ADRIAN DRAGOMIR v. ROMANIA

Reclamantul, domnul Adrian Dragomir, este resortisant român, s-a născut în 1989 și locuiește în București. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de doamna E. R. Dragomir, avocat în București.

Guvernul român ( Guvernul ) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

La 25 noiembrie 2010 s-a început urmărirea penală față de reclamant și alți opt învinuiți pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals, uz de fals și spălarea banilor.

La 26 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus arestarea preventivă a reclamantului. S-a emis mandat de arestare pe numele reclamantului, iar rezoluția procurorului a fost confirmată de instanță.

Arestarea preventivă a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori de către instanță.

La 8 aprilie 2011, reclamantul a adresat instanței o cerere de revocare a măsurii arestării sale preventive. Prin încheierea din 12 aprilie 2011, Tribunalul București a respins cererea reclamantului. Instanța a înlocuit însă măsura arestării preventive a reclamantului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, având în vedere că efectele faptelor sale asupra ordinii publice s-au diminuat odată cu trecerea timpului. Instanța a dispus punerea în libertate a reclamantului.

Procurorul nu a atacat încheierea. Deși încheierea a rămas definitivă la 13 aprilie 2011, reclamantul a fost pus în libertate cu o întârziere de 2 zile, respectiv la 15 aprilie 2011. B. Dreptul și practica interne relevante

Dispozițiile relevante din dreptul intern și practicile referitoare la acordarea unei reparații în cazul unei măsuri privative de libertate nelegale – art. 504 și art. 505 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.) și, respectiv, Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale – se regăsesc în cauzele Ogică împotriva României , nr. 24708/03, pct. 56, 27 mai 2010, și Degeratu împotriva României , nr. 35104/02, pct. 59, 6 iulie 2010.

Guvernul a prezentat exemple din jurisprudență dorind să arate că, în prezent, în cauze similare având ca obiect măsuri privative de libertate nelegale, sistemul căii de atac în România – care include aplicabilitatea directă a Convenției și a Constituției României – face posibilă repararea oricărui prejudiciu suferit.

În hotărârea din 2 martie 2007 privind o măsură privativă de libertate în mod nelegal timp de 2 zile, Tribunalul Mehedinți a admis acțiunea în despăgubiri și i-a acordat petentului suma de 1.000 de lei (RON) [aproximativ 350 de euro (EUR)]. Curtea de Apel Craiova a menținut hotărârea respectivă și a majorat reparația la 2.000 RON (aproximativ 700 EUR). Instanța de apel a hotărât că, deși art. 504 C. proc. pen. nu este aplicabil în situația petentului, art. 23 și art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 5 din Convenție sunt aplicabile.

În altă cauză, prin hotărârea definitivă din 13 iunie 2012, Curtea de Apel București a admis o acțiune în despăgubiri și i-a acordat petentului suma de 500 EUR ca reparație pentru măsura privativă de libertate în mod nelegal timp de 22 de zile. Instanța a hotărât că – deși art. 504 C. proc. pen. nu este aplicabil în situația petentului – acesta are dreptul la repararea măsurii privative de libertate nelegale.

Prin hotărârea din 18 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea i-a acordat petentului suma de 30.000 RON (aproximativ 7.400 EUR) ca reparație pentru măsura privativă de libertate în mod nelegal timp de 36 de zile. Hotărârea a fost confirmată la 4 mai 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța a reținut că petentul avea dreptul la reparație în temeiul art. 5 § 5 din Convenție, cu toate că prelungirea duratei privării de libertate a acestuia cu alte 36 de zile după ispășirea pedepsei privative de libertate nu a fost declarată nelegală prin rezoluție a procurorului ori prin hotărâre judecătorească, așa cum prevede art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Prin decizia din 17 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis o acțiune pentru repararea unei măsuri privative de libertate nelegale și i-a acordat petentului suma de 500 RON. Instanța a constatat că, deși art. 504 C. proc. pen. nu este aplicabil în situația petentului, acesta are dreptul la reparație în temeiul art. 5 din Convenție. Decizia a rămas definitivă la 6 martie 2012, când Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat împotriva acesteia.

Reclamantul s-a plâns că a fost ținut în arest preventiv fără temei legal în perioada 13–15 aprilie 2003. Acesta a invocat art. 5 § 1, redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; [...] 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.” 1. Argumentele părților

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, întrucât nu s-a folosit de căile de atac aflate la dispoziția sa pentru a solicita reparație. Acesta a susținut că jurisprudența internă prevede căi de atac corespunzătoare, efective și suficiente care ar putea fi utilizate, ca de exemplu acțiunea civilă în despăgubiri.

Guvernul a afirmat că aceste căi de atac sunt disponibile atât în teorie, cât și în practică, și i-ar fi fost accesibile reclamantului. Acesta a invocat art. 998--999 din vechiul Cod civil. Acesta a mai afirmat că există o jurisprudență consacrată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat tendința instanțelor interne de a aplica direct art. 5 din Convenție, precum și normele Curții, în cauzele în care o persoană a fost lipsită de libertate în mod nelegal de către autorități dar care nu intrau întocmai sub incidența art. 504 C. proc. pen. Astfel de cauze nu mai erau respinse ca inadmisibile, ci erau examinate pe fond.

Cu toate acestea, Guvernul a subliniat că astfel de cauze similare cu cea a reclamantului nu ajungeau frecvent pe rolul instanțelor interne deoarece erau destul de rare. Potrivit informațiilor prezentate de diverse instanțe interne, penitenciarele erau informate prompt ori de câte ori o decizie privind eliberarea unei persoane rămânea definitivă și devenea executorie.

Reclamantul a contestat eficiența căilor de atac menționate de Guvern în situația sa particulară. 2. Motivarea Curții

Curtea reamintește că obiectul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este să permită autorităților naționale (în primul rând autorităților judecătorești) să soluționeze acuzațiile referitoare la încălcarea unui drept din Convenție și, după caz, să acorde reparații înainte ca acele acuzații să fie sesizate Curții [a se vedea Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56679/00, pct. 38, CEDO 2004-III; și Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000-XI].

În temeiul art. 35 din Convenție, un reclamant trebuie să recurgă la căi de atac care în mod normal sunt disponibile și suficiente pentru repararea încălcărilor invocate. Existența unor asemenea căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu doar în teorie, ci și în practică, altminteri acestea vor fi lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare; statului pârât îi revine sarcina de a stabili dacă sunt îndeplinite aceste diverse condiții (a se vedea, inter alia , Vernillo împotriva Franței , 20 februarie 1991, pct. 27, seria A nr. 198; și Dalia împotriva Franței , nr. 26102/95, pct. 38, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I).

În continuare, Curtea reamintește că existența unor simple îndoieli ale reclamantului cu privire la șansele de reușită și eficacitatea căilor de atac interne disponibile, nesusținute de probe convingătoare, nu constituie un motiv plauzibil pentru neutilizarea căilor de atac respective [a se vedea Kunqurova împotriva Azerbaijanului (dec.), nr. 5117/03, 23 iunie 2005; și Guliyev și Ramazanov împotriva Azerbaijanului (dec.), nr. 34553/02, 14 februarie 2006].

Cu privire la faptele din prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul nu a introdus nicio acțiune civilă la instanțele interne pentru repararea măsurii privative de libertate nelegale.

De asemenea, Curtea observă că, în conformitate cu art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv sau împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă are dreptul la repararea pagubei suferite dacă măsura privativă de libertate este declarată nelegală prin rezoluție a procurorului sau prin hotărâre judecătorească. Art. 504 nu prevede alte cazuri care dau dreptul la reparație. Din acest motiv, constituționalitatea acestui articol a fost contestată de mai multe ori la Curtea Constituțională (a se vedea Visan împotriva României , nr. 15741/03, pct. 18, 24 aprilie 2008).

În cazul reclamantului, măsura privativă de libertate aplicată acestuia în perioada 13 – 15 aprilie 2011 nu a fost declarată nelegală de nicio instanță. În consecință, acesta nu era îndreptățit să solicite repararea măsurii privative de libertate nelegale în conformitate cu art. 504 C. proc. pen.

Curtea mai observă că Guvernul a susținut că reclamantul ar fi putut obține reparație chiar dacă situația sa nu intra sub incidența art. 504 C. proc. pen. Acesta a prezentat exemple din jurisprudența instanțelor interne din care reiese că au fost declarate admisibile diverse acțiuni pentru repararea unor măsuri privative de libertate nelegale, acțiuni care au fost introduse de persoane aflate în situație similară cu cea a reclamantului (a se vedea supra , pct. 11-14).

Curtea reține că în Decizia nr. 45/1998 Curtea Constituțională a hotărât că art. 504 și art. 505 C. proc. pen. se interpretează de așa natură încât să includă toate cazurile de lipsire de libertate în mod nelegal, chiar și pe cele care nu par a fi acoperite de articolul respectiv (a se vedea supra , pct. 9). În acest sens, Curtea mai reține că Curtea de Apel Craiova și-a întemeiat decizia (a se vedea supra , pct. 12) pe art. 52 alin. (3) din Constituție interpretat prin prisma Deciziei nr. 45/1998. De asemenea, deciziile interne prezentate de Guvern în prezenta cauză, ca și în alte cauze similare având ca obiect măsuri privative de libertate nelegale, arată o tendință clară din partea instanțelor interne de a aplica direct atât art. 52 din Constituția României, cât și art. 5 din Convenție, pentru a remedia lacunele din dispozițiile Codului de procedură penală în vigoare la momentul respectiv [a se vedea, mutatis mutandis , Stoianova și Nedelcu împotriva României (dec.), nr. 77517/01 și 77722/01, 3 februarie 2004; și Temeșan împotriva României , nr. 36293/02, pct. 26-30, 10 iunie 2008].

Reamintind faptul că nu are rolul de a examina dreptul național la modul abstract (a se vedea Klass și alții împotriva Germaniei , 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28), Curtea consideră, având în vedere informațiile de bază de care dispune, că reclamantul nu putea pretinde că este sigur de absența oricărei șanse de reușită a unei plângeri formulate în aceste circumstanțe.

În orice caz, având în vedere că reclamantul nu a adresat autorităților o plângere privind situația sa, Curtea nu poate face speculații cu privire la rezultatul pe care l-ar fi avut o astfel de acțiune.

Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să adreseze autorităților o plângere cu privire la neacordarea unei reparații pentru cele 2 zile de lipsire de libertate în mod nelegal. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne. Pentru aceste motive, în unanimitate, CURTEA declară cererea inadmisibilă. PREȘEDINTE, Grefier,