ANTOHE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

Decizie

(Cererea nr. 55857/07)

formulată de Gheorghe Gabriel Antohe

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 21 octombrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc,

judecători, ș

i Marialena Tsirli,

grefier adjunct de secție,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 5 noiembrie 2007,

având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, domnul Gheorghe Gabriel Antohe, este resortisant român, născut în 1965 și domiciliat în Brașov. Acesta este reprezentat de domnul I.Alboni, avocat în Brașov.

2.

Guvernul român (

Guvernul

) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.

Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

4.

În 2004, reclamantul, expert contabil, a fost solicitat în vederea realizării unei expertize de evaluare a unui apartament care aparținea unei întreprinderi publice și pe care o persoană dorea să îl cumpere.

5.

La data de 16 iunie 2004, cumpărătorul a informat parchetul că reclamantul îi ceruse în plus față de cheltuielile de expertiză care se ridicau la aproximativ 200 euro, încă 3 000 euro pentru a evalua apartamentul la o sumă inferioară valorii comerciale reale. În aceeași zi, reclamantul s-a întâlnit cu cumpărătorul. În schimbul sumei de 3 200 euro, reclamantul i-a înmânat cumpărătorului raportul de expertiză. Parchetul l-a arestat imediat pe reclamant și a confiscat banii. Acesta a fost reținut și a rămas în arest până la data de 20 iunie 2004.

6.

De asemenea, a fost arestat și un funcționar public, administrator al patrimoniului întreprinderii publice, care i-ar fi promis cumpărătorului că îi va facilita achiziția.

7.

Parchetul a deschis o anchetă împotriva reclamantului și a funcționarului public, cu acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită.

8.

Parchetul a înapoiat cumpărătorului suma de 3 200 euro. Reclamantul a depus la parchet o factură ce dovedește că această sumă a fost înscrisă în registrele sale contabile.

9.

La data de 25 iunie 2004, parchetul a schimbat încadrarea juridică a acuzațiilor aduse reclamantului. Parchetul a hotărât renunțarea la acuzația de luare de mită, pe motiv că această infracțiune nu vizează decât persoanele care, ocupând o funcție publică, solicită avantaje în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii unui

act privitor la funcția lor. Întrucât reclamantul nu este funcționar public, parchetul a continuat ancheta împotriva lui cu privire la acuzațiile de înșelăciune, fals și uz de fals în documente contabile și tentativa de evaziune fiscală.

10.

Prin rechizitoriul din 14 iulie 2004, parchetul l-a trimis în judecată pe funcționarul public sub acuzația de luare de mită.

Prin același rechizitoriu, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea reclamantului.

11

. Cu privire la acuzația de înșelăciune, parchetul a apreciat că, la încheierea și executarea contractului având ca obiect expertiza, reclamantul nu l-a înșelat pe cumpărător. Întrucât concluziile expertizei depindeau de metoda de calcul folosită, parchetul a considerat că acestea nu fuseseră modificate de reclamant.

12.

Cu privire la celelalte acuzații având ca obiect evaziunea fiscală, parchetul a arătat că data documentelor contabile nu putea fi determinată, dar că reclamantul înscrisese suma de 3 200 euro în contabilitatea sa. Prin urmare, a constatat că respectivele acuzații sunt nefondate.

13.

Printr-o hotărâre definitivă pronunțată de Curtea de Apel Brașov în octombrie 2005, funcționarul public a fost condamnat pentru luare de mită.

14.

Prin acțiunea înaintată împotriva statului, reclamantul a cerut în temeiul dispozițiilor Codului de Procedură Penală cu privire la arestarea ilegală, repararea prejudiciului material și moral cauzat de detenția sa de patru zile. A cerut de asemenea, plata sumei de 3 200 euro pe care parchetul o confiscase și o înapoiase cumpărătorului.

15.

Parchetul a cerut respingerea acțiunii reclamantului. Parchetul a susținut că reclamantul a fost autorul unor fapte de natură penală, dar că a beneficiat de neînceperea urmăririi penale în cazul acuzației de luare de mită, pentru că nu avea calitatea de funcționar public. Pe de altă parte, parchetul a susținut că documentele ce atestă plata expertizei fuseseră depuse în mod suspect la dosarul penal. Parchetul a concluzionat că reclamantul nu își putea invoca propria vinovăție pentru a cere statului suma de 3 200 euro care constituia obiectul material al infracțiunii de corupție.

16.

Prin hotărârea din 3 aprilie 2006, Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea reclamantului. Cu privire la ordonanța de neîncepere a urmăririi penale, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut obiectul unei arestări ilegale și i-a acordat 4 000 RON, și anume aproximativ 1 140 euro pentru prejudiciu moral.

17.

Cu privire la cererea privind suma de 3 200 euro, tribunalul a apreciat că aceasta trebuia examinată conform regulilor privind răspunderea civilă delictuală. Tribunalul a precizat că având în vedere conduita reclamantului, răspunderea statului nu putea fi angajată.

18.

Instanța a considerat că faptele de luare de mită existau în materialitatea lor, dar că reclamantul nu fusese sancționat în lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, și anume lipsa calității de funcționar public.

19.

Tribunalul a precizat apoi că faptele reproșate reclamantului erau de natură imorală și că, în consecință, acesta nu se putea prevala de ele pentru a obține foloase materiale. Bazându-se pe documentele depuse la dosarul penal, tribunalul a stabilit că a existat „un acord de natură delictuală” între părți, reclamantul „folosindu-se de cunoștințele sale profesionale pentru a pune în practică anumite metode cu scopul de a scădea prețul apartamentului”.

20.

Tribunalul a reținut, de asemenea, că suma de 3

200 euro cerută de reclamant nu era stipulată în contract și a apreciat că factura care atesta plata a fost emisă pentru a da operațiunii o aparență legală.

21.

În cele din urmă, tribunalul a apreciat că, în măsura în care reclamantul pretinde că a avut un raport contractual cu cumpărătorul, statul nu poate fi obligat să îi achite suma cerută. Instanța a concluzionat că acordarea sumei de 1 000 RON pentru fiecare zi de detenție reprezintă o reparație echitabilă și suficientă, ținând seama de atitudinea reclamantului, pe care a apreciat-o ca fiind „imorală și contrară valorilor sociale”.

22.

Recursul reclamantului care contestă respingerea în parte a acțiunii și acordarea unei reparații insuficiente în opinia sa, a fost respins printr-o hotărârea definitivă din 27 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

23.

Înalta Curte a stabilit că „deși reclamantul a beneficiat de neînceperea urmăririi penale pentru luare de mită în lipsa calității de funcționar public, faptele sale, și anume solicitarea unei sume de bani pentru a subevalua un apartament în vederea scăderii prețului de vânzare, constituiau un act ilicit și nu o prestație contractuală, din moment ce scopul era acela de a încălca legea, iar cealaltă parte a denunțat faptele”.

CAPĂT DE CERERE

24.

Reclamantul pretinde că respingerea în parte a acțiunii în despăgubire i-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție. Acesta invocă art. 6 § 2 din Convenție.

ÎN DREPT

25.

Reclamantul pretinde că instanțele civile și-au depășit competențele și că s-au pronunțat din nou cu privire la vinovăția sa, concluzionând, în opinia sa cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, că avusese un comportament imoral și delictual.

26.

Guvernul consideră că trebuie făcută o distincție între răspunderea penală a reclamantului, care ar fi fost examinată și eliminată în cadrul procedurii penale, și răspunderea sa civilă delictuală, care ar fi fost stabilită de instanțele naționale pe baza diferitelor probe.

27.

Acesta admite că instanțele civile au reexaminat elementele procedurii penale care l-a avut ca obiect pe reclamant, dar apreciază că au făcut acest lucru numai pentru a dovedi caracterul ilicit al comportamentului său, din punctul de vedere al dreptului civil. Prin urmare, acesta susține că instanțele civile naționale nu au repus în discuție prezumția de nevinovăție de care s-ar fi bucurat partea interesată după încheierea procedurii penale.

28.

Curtea reamintește că prezumția de nevinovăție înseamnă că dacă a fost formulată o acuzație de natură penală, iar urmărirea penală a dus la achitare, persoana care a făcut obiectul acestei urmări este considerată nevinovată în fața legii și trebuie tratată ca atare. Prin urmare, prezumția de nevinovăție persistă după încheierea procedurii penale, ceea ce permite respectarea nevinovăției părții interesate în raport cu orice acuzație al cărei temei nu a fost dovedit. Această preocupare importantă se găsește chiar la baza modului în care Curtea concepe aplicabilitatea art. 6 § 2 în acest tip de cauze [

Allen împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 25424/09, pct. 103, CEDO 2013].

29.

Curtea reamintește de asemenea, că în cauzele privind acțiuni civile în reparație formulate de victime, indiferent dacă cercetările au dus la o decizie de încetare sau la o decizie de achitare, dacă achitarea pronunțată în penal trebuia respectată în cadrul procedurii în reparație, acest lucru nu împiedica stabilirea pe baza unor criterii mai puțin stricte, a unei răspunderi civile ce presupune obligația de a plăti o despăgubire din aceleași motive (

Allen,

citată anterior

,

pct. 123).

30.

Examinarea jurisprudenței Curții cu privire la art. 6

§

2 arată că nu există o modalitate unică de a stabili circumstanțele în care există o încălcare a acestei dispoziții, în contextul unei proceduri posterioare încetării unei proceduri penale. Așa cum indică jurisprudența, lucrurile depind în mare parte de natura și contextul procedurii în cadrul căreia a fost adoptată decizia în litigiu (

Allen,

citată anterior

,

pct. 125).

31.

În toate cazurile și independent de metoda adoptată, termenii folosiți de autoritatea care hotărăște, dobândesc o importanță crucială când este vorba de aprecierea compatibilității deciziei și a raționamentului urmat cu art. 6

§

2. Cu toate acestea, atunci când se au în vedere natura și contextul procedurii în cauză, chiar și folosirea unor termeni nepotriviți poate să nu fie decisivă. (

Allen,

citată anterior

,

pct. 126).

32.

În speță, Curtea constată că reclamantul a obținut o despăgubire pentru cele patru zile de arest ilegal la care a fost supus.

Cu privire la suma de 3 200 euro reprezentând costul expertizei realizate la cererea cumpărătorului și solicitată statului de către reclamant cu titlul de prejudiciu material, Curtea reține că partea interesată și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legislative naționale privind răspunderea civilă delictuală.

33.

În această privință, Curtea subliniază că pentru a angaja răspunderea delictuală a statului, care este garantul acțiunilor parchetului, reclamantul era obligat să dovedească că acesta din urmă a confiscat și a restituit respectiva sumă cumpărătorului în mod nejustificat.

34.

Prin urmare, este explicabil că instanțele civile au considerat necesar să examineze probele depuse pe parcursul urmăririi penale și să pună în discuție comportamentul reclamantului.

35.

Astfel, Curtea reține că, în cadrul acestei examinări, instanțele civile au constatat că a avut loc o infracțiune de corupție și că reclamantul nu a dat dovadă de un comportament ireproșabil. În această privință, respectivele instanțe au apreciat că acest comportament este „imoral” și că a avut drept scop „încălcarea legii”: În consecință, punând în aplicare principiul de drept civil conform căruia nimeni nu poate invoca propria sa turpitudine pentru a cere dreptate, instanțele nu i-au acordat reclamantului repararea pretinsului prejudiciu.

În opinia Curții, aceste considerente nu aveau valoare de constatare, directă sau indirectă a vinovăției penale.

36.

În schimb, Curtea admite că anumiți termeni folosiți de instanțele civile, ca de exemplu, „acord delictual” și „act ilicit” ar putea da naștere la confuzii dacă ar fi interpretați dincolo de cadrul răspunderii delictuale civile.

37.

Cu toate acestea, reamintind că folosirea termenilor nepotriviți nu este întotdeauna decisivă pentru a stabili încălcarea art. 6

§

2 din Convenție, Curtea apreciază că nu există motive pentru a analiza interpretările divergente care s-ar putea naște în cazul acestor termeni.

38.

Într-adevăr este suficient să constate, având în vedere contextul general al prezentei cauze, că termenii respectivi nu indică faptul că reclamantul s-ar face vinovat de o faptă penală (a se vedea,

mutatis mutandis, Daktaras împotriva Lituaniei

, nr 42095/98, pct. 44, CEDO 2000

‑

X,

Ringvold împotriva

Norvegiei

,

nr 34964/97, pct. 38, CEDO 2003

‑

II,

Reeves împotriva Norvegiei

(dec.), nr

4248/02, 8 iulie 2004,

A.L. împotriva Germaniei

, nr 72758/01, pct. 38, 28 aprilie 2005,

și

Bok împotriva Olandei

, nr 45482/06, pct. 47, 18 ianuarie 2011).

39.

Prin urmare, Curtea apreciază că deciziile date de instanțele civile nu au pus în discuție ordonanța de neîncepere a urmăririi penale de care a beneficiat reclamantul, având în vedere cadrul de exercitare în care li s-a cerut să se pronunțe.

40.

Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA

Declară cererea inadmisibilă.

Marialena Tsirli

JOSEP CASADEVALL

Grefier adjunct,

PREȘEDINTE,