- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 8 iulie 2014
- Stat pârât
- BIH;MNE;SRB
- Concluzia
- Inadmisibil
Šeremet împotriva Bosniei și Herțegovinei și a Muntenegrului și a Serbiei
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Renad Šeremet, este un cetățean al Bosniei și Herțegovina, născut în 1966 și trăiește în Sarajevo. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl D. Alagić, un avocat practicant la Sarajevo. Guvernul Bosniei și Herțegovina (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Mijić. Solicitarea nu a fost comunicată guvernelor Muntenegru și Serbiei. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. După declarația de independență din 6 martie 1992, a început un război brutal în Bosnia și Herțegovina. Se pare că peste 100.000 de persoane și-au pierdut viața și peste 2.000.000 de persoane au fost strămutate în cursul războiului. Se estimează că aproximativ 30.000 de persoane au dispărut și că încă lipsesc aproximativ un sfert din ele.
Conflictul s-a încheiat la 14 decembrie 1995 când a intrat în vigoare Hotărârea-cadru general pentru pace în Bosnia și Herțegovina. În conformitate cu acest acord, Bosnia și Herțegovina este format din două Entități, Federația Bosnia și Herțegovina și Republika Srpska. La 25 mai 1993, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 827 de instituire a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavia („ICTY”), cu sediul în Haga. Peste 70 de persoane au fost deja condamnate și se desfășoară proceduri pentru 20 de acuzați. În perioada din februarie 1996 până în octombrie 2004, procurorii locali din Bosnia și Herțegovina au fost obligați să prezinte dosare de caz ICTY pentru revizuire; nimeni nu ar putea fi arestat în cazul suspiciunilor de crime de război, cu excepția cazului în care Biroul ICTY al Procurorului a primit înainte dosarul și a constatat că conținea acuzații credibile (procedură „Rulele de drum”).
În plus, ICTY are primată asupra instanțelor naționale și ar putea prelua investigațiile și procedurile naționale în orice etapă în interesul justiției internaționale. Ca parte a strategiei de finalizare a ICTY, la începutul anului 2005, au fost înființate camere de crime de război în cadrul Curții de Bosnia și Herțegovina („Curtea de Stat”) cu primată asupra altor instanțe din Bosnia și Herțegovina în ceea ce privește crimele de război (pentru informații despre această instanță și jurisdicția sa asupra cazurilor de crime de război, a se vedea Maktouf și Damjanović c. Bosnia și Herțegovina [GC], nr. 2312/08 și 34179/08, §§ 34-40, CEDO 2013). Mai mult de 100 de persoane au fost în cele din urmă condamnate de Curtea de Stat.
În plus, Comisia Internațională pentru Persoanele Dispărute („ICMP”) a fost înființată la inițiativa Președintelui Clinton al Statelor Unite în 1996. În 2005, guvernul Bosnia-Herzegovina și ICMP au înființat un Institut de Persoane Dispărute, cu sediul în Sarajevo (a se vedea punctul 17 mai jos). În timpul războiului 1992-1995, cartierul Grbavica din Sarajevo a fost controlat de forțele VRS. În primele luni ale războiului, mulți bosniaci și croați au fost ucisi, dispăruti, torturați și/sau violați de un grup paramilitar condus de Veselin Vlahović, cunoscut și sub numele de Batko. Se pare că părinții reclamanților au fost uciși de acest grup la 9 iulie 1992. La 2 octombrie 2002, dna Biljana Plavšić, una dintre figurile politice de conducere în timp de război ale Republicii Srpska, a declarat vinovat înaintea ICTY pentru a participa la persecuția bosniacilor și croaților din, printre altele, cartierul Grbavica din Sarajevo.
Ea a fost condamnată la 11 ani de închisoare. Cazurile împotriva Radovan Karadžić, liderul civil în timp de război al Republicii Srpska, Ratko Mladić, liderul militar în timp de război al acestei Entități, și Vojislav Šešelj, o figură politică de lider al Serbiei în anii 1990, sunt, de asemenea, în așteptare înaintea ICTY. Acestea sunt însărcinate cu participarea la o întreprindere criminală comună pentru a elimina în mod permanent bosniacii și croați din, printre altele, zona Sarajevo. 10. După cum se menționează la punctul 5 de mai sus, camerele de crime de război au fost înființate în cadrul Curții de Stat în 2005. În 2008 a fost emis un mandat de arestare internațional împotriva Veselin Vlahović, menționat la punctul 7. El a fost arestat în Spania și extraditat în Bosnia și Herțegovina în 2010. La 17 februarie 2011, Procurorul Bosnia și Herțegovina („Procurorul de Stat”) a emis o acuzație împotriva lui pentru crime împotriva umanității.
După ce a auzit mai mult de 100 de mărturii, la 29 martie 2013, o cameră de judecată a Curții de Stat l-a considerat vinovat de participare la comisia unor crime, bătăi, violuri și alte crime din cartierul Grbavica din Sarajevo, în 1992, ca parte a unui atac generalizat și sistematic împotriva populației civile non-serbe din acest teritoriu și l-a condamnat la 45 de ani de închisoare (pedeapsa cea mai grea din Bosnia și Herțegovina). La 13 iunie 2014, o cameră de apel a Curții de Stat a susținut condamnarea împotriva Veselin Vlahović și a rendu hotărârea sa, condamnându-l la 42 de ani de închisoare.
11. La 9 noiembrie 2011 și 22 noiembrie 2013 Camerele de judecată ale Curții de Stat au constatat, de asemenea, că doi dintre complicii săi au fost vinovați de participare la comisia unor crime, bătăi, violuri și alte infracțiuni din cartierul Grbavica din Sarajevo în 1992 ca parte a unui atac generalizat și sistematic împotriva populației civile non-Serbe din Grbavica și le-au condamnat la 18 (Saša Baričanin) și la 11 ani de închisoare (Zoran Dragičević, de asemenea cunoscut sub numele de Krompir). La 28 martie 2012 și, respectiv, 28 februarie 2014, Camerele de apel ale Curții de Stat au susținut aceste hotărâri de primă instanță. 12. La 14 octombrie 2002, reclamantul a solicitat și a obținut declarații de deces presupus în ceea ce privește părinții săi.
13. Tatăl reclamantului, Fahrudin Šeremet, a fost identificat de ADN la 28 decembrie 2005. Mama sa, Zijada Šeremet, nu a fost încă identificată. 14. La 3 noiembrie 2004, Comisia Drepturilor Omului a afirmat că s-a încălcat articolele 3 și 8 din Convenție. Acesta a ordonat Republika Srpska să elibereze toate informațiile în custodia sa cu privire la soarta sau locația părinților reclamantului și să efectueze o investigație completă, semnificativă, aprofundată și detaliată care vizează să anunțe soarta sau locația părinților reclamantului și să aducă responsabil în judecată. În sfârșit, acesta a acordat reclamantului 5.000 de mărci convertibile (BAM) pentru prejudiciu moral. 15. Prin hotărârea Curții Cantonale de la Sarajevo din 23 septembrie 2011, reclamantul a primit daune în ceea ce privește dispariția și moartea părinților săi în valoare de BAM 35 000. Republika Srpska a prezentat un recurs împotriva acestei hotărâri care ar părea încă în așteptare.
16. Legea privind persoanele dispărute din 2004 a intrat în vigoare la 17 noiembrie 2004 (Gazettelul Oficial al Bosniei și Herțegovina nr. 50/04). În conformitate cu art. 3 din Act, familiile au dreptul de a cunoaște soarta persoanelor dispărute (care este, locul lor în care acestea sunt încă în viață, sau circumstanțele morții și locul înmormântării lor, dacă sunt morți) și de a obține rămășițele morților lor. În conformitate cu art. 4 din Lege, autoritățile interne relevante au obligația de a furniza toate informațiile respective în deținerea acestora. 17. Secțiunea 7 din această Lege prevede crearea unui Institut de persoane dispărute.
În 2005, ICMP și Guvernul Bosniei și Herțegovina au fondat Institutul, sedimentat la Sarajevo, în conformitate cu această dispoziție și cu Hotărârea privind presupunerea rolului cofondatorilor Institutului pentru Persoanele Dispărute din Bosnia și Herțegovina (Gazette Oficiale a Bosniei și Herțegovina, Serie Internațională a Tratatului, nr. 13/05). A devenit operațional la 1 ianuarie 2008. Unul dintre organele acelui Institut este un consiliu consultativ, format din șase reprezentanți ai familiilor persoanelor dispărute (a se vedea art. 10 din acordul menționat mai sus). 18. În conformitate cu art. 9 din Act, statutul persoanei dispărute se încheie la data identificării. Prin urmare, dacă o persoană dispărută este declarată moartă, dar rămășițele muritoare nu au fost găsite și identificate, procesul de urmărire continuă.
19. În conformitate cu art. 11 din Lege, familiile persoanelor dispărute au dreptul la sprijin financiar lunar în anumite condiții, în special în cazul în care acestea au fost susținute de membrii familiei dispărute până la dispariția sa și în cazul în care încă au nevoie de sprijin (cu alte cuvinte, dacă acestea nu sunt în locuri de muncă plătite și nu primesc beneficii de bunăstare dincolo de 25% din salariul mediu plătit în Bosnia și Herțegovina). Secțiunea 15 din Lege prevede crearea unui fond pentru persoanele dispărute în acest scop. Cu toate acestea, pe măsură ce Fondul nu a fost încă înființat, nu s-a efectuat nici o plată până acum. 20. Familiile persoanelor dispărute au dreptul, printre altele, la administrarea temporară a proprietăților persoanelor dispărute, la înmormântarea morților la cheltuieli publice și la prioritate în accesul la educație și la ocuparea forței de muncă pentru copiii persoanelor dispărute (secțiunea 18 din lege).
21. Secțiunea 21 din Lege prevede crearea dosarelor centrale în scopul verificării informațiilor privind persoanele dispărute din diferite surse (agenții guvernamentale, asociații de familii de persoane dispărute, ICMP și Comitetul Internațional al Crucii Roșii) și crearea unei baze de date unice. În timp ce Central Records a fost fondat la 3 februarie 2011, ar părea că procesul de verificare este încă în curs de desfășurare. Odată ce acest proces este încheiat, toate cele înregistrate ca lipsă vor fi declarate moarte (secțiunea 27 din Act), dar procesul de urmărire va continua totuși (a se vedea punctul 18 de mai sus).
22. În ciuda faptului că procesul de verificare prevăzut la punctul 21 de mai sus este în așteptare, orice persoană poate solicita eliberarea unei declarații de deces presupus cu privire la o persoană dispărută (a se vedea Legea privind procedurile necontențioase din 1998, Gazette Oficiale a Federației Bosnia-Herzegovina, nr. 2/98, 39/04, 73/05; și Legea de procedură necontențioasă 2009, Gazette Oficială a Republicii Srpska, nr. 36/09).
1. The applicant, Mr Renad Šeremet, is a citizen of Bosnia and Herzegovina, who was born in 1966 and lives in Sarajevo. He was represented before the Court by Mr D. Alagić, a lawyer practising in Sarajevo.
The Government of Bosnia and Herzegovina (“the Government”) were represented by their Agent, Ms M. Mijić. The application was not communicated to the Governments of Montenegro and Serbia.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
After its declaration of independence on 6 March 1992, a brutal war started in Bosnia and Herzegovina. It would appear that more than 100,000 people lost their lives and more than 2,000,000 people were displaced in the course of the war. It is estimated that around 30,000 people went missing and that around one quarter of them is still missing. The conflict came to an end on 14 December 1995 when the General Framework Agreement for Peace in Bosnia and Herzegovina entered into force. In accordance with that Agreement, Bosnia and Herzegovina consists of two Entities, the Federation of Bosnia and Herzegovina and the Republika Srpska.
In response to atrocities then taking place in Bosnia and Herzegovina, on 25 May 1993 the United Nations Security Council passed Resolution 827 establishing the International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia (“the ICTY”), headquartered in The Hague. More than 70 individuals have already been convicted and proceedings are ongoing for 20 accused. In the period from February 1996 until October 2004, local prosecutors in Bosnia and Herzegovina were required to submit case files to the ICTY for review; no person could be arrested on suspicion of war crimes unless the ICTY Office of the Prosecutor had received the case file beforehand and found it to contain credible charges (the “Rules of the Road” procedure). Moreover, the ICTY had primacy over national courts and could take over national investigations and proceedings at any stage in the interest of international justice. As part of the ICTY’s completion strategy, in early 2005 war crimes chambers were set up within the Court of Bosnia and Herzegovina (“the State Court”) with primacy over other courts in Bosnia and Herzegovina as regards war crimes (for information about that court and its jurisdiction over war crimes cases, see Maktouf and Damjanović v. Bosnia and Herzegovina [GC], nos. 2312/08 and 34179/08, §§ 34-40, ECHR 2013). More than 100 persons have been finally convicted by the State Court.
Furthermore, the International Commission on Missing Persons (“the ICMP”) was established at the initiative of United States President Clinton in 1996. It is currently headquartered in Sarajevo. Reportedly, the ICMP has so far identified by DNA more than 14,000 missing persons in Bosnia and Herzegovina, whereas local authorities have identified more than 8,000 missing persons by other methods. In 2005 the Government of Bosnia and Herzegovina and the ICMP established a Missing Persons Institute, also headquartered in Sarajevo (see paragraph 17 below). It became operational on 1 January 2008.
During the 1992-95 war the Grbavica neighbourhood of Sarajevo was controlled by the VRS forces. In the first several months of the war, many Bosniacs and Croats were killed, disappeared, tortured and/or raped by a paramilitary group led by Veselin Vlahović, also known as Batko. It would appear that the applicant’s parents were killed by that group on 9 July 1992.
On 2 October 2002 Ms Biljana Plavšić, one of the war-time leading political figures of the Republika Srpska, pleaded guilty before the ICTY to having participated in the persecution of Bosniacs and Croats from, among other areas, the Grbavica neighbourhood of Sarajevo. She was sentenced to 11 years’ imprisonment.
Cases against Radovan Karadžić, the war-time civilian leader of the Republika Srpska, Ratko Mladić, the war-time military leader of that Entity, and Vojislav Šešelj, a leading political figure of Serbia in the 1990s, are also pending before the ICTY. They are charged with the participation in a joint criminal enterprise to permanently remove Bosniacs and Croats from, inter alia, the Sarajevo area.
As indicated in paragraph 5 above, war crimes chambers were set up within the State Court in 2005. In 2008 an international arrest warrant was issued against Veselin Vlahović, mentioned in paragraph 7. He was arrested in Spain and extradited to Bosnia and Herzegovina in 2010. On 17 February 2011 the Prosecutor of Bosnia and Herzegovina (“the State Prosecutor”) issued an indictment against him for crimes against humanity. Having heard more than 100 testimonies, on 29 March 2013 a Trial Chamber of the State Court found him guilty of participation in the commission of a number of killings, beatings, rapes and other crimes in the Grbavica neighbourhood of Sarajevo in 1992 as a part of a widespread and systematic attack against the non-Serb civilian population of that territory and sentenced him to 45 years’ imprisonment (the heaviest penalty in Bosnia and Herzegovina). On 13 June 2014 an Appeals Chamber of the State Court upheld the conviction against Veselin Vlahović and rendered its judgment, sentencing him to 42 years’ imprisonment.
On 9 November 2011 and 22 November 2013 Trial Chambers of the State Court found also two of his accomplices guilty of participation in the commission of a number of killings, beatings, rapes and other crimes in the Grbavica neighbourhood of Sarajevo in 1992 as a part of a widespread and systematic attack against the non-Serb civilian population of Grbavica and sentenced them to 18 (Saša Baričanin) and 11 years’ imprisonment (Zoran Dragičević, also known as Krompir). On 28 March 2012 and 28 February 2014, respectively, Appeals Chambers of the State Court upheld those first-instance judgments.
On 14 October 2002 the applicant sought and obtained declarations of presumed death with respect to his parents.
The applicant’s father, Fahrudin Šeremet, was identified by DNA on 28 December 2005. His mother, Zijada Šeremet, has not yet been identified.
On 3 November 2004 the Human Rights Commission held that there had been a violation of Articles 3 and 8 of the Convention. It ordered the Republika Srpska to release any and all information in its custody pertaining to the fate or whereabouts of the applicant’s parents and to conduct a full, meaningful, thorough and detailed investigation aimed at making known the fate or whereabouts of the applicant’s parents and bringing the responsible to justice. Lastly, it awarded the applicant 5,000 convertible marks (BAM) for non-pecuniary damage.
By a judgment of the Sarajevo Cantonal Court of 23 September 2011 the applicant was awarded damages as regards the disappearance and death of his parents in the amount of BAM 35,000. The Republika Srpska lodged an appeal against that judgment which would appear to be still pending.
The Missing Persons Act 2004 entered into force on 17 November 2004 (Official Gazette of Bosnia and Herzegovina no. 50/04). In accordance with section 3 of the Act, families have the right to know the fate of missing persons (that is, their whereabouts if they are still alive, or the circumstances of death and their place of burial, if they are dead) and to obtain their mortal remains. Under section 4 of the Act, the relevant domestic authorities have the obligation to provide any and all such information in their keeping.
Section 7 of that Act provides for the setting up of a Missing Persons Institute. In 2005 the ICMP and the Government of Bosnia and Herzegovina founded the Institute, headquartered in Sarajevo, pursuant to that provision and the Agreement on Assuming the Role of Co-founders of the Missing Persons Institute of Bosnia and Herzegovina (Official Gazette of Bosnia and Herzegovina, International Treaty Series, no. 13/05). It became operational on 1 January 2008. One of the organs of that Institute is an Advisory Board, comprised of six representatives of families of missing persons (see Article 10 of the Agreement mentioned above).
In accordance with section 9 of the Act, the status of missing person comes to an end on the date of identification. Therefore, if a missing person is declared dead but the mortal remains have not been found and identified, the process of tracing continues.
Pursuant to section 11 of the Act, the families of missing persons are entitled to monthly financial support under some conditions, notably if they were supported by the missing family member until his or her disappearance and if they are still in need of support (in other words, if they are not in paid employment and do not receive welfare benefits beyond 25% of the average salary paid in Bosnia and Herzegovina). Section 15 of the Act provides for the setting up of a Missing Persons Fund for that purpose. However, as the Fund has not yet been established, no payment has been made so far.
Families of missing persons are also entitled to, inter alia, temporary administration of the property of missing persons, burial of mortal remains at public expense and priority in access to education and employment for the children of missing persons (section 18 of the Act).
Section 21 of the Act provides for the setting up of Central Records with the aim of verifying information about missing persons from different sources (government agencies, associations of families of missing persons, the ICMP and the International Committee of the Red Cross) and creating a single database. While Central Records were founded on 3 February 2011, it would appear that the verification process is still ongoing. Once that process is completed, all those recorded as missing will be declared dead (section 27 of the Act), but the tracing process will nevertheless continue (see paragraph 18 above).
Despite the fact that the verification process outlined in paragraph 21 above is pending, any person may request that a declaration of presumed death be issued with respect to a missing person (see the Non-Contentious Procedure Act 1998, Official Gazette of the Federation of Bosnia and Herzegovina, nos. 2/98, 39/04, 73/05; and the Non-Contentious Procedure Act 2009, Official Gazette of the Republika Srpska, no. 36/09).