DRAGOMIR v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
DRAGOMIR v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Reclamantul, dl Adrian Dragomir, este un cetățen român care s-a născut în 1989 și locuiește în București. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna E. Iancu, un avocat care practică în București. Guvernul român (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 noiembrie 2010 au fost instituite proceduri penale împotriva reclamantului și alte opt co-acusate în ceea ce privește frauda, falsificarea, utilizarea documentelor falsificate și infracțiuni de spălare a banilor. La 26 noiembrie 2010, biroul procurorului a atașat Curtea de județul București a hotărât să pună reclamantul în detenție prealabilă. Un mandat de arestare a fost eliberat împotriva reclamantului și ordinul procurorului a fost confirmat de către instanță. Detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită în ocazii succesive prin ordinul judecătorului. La 8 aprilie 2011, reclamantul a depus o cerere la instanța ce solicită revocarea ordinului de detenție. Într-o hotărâre interlocutivă din 12 aprilie 2011, județul București a respins cererea reclamantului. Cu toate acestea, acesta a înlocuit detenția reclamantului cu o angajare de a nu părăsi orașul, având în vedere că impactul faptelor sale asupra ordinii publice a diminuat cu trecerea timpului. Procurorul nu a apelat împotriva hotărârii interlocutorii. În ciuda faptului că hotărârea a devenit finală la 13 aprilie 2011, reclamantul nu a fost eliberat din închisoarea București până la două zile mai târziu, adică la 15 aprilie 2011. Dispozițiile relevante ale dreptului și practicii interne referitoare la atribuirea compensației în caz de detenție ilegală – și anume articolele 504 și 505 din Codul de Procedură Penală (CCP) și hotărârea nr. 45/1998 a Curții Constituționale – se găsesc în Ogică v. România, nr. 24708/03, § 56, 27 mai 2010, și Degeratu v. România, nr. 35104/02, § 59, 6 iulie 2010. 10. Guvernul a prezentat exemple de jurisprudență cu scopul de a arăta că, în prezent, în cazuri similare de detenție ilegală, sistemul de remedii legale din România – inclusiv aplicabilitatea directă a Convenției și a Constituției Române – a făcut posibilă repararea oricărei daune suferite. 11. Într-o hotărâre din 2 martie 2007 privind o detenție ilegală timp de două zile, Curtea județului Mehedinți a permis acțiunea de compensare și a acordat reclamantului 1000 lei român (RON) (aproximativ 350 euro (EUR). Curtea de Apel Craiova a susținut această hotărâre și a sporit compensația la 2000 RON (aproximativ 700 EUR). Curtea de apel a susținut că, deși art. 504 din CCP nu se aplică situației reclamantului, art. 23 și art. 52 § 3 din Constituția română și art. 5 din Convenție sunt aplicabile. 12. În alt caz, într-o decizie finală din 13 iunie 2012, Curtea de Apel a permis o acțiune de tortură și a acordat reclamantului 500 EUR ca compensație pentru o detenție ilegală de două zile. Acesta a susținut că – deși art. 504 din CCP nu era aplicabil situației reclamantului – reclamantul a avut dreptul la compensații pentru detenție ilegală. 13. Într-o hotărâre din 18 februarie 2010 Curtea județului Vâlcea a acordat reclamantului RON 30.000 (aproximativ 7.400 EUR) prin compensare pentru treizeci și șase zile de detenție ilegală. La 4 mai 2012, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a susținut această hotărâre. Acesta a remarcat faptul că reclamantul avea dreptul la compensare pe baza articolului 5 § 5 din Convenție, chiar dacă prelungirea deținerii sale cu o perioadă suplimentară de treizeci și șase zile după ce sentința de închisoare nu a fost considerată ilegală printr-o decizie a procurorului sau a unei instanțe, conform articolului 504 § 3 din CCP. 14. Prin decizia din 17 martie 2011, Curtea de Apel din Oradea a permis o acțiune de compensare pentru detenție ilegală și a acordat reclamantului RON 500. Acesta a constatat că, deși art. 504 din CCP nu se aplică situației reclamantului, el are dreptul la compensații pe baza articolului 5 din convenție. Această decizie a devenit finală la 6 martie 2012, când Curtea Înaltă de Casare și Justiție a respins un recurs asupra punctelor de drept împotriva acesteia.