de polițiștii Prijedor la 21 august 1992. Bărbații au fost obligați să părăsească autobuzele și să meargă spre gorge, unde le s-a spus să îngenuncheze. Apoi a început tragerea. Cadavrele au căzut în gorge sau au fost împinse peste margine. Grenade au fost apoi aruncate în gorge pentru a se asigura că nimeni nu a supraviețuit. incidentul a durat aproximativ o jumătate de oră. Quinze polițiști au fost raportate să fie implicați în incident.

Doar douăsprezece persoane au supraviețuit masacrului, în principal prin a se ascunde sub cadavrele altor persoane (ibid., §§641-42; și hotărârea ICTY în cazul dlui, IT-02-59-S, § 10, 31 martie 2004). Dl Fahrudin Mujkanović (soțul dnei Munira Mujkanović), dl Asmir Memić (fiul dnei Asima Memić), dl Fahrudin Elezović (tăpânul dnei Vehidin Elezović), dl Edin Elezović și dl Emir Elezović (fiii dnei Muharem Elezović), dl Zafir Bajrić și Šerif Bajrić (fiul și soțul dnei Naila Bajrić), și dl Zijad Huskanović (soțul dnei Sabiha Hunović) au fost uciși în acest incident (a se vedea hotărârea ICTY în cazul Stanišić și Župpianin, citată mai sus, §§ 1949-50, 2033-34, 2036-37, 2278-79, 2290-92; și Hotărârea Curtei în cazul Ivankov, p. La 24 iulie 2003, dl Darko dr.

..a acuzat vinovat înaintea ICTY că a participat la uciderea la Korićanske Stijene. El a fost condamnat la 17 ani de închisoare. 10. La 31 iulie 2003, ICTY a condamnat dl. Milomir Stakić, figura principală în municipiul de război din Prijedor, pentru, printre altele, uciderea la Korićanske Stijene și a condamnat-o la închisoare pe viață. La 22 martie 2006, o cameră de apel a susținut condamnarea împotriva dlui Stakić și a rendu hotărârea sa, condamnându-l la 40 de ani de închisoare.

11. La 27 martie 2013, o cameră de judecată a ICTY a condamnat dl Mićo Stanišić și dl Stojan Župljanin, cifre-cheie ale poliției în timp de război a Republicii Srpska, de participarea la o întreprindere criminală comună pentru a elimina bosniacii și croați din teritoriul Republicii Srpska, care a fost o consecință naturală și previzibilă, printre altele, uciderea la Korićanske Stijene (a treia categorie a întreprinderii criminale comune – o definiție a acestei forme de răspundere este stabilită în hotărârea TCTY în cazul Tadić, IT-94-1-A, § 204, 15 iulie 1999). Fiecare dintre ei a fost condamnat la 22 de ani de închisoare. Cazul este în prezent în așteptare înaintea unei Camere de Apel ale ICTY.

12. Un caz împotriva dlui Radovan Karadžić, președintele de război al Republicii Srpska, este în prezent în așteptare înaintea ICTY. El este acuzat, printre altele, de participarea la o întreprindere criminală comună pentru a elimina permanent bosniacii și croați din Republika Srpska, care a fost o consecință naturală și previzibilă de uciderea la Korićanske Stijene (a treia categorie a întreprinderii criminale comune). 13. După cum se menționează la punctul 5 de mai sus, camerele de crime de război au fost înființate în cadrul Curții de Stat în 2005. La scurt timp după aceea, Procurorul din Bosnia și Herțegovina („Procurorul de Stat”) a deschis o anchetă privind uciderea la Stijene Korićanske.

În următorii trei ani, peste 150 de persoane au fost interogate, ceea ce a dus la acuzații împotriva 13 persoane (a se vedea punctele 14-15 de mai jos). În plus, mandatele internaționale de arestare au fost emise împotriva a două persoane care încă sunt la fugă, dle Draško Krndija și Željko Zec. 14. La 8 ianuarie 2009, procurorul de stat a emis o acuzație împotriva a opt persoane pentru participarea la uciderea la Korićanske Stijene ca infracțiune împotriva umanității (de exemplu, dle Damir Ivanković, Gordan, Ljubiša Četić, Zoran Babić, Milorad Škrbić, Dušan Janković, Željko Stojnić și Milorad Radaković). Cu toate acestea, la 22 iunie 2009, 26 august 2009 și 9 martie 2010, trei dintre ei, dle Ivanković, δurić și Četić, au schimbat motivul pentru a fi vinovați.

Ei au fost apoi condamnați la 14, 8 și, respectiv, 13 ani de închisoare. 15. La 10 iulie 2009 și 17 septembrie 2009 procurorul de stat a emis acuzații împotriva celor cinci persoane pentru aceeași infracțiune (Saša Zečević, Radoslav Knežević, Marinko Ljepoja, Petar Čivčić și Branko Topola). Ei au intrat în vigoare la 13 iulie și, respectiv, 18 septembrie 2009, toate acuzate au impus să nu fie vinovate în acuzația lor. Curtea de Stat a hotărât să se alăture cazurilor împotriva acestor cinci persoane la 3 noiembrie 2009. La 21 decembrie 2010, o cameră de judecată a Curții de Stat a constatat că patru persoane sunt vinovate de participarea la uciderea la Korićanske Stijene ca o crimă împotriva umanității (Messrs Zoran Babić, Milorad Škrbić, Dušan Janković și Željko Stojnić) și le-a condamnat, respectiv, la 22, 22, 27 și 15 ani de închisoare.

La 25 octombrie 2011, o cameră de apel a Curții de Stat a anulat această hotărâre și a programat o nouă ședință. La 15 februarie 2013, a condamnat aceste patru persoane ale aceleași infracțiuni și le-a condamnat la 22, 21, 21 și, respectiv, la 15 ani de închisoare. Unul acuzat în acest caz, dl Milorad Radaković, a fost achitat. 17. La 28 iunie 2012, o cameră de judecată a Curții de Stat a constatat încă trei persoane vinovate de această infracțiune (Saša Zečević, Radoslav Knežević și Marinko Ljepoja) și a condamnat fiecare la 23 de ani de închisoare. Ceilalți doi acuzați în acest caz, Petar Čivčić și Branko Topola, au fost achitați. O camera de apel a Curții de Stat a susținut recent această hotărâre.

18. În diferite date între 1998 și 2005, reclamanții au solicitat și au obținut declarații de deces presupus în ceea ce privește rudele lor dispărute. 19. Patru exhumări au fost efectuate până în prezent la Korićanske Stijene: mai 2003, octombrie 2003, iulie-august 2009 și aprilie 2013. Nouăzeci de victime au fost identificate de ADN (a se vedea Hotărârea Curții de Stat în cazul Zečević și alții, S1 1 K 003365 09 KrI, p. 88-95, 28 iunie 2012), inclusiv dl Asmir Memić pe baza a patru oase la 23 iunie 2011 și dl Zafir Bajrić pe baza a două oase în ziua următoare. La 24 iunie 2011, ICMP a confirmat prin testele ADN că unele fragmente de oase exhumate la Korićanske stijene aparțineau fie dlui Edin Elezović, fie dlui Emir Elezović (deoarece erau frați și nu aveau copii, rămășițele mortale disponibile nu erau suficiente pentru identificarea definitivă).

20. În jur de zece corpuri arse au fost, de asemenea, exhumate (ibid., p. 7). În 2006, toate reclamanții au depus apeluri constituționale care susțin că reacția autorităților la dispariția rudelor lor a constituit o încălcare a articolelor 2, 3, 5, 8 și/sau 13 din Convenție. 22. La 16 iulie 2007, Curtea Constituțională a hotărât să se alăture 227 de cazuri similare și a emis o decizie de grup care constată încălcarea articolelor 3 și 8 din Convenție. Acesta a ordonat autorităților să elibereze orice informații în custodia lor referitoare la soarta sau locația persoanelor dispărute în cauză și să se asigure că agențiile de stat prevăzute de Legea 2004 privind persoanele dispărute (Institutul pentru persoane dispărute, Registrele Centrale și Fondul pentru persoane dispărute) devin operaționale în termen de șase luni.

Nu s-a acordat nicio compensație. 23. În cadrul mandatului său de examinare a plângerilor privind neexecuția hotărârilor sale, la 27 martie 2009, Curtea Constituțională a concluzionat că decizia din 16 iulie 2007, menționată mai sus, trebuie să fie luată în considerare în ciuda faptului că unele dintre agențiile de stat preconizate prin Legea privind persoanele dispărute din 2004 (precis, înregistrările centrale și Fondul pentru persoane dispărute) nu au devenit încă operaționale.

Acesta a susținut că nu era necesară o nouă acțiune de la Curtea Constituțională, deoarece nerespectarea unei hotărâri similare era deja raportată procurorului de stat (neexecutarea unei hotărâri finale și executibile a Curții Constituționale constituie o infracțiune penală; pentru legea relevantă în acest sens, a se vedea Bobić c. Bosnia și Herțegovina, nr. 26529/10, §§§ 14-15, 3 mai 2012). 24. La date diferite din 2009 și 2010 toți reclamanții au solicitat daune de la Republica Srpska pentru moartea rudelor lor în cadrul schemei generale de compensare a daunelor de război ale Republicii Srpska (pentru mai multe informații despre acest schemă, a se vedea Čolić și alții c. Bosnia și Herțegovina, nos.

1218/07 și al., § 10, 10 noiembrie 2009). Într-unul dintre reclamanți, dna Asima Memić, a depus un recurs la Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovina în acest sens, care este încă în curs. 25. Legea 2004 privind persoanele dispărute a intrat în vigoare la 17 noiembrie 2004 (Gazette Oficiale a Bosnia și Herțegovina nr. 50/04). În conformitate cu art. 3 din Lege, familiile au dreptul de a cunoaște soarta persoanelor dispărute (care este, locul lor în care sunt încă în viață, sau circumstanțele morții și locul înmormântării lor, dacă sunt morți) și de a obține rămășițele lor muritoare. În conformitate cu art. 4 din Lege, autoritățile interne relevante au obligația de a furniza toate informațiile respective în deținerea acestora.

26. Secțiunea 7 din respectiva Lege prevede crearea unui Institut de Persoane Dispărute. În 2005, ICMP și Guvernul Bosniei și Herțegovina au fondat Institutul, sedimentat la Sarajevo, în conformitate cu această dispoziție și cu Hotărârea privind presupunerea rolului cofondatorilor Institutului pentru Persoanele Dispărute din Bosnia și Herțegovina (Gazette Oficiale a Bosniei și Herțegovina, Serie Internațională a Tratatului, nr. 13/05). A devenit operațional la 1 ianuarie 2008. Unul dintre organele acestui Institut este un consiliu consultativ, format din șase reprezentanți ai familiilor persoanelor dispărute (a se vedea art. 10 din acordul menționat mai sus). 27. În conformitate cu art. 9 din Act, statutul persoanei dispărute se încheie la data identificării.

Prin urmare, dacă o persoană dispărută este declarată moartă, dar rămășițele muritoare nu au fost găsite și identificate, procesul de urmărire continuă. 28. În conformitate cu art. 11 din Lege, familiile persoanelor dispărute au dreptul la sprijin financiar lunar în anumite condiții, în special în cazul în care acestea au fost susținute de membrii familiei dispărute până la dispariția sa și în cazul în care încă au nevoie de sprijin (cu alte cuvinte, dacă acestea nu sunt în locuri de muncă plătite și nu primesc beneficii de bunăstare dincolo de 25% din salariul mediu plătit în Bosnia și Herțegovina). Secțiunea 15 din Lege prevede crearea unui fond pentru persoanele dispărute în acest scop. Cu toate acestea, pe măsură ce Fondul nu a fost încă înființat, nu s-a efectuat nici o plată până acum.

29. Familiile persoanelor dispărute au dreptul, printre altele, la administrarea temporară a proprietăților persoanelor dispărute, la înmormântarea morților la cheltuieli publice și la prioritate în accesul la educație și la ocuparea forței de muncă pentru copiii persoanelor dispărute (art. 18 din lege). 30. Secțiunea 21 din Lege prevede crearea dosarelor centrale în scopul verificării informațiilor privind persoanele dispărute din diferite surse (agenții guvernamentale, asociații de familii de persoane dispărute, ICMP și Comitetul Internațional al Crucii Roșii) și crearea unei baze de date unice. În timp ce Central Records a fost fondat la 3 februarie 2011, se pare că procesul de verificare este încă în curs de desfășurare.

Odată ce acest proces este încheiat, toate cele înregistrate ca lipsă vor fi declarate moarte (secțiunea 27 din Act), dar procesul de urmărire va continua totuși (a se vedea punctul 27 de mai sus). 31. În ciuda faptului că procesul de verificare prevăzut la alineatul (30) de mai sus este în așteptare, orice persoană poate solicita eliberarea unei declarații de deces presupus cu privire la o persoană dispărută (a se vedea Legea privind procedurile necontențioase din 1998, Gazettea Oficială a Federației Bosnia-Herzegovina, nr. 2/98, 39/04, 73/05; Legea de procedură necontinentală 2009, Jurnalul Oficial al Republicii Srpska, nr. 36/09).

În conformitate cu modificarea articolului 69 din Legea privind asistența socială din 1999 (Jornalul Oficial al Federației Bosnia-Herzegovina nr. 39/06), care a intrat în vigoare în septembrie 2006, rudele persoanelor dispărute au fost obligate să caute astfel de declarații cu privire la rudele lor dispărute până în septembrie 2008, în cazul în care au dorit să mențină beneficiile sociale prevăzute de această lege. Nu există o astfel de obligație în legislația Republicii Srpska, în cazul în care majoritatea actualelor solicitanți locuiesc (cu excepția dnei Munira Mujkanović).

1. The applicants, Ms Munira Mujkanović, Ms Asima Memić, Mr Vehidin Elezović, Mr Muharem Elezović, Ms Naila Bajrić and Ms Sabiha Huskanović are citizens of Bosnia and Herzegovina who were born in 1964, 1938, 1974, 1943, 1945 and 1965, respectively. They live in different towns near the city of Prijedor. The applicants were represented by TRIAL (Track Impunity Always), a non-profit organisation based in Geneva. Four of them had been granted legal aid.