Comunicată la 6 iunie 2014
Cereri nr. 36915/10 și 8606/13
YEHOVA'NIN ȘAHİTLERİNİ DESTEKLEME DERNEĞİ și alții împotriva Turciei
și YEHOVA'NIN ȘAHİTLERİNİ DESTEKLEME DERNEĞİ împotriva Turciei
introduse respectiv
la 28 iunie 2010 și 14 decembrie 2012
Prima reclamantă, Yehova'nın Șahitlerini Destekleme Derneği ("Asociația de solidaritate cu martiri Ioave" (mai jos "Asociația") a fost creată la 31 iulie 2007. Ea reprezintă Congregația marturilor lui Ioave din Mersin (mai jos "Congregația"), care acționa, înainte de crearea asociației, în calitate de reprezentant al marturilor lui Ioave din Mersin. D-l Ahmet Yorulmaz, născut în 1968 și locuind la Istanbul, este reprezentantul legal al Asociației reclamante.
Ceilalți reclamanti, d-nii Hüseyin Sami Gül și Levent Sarkut, sunt predicatori responsabili (sorumlu vaiz) ai Congregației. Sunt născuți respectiv în 1953 și 1952 și locuiesc la Mersin și Edremit.
Sunt reprezentați în fața Curții de d-ra T. Alsancak, d-ra J.E. Andrik și d-ra R. Kohlhofer, avocați la Izmir, New York și Viena.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamanti, pot fi rezumate după cum urmează.
1.Procedurile administrative
La 30 iunie 1988, 20 decembrie 1988 și 5 ianuarie 1990, Congregația a depus la prefectura Mersin (mai jos "prefectura"), prin intermediul reprezentantului ei, o cerere solicitând autorizația de a organiza adunări destinate a celebra cultul lor într-un apartament, situat la cartierul Gazi, cunoscut ca "Regatul marturilor lui Ioave" (mai jos "Regatul Gazi").
La 30 septembrie 1988 și 5 ianuarie 1990, autorizațiile solicitate au fost acordate de secția de siguranță a prefecturii pentru anii în cauză. Reuniunile erau organizate în prezența unui agent de poliție. De altfel, rezultă din dosar că membrii Congregației au continuat să se întrunească în Regatul Gazi până în 1998, fără ca o autorizație formală să fie dată.
La 30 septembrie 1998, Congregația a informat prefectura că doreau să folosească un alt apartament, situat la cartierul Akdeniz la Mersin, și anume Regatul Akdeniz, ca loc de cult, rugăciune și întrunire din data cererii.
Informați despre ținerea unei adunări la 17 decembrie 2000, polițiștii s-au dus la Regatul Akdeniz pentru a efectua o percheziție și au ordonat membrilor Congregației să înceteze cultul pe motiv că o asemenea adunare, organizată în locuri care nu erau destinate acestui scop, era contrară legii.
La 10 ianuarie 2001, directorul siguranței prefecturii a adresat o scrisoare membrilor Congregației în răspuns la o cerere de informații privind percheziția din 17 decembrie 2000 prezentată de Congregație. În această scrisoare, a precizat că membrii marturilor lui Ioave ar fi trebuit să solicite autorizația pentru a organiza o asemenea adunare în virtutea legii nr. 2911 privind adunările și manifestațiile publice.
La 17 august 2001, directorul siguranței ministerului de Interne a adoptat o circulară privind cererile de deschidere a locurilor de cult. În această circulară, a fost precizat că era imposibil să se deschidă un loc de cult într-un loc care nu era destinat acestui scop în virtutea articolului 1 adițional din regulamentul privind legea asupra urbanismului. De altfel, potrivit acestei circulare, deschiderea unui loc de cult într-un loc destinat locuirii era subordonată acordului tuturor proprietarilor comuni, de dovedit prin act notarial. Tot conform acestui document, în caz de exercitare a activităților susceptibile de a compromite ordinea publică sau de a provoca motive publice negative, "(...) închiderea locurilor respective putea fi ordonată în virtutea articolului 11 c) din legea nr. 5442 privind prefecturile".
La 20 mai 2003, reclamantii, d-nii L. Sarkut și H. Gül au informat prefectura cu privire la redeschiderea Regatului Gazi, ca loc de cult, rugăciune și întrunire din 25 mai 2003.
La 23 mai 2003, directorul siguranței prefecturii a adresat o scrisoare reclamantilor precizând că celebrarea cultului era posibilă doar într-un loc destinat acestui scop conform planului local de urbanism; nici alt loc nu putea fi afectat practicii unei religii fără ca mai înainte să fie efectuat un amendament al planului local de urbanism.
La 11 august 2003, directorul siguranței prefecturii a adresat reclamantilor o scrisoare și a precizat în special că localul în cauză pe care interesații doreau să-l folosească ca loc de cult era destinat locuirii conform planului local de urbanism. Ea a cerut ca formalitățile necesare să fie îndeplinite în termen de 15 zile cu scopul înregistrării acestui loc ca loc de cult și că în caz de nerespectare a acestor formalități, locul litigios ar fi fost închis.
În aceeași zi, reclamantii au cerut municipalității Yenișehir, la Mersin, să le indice dacă era posibil să desemneze Regatul Gazi ca loc de cult în virtutea planului local de urbanism. Au cerut, în plus, acordarea unui loc de cult pentru comunitate.
La 13 august 2003, direcția de amenajare urbană a municipalității Yenișehir a respins cererea reclamantilor privind înregistrarea locului în cauză ca loc de cult, considerând că acest loc era înregistrat în cadastru ca loc de locuire.
La 13 august 2003, reclamantii au adresat o cerere de informații municipalității metropolitane Mersin privind spațiile disponibile care ar putea fi destinate practicii cultului.
La 19 august 2003, direcția de amenajare urbană a municipalității Yenișehir a răspuns reclamantilor că planul local de urbanism nu prevedea niciun loc care ar putea servi ca loc de cult.
La 27 august 2003, localul care servea ca loc de cult, și anume Regatul Gazi, a fost închis de poliție.
La 15 iulie 2003, art. 2 adițional din legea nr. 3194 a fost amendat de legea nr. 4928. În urma acestui amendament, ministerul de Interne a adoptat la 24 septembrie 2003 o circulară, abrogând pe cea din 17 august 2001 și înlocuind termenul "moschee" cu termenul "loc de cult". Rezultă din această circulă că era acum posibil să se construiască locuri de cult, în afară de moscheei, conform legii asupra urbanismului după obținerea acordului autorității administrative.
La 26 septembrie 2003, directorul siguranței prefecturii a adresat reclamantilor o scrisoare precizând că închiderea locului în cauză era ordonată pentru a prezerva ordinea publică.
De altfel, la 14 noiembrie 2003, tribunalul administrativ Mersin a anulat actul administrativ din 10 ianuarie 2001 care stipula că Congregația ar fi trebuit să solicite autorizația prevăzută de legea nr. 2911.
La 5 mai 2004, Congregația a prezentat o cerere municipalităților Mezitli (la Mersin), Yenișehir și municipalității metropolitane Mersin cu scopul de a dispune de un loc de cult.
La 10 mai 2004, direcția de amenajare urbană a municipalității Yenișehir și la 21 mai 2004, direcția de amenajare urbană a municipalității Akdeniz au răspuns reclamantilor că planul de urbanism nu prevedea niciun loc care ar putea servi ca loc de cult.
La diferite date, Congregația a adresat autorităților locale o cerere de informații cu scopul de a-i fi comunicate planurile privind terenurile destinate să servească ca loc de cult în virtutea planului local de urbanism. La diferite date, li s-a răspuns că nu dispuneau de niciun loc care ar putea servi ca loc de cult.
La o dată neprecizată, reclamantii d-nii H. S. Gül și L. Sarkut au sesizat tribunalul administrativ Mersin cu un recurs de anulare asortit de o cerere de suspendare a executării împotriva deciziei de închidere a Regatului Gazi.
La 4 august 2004, tribunalul administrativ Mersin a dat dreptate reclamantilor și a anulat decizia menționată. El a considerat în special că în virtutea legii nr. 3194, competența de a elabora planul local de urbanism aparținea în primul rând municipalității și prefecturii. Membrii Congregației nu pot fi considerați responsabili pentru lipsa de terenuri destinate exercitării cultului lor. Tribunalul a subliniat de altfel că exercitarea liberă a cultului era protejată de art. 24 din Constituție.
La 3 decembrie 2004, prefectura s-a pourvut în casan împotriva deciziei menționate.
Între timp, la 31 iulie 2007, Asociația a fost creată și s-a substituit Congregației.
La 10 octombrie 2007, Consiliul de Stat a infirmat decizia tribunalului administrativ pe motiv că un loc destinat locuirii în virtutea planului local de urbanism nu putea fi folosit pentru alte scopuri decât locuire și că, prin urmare, interzicerea utilizării acestui imobil ca loc de cult nu era viziată de ilegalitate.
La 27 octombrie 2008, tribunalul administrativ Mersin s-a conformat hotărârii Consilului de Stat și a respins cererile reclamantilor.
La 3 decembrie 2008, Asociația a făcut o cerere de constituire de parte intervenantă la procedura menționată care a fost primită. Ulterior, a formulat un recurs în casan împotriva deciziei tribunalului administrativ.
În aceeași zi, reclamantii, d-nii H. S. Gül și L. Sarkut s-au pourvut și ei în casan, invocând protecția articolelor 9, 11 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ("Convenția").
La 6 februarie 2009, Consiliul de Stat a confirmat sentința tribunalului administrativ Mersin.
Reclamantii au formulat un recurs de rectificare a hotărârii care a fost respins de Consiliul de Stat la 30 decembrie 2009.
De altfel, reclamantii au prezentat Curții o scrisoare a ministerului Urbanismului și Lucrărilor Publice datată 17 martie 2009. Această scrisoare era adresată prefectului Balıkesir conform căreia competența de a elabora și confirma un plan de urbanism aparține municipalității în orașe și sate. La pregătirea unor asemenea planuri, trebuie, în virtutea legii nr. 3194 și decretului ei de aplicare, să se obțină opinia muftiului orașului, când este vorba de construcția unui loc de cult. De altfel, trebuie să se obțină opinia Președintelui afacerilor religioase pentru a ști dacă locul de cult a cărui construcție este prevăzută de Asociația marturilor lui Ioave putea fi considerat ca un loc de cult în sensul legii nr. 3194.
Rezultă din dosar că la diferite date, reclamantii au cerut administrației să le desemneze un loc de cult. Administrația le-a răspuns că nu dispunea de un loc care ar putea servi ca loc de cult.
2.Procedurile penale diligențiate împotriva membrilor Congregației
La 20 decembrie 2000, procurorul Republicii a inculpat anumiți membri ai Congregației în virtutea articolului 1 § 3 din legea nr. 677. La 25 septembrie 2002, tribunalul de judecată al Mersin i-a achitat pe interesați pe motiv că nu era stabilit că la exercitarea cultului lor, aveau agi contrar ordinii publice, siguranței publice și protecției sănătății sau moralității.
La 24 aprilie 2003, procurorul Republicii a inculpat anumiți membri ai Congregației pentru a fi organizat o adunare într-un loc care nu era destinat exercitării cultului.
La 30 septembrie 2003, tribunalul de instanță penală Mersin i-a achitat pe interesați pe motiv că era stabilit că adunările în cauză erau destinate practicii unui cult, protejate de art. 24 din Constituție.
B.
Dreptul și practica interne relevante
art. 2 adițional din legea nr. 3194 privind urbanismul, după modificarea din 15 iulie 2003, putea fi citit după cum urmează:
"La stabilirea planurilor de urbanism, terenuri sunt alocate construcției de locuri de cult ținând seama de specificul regiunii și orașului precum și de nevoile lor eventuale.
Un loc de cult poate fi construit în orașe, municipii și comune după ce a primit permisiunea autorității administrative și cu condiția ca proiectul să fie conform legii asupra urbanismului.
(...)"
art. 11 c) din legea nr. 5442 privind prefecturile autorizează prefectul să ia deciziile și măsurile pe care le consideră necesare privind menținerea păcii, siguranței și ordinii publice.
Reclamantii invocă o încălcare a articolelor 6, 9, 11, 13 și 14 din Convenție.
Invocând articolele 6, 9 și 11 din Convenție, se plâng în special de faptul că autoritățile naționale au creat obstacole birocratice insurmontabile tindând să împiedice membrii asociației reclamante de a organiza adunări în scopul de a celebra cultul lor, și aceasta în ciuda cererilor lor pentru a dispune de un loc de cult. Se plâng de asemenea de durata procedurii privind cererile lor.
Invocând art. 13 din Convenție, se plâng în plus că nu au beneficiat de un recurs efectiv în dreptul intern.
Se plâng, în plus, că au fost victime ale unei discriminări bazate pe religie, contrară articolului 14 combinat cu articolele 9 și 11 din Convenție din cauza apartenenței la o comunitate religioasă minoritară și anume marturii lui Ioave. Susțin că autoritățile naționale au aplicat legea nr. 3194 în favoarea locurilor de cult aparținând islamului, religia majoritară în Turcia. Susțin că au fost supuși unui tratament mai puțin favorabil decât acela rezervat cetățenilor aderând la islam și aflați într-o situație comparabilă fără ca să existe cea mai mică justificare obiectivă și rezonabilă.
Reclamanta, Yehova'nın Șahitlerini Destekleme Derneği "Asociația de solidaritate cu martiri Ioave" (mai jos "Asociația") este o asociație, înregistrată în registrul asociațiilor în Turcia. D-l Ahmet Yorulmaz este reprezentantul legal al reclamantei, născut în 1968 și locuind la Istanbul. Este reprezentată în fața Curții de d-ra T. Alsancak, d-ra J.E. Andrik și d-ra P. Muzny, avocați la Izmir, New York și Strasbourg.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Din 1967, Congregația marturilor lui Ioave (mai jos "Congregația") organiza adunări cu caracter religios la Izmir. Din anul 1981, se întrunea într-o localitate privată.
În 1999, Kule Kitapları Ticaret Limited Șirketi, o societate cu răspundere limitată conform dreptului turc, a achiziționat un teren în numele Congregației cu scopul de a construi o clădire, al cărei parter a fost destinat să servească ca loc de cult.
La 14 ianuarie 2000, Kule Kitapları Ticaret Limited Sirketi a depus o cerere de modificare a planului local de urbanism pentru a putea organiza adunări în partrul clădirii situate la strada 1695 în cartierul Alaybey la Karșıyaka (Izmir) (mai jos "Regatul Karșıyaka").
La 9 februarie 2000, cererea de modificare a fost primită, printr-o decizie a consiliului municipal al municipalității Karșıyaka autorizând utilizarea paterului clădirii în cauză în scop profesional.
La 25 mai 2000, direcția lucrărilor publice a orașului Karșıyaka a aprobat modificarea propusă a planului local de urbanism.
La 15 iulie 2003, prin legea nr. 4928, art. 2 adițional din legea nr. 3194 asupra urbanismului a fost amendat.
La 5 ianuarie 2004, adjunctul prefectului Izmir a adresat o scrisoare diferitelor grupuri de minorități precizând că în urma amendamentelor la legea de urbanism, termenul "moschee" a fost înlocuit cu termenul "loc de cult". A adăugat că interesații trebuiau să ceară autorităților administrative locale un permis de construire pentru crearea unui loc de cult și să facă o cerere de modificare a planului local de urbanism. Rezultă din această scrisoare că permisul pentru construcția unui loc de cult putea fi emis de autoritățile administrative după ce evaluează nevoile pentru crearea unui loc de cult ținând seama de numărul membrilor comunității religioase în cauză în orașul și regiunea în cauză.
La 23 februarie 2004, reprezentantul Congregației a adresat o cerere de informații cu scopul de a-i fi atribuit un teren disponibil destinat construcției unui loc de cult.
La 3 martie 2004, Congregația a adresat o cerere de modificare a planului local de urbanism pentru a utiliza un apartament, Regatul Karșıyaka, ca loc de cult.
La 4 martie 2004, municipalitatea metropolitană Izmir a respins cererea menționată a Congregației pe motiv că planul local de urbanism nu prevedea niciun teren care să permită construcția unui loc de cult.
La 23 iunie 2004, consiliul municipal al municipalității Karșıyaka a respins cererea de modificare a planului local de urbanism fără a preciza motivele.
La 17 septembrie 2004, Congregația a adresat municipalității Karșıyaka o nouă cerere de modificare a planului local de urbanism pentru desemnarea Regatul Karșıyaka ca loc de cult.
La 27 octombrie 2004, consiliul municipal al municipalității Karșıyaka a respins cererea din 17 septembrie 2004 pe motiv că cererea era contrară tehnicilor de planificare și principiilor de urbanism.
La 18 ianuarie 2005, Kule Kitapları Ticaret Limited Șirketi a sesizat tribunalul administrativ Izmir cu un recurs de anulare împotriva deciziei din 27 octombrie 2004 privind refuzul de modificare a planului local de urbanism.
La 25 ianuarie 2005, membrii Congregației au redeverificat municipalității Karșıyaka să atribuie statutul de loc de cult Regatul Karșıyaka.
La 9 februarie 2005, consiliul municipal al municipalității Karșıyaka a refuzat cererea menționată din motive tehnice după ce a precizat dimensiunea minimă prevăzută de lege pentru moscheii, pe motiv că într-o regiune destinată locuirii în virtutea planului local de urbanism, o singură parcelă nu putea fi desemnată ca locuință pentru uz de locuire putând servi în mod opțional ca loc de cult (ibadet yeri tercihli konut).
La 10 iunie 2005, reprezentanții Congregației au informat prefectul Karșıyaka că doreau să folosească localul situat pe strada 1695 al cartierului Alaybey, ca loc de cult, rugăciune și întrunire din 19 iunie 2005.
La 16 noiembrie 2005, tribunalul administrativ Izmir a dat dreptate părții cereri și a anulat decizia din 27 octombrie 2004. El a considerat în special că autorizația pentru utilizarea solicitată de partea cerentă era o problemă de amenajare teritorială de rezolvat în cadrul aplicării planului de urbanism. El a estimat că credința marturilor lui Ioave beneficia de protecția dreptului la libertatea religiei și că refuzul opus cererii sale echivala în practică cu o suprimare pură și simplă a libertății de cult recunoscută de Constituție.
La 8 martie 2006, municipalitatea Karșıyaka s-a pourvut în casan împotriva hotărârii menționată.
La 15 aprilie 2008, Consiliul de Stat a infirmat hotărârea din 16 noiembrie 2005 și a trimis cauza înapoi tribunalului administrativ. El a considerat în special că înainte de a admite cererea menționată, tribunalul ar fi trebuit să efectueze o coborâre pe teren (keșif) și o expertise pentru a verifica dacă cererea de modificare a planului era conformă interesului public, principiilor de urbanism și regulilor de amenajare în vigoare.
La 27 aprilie 2010, asociația reclamantă, proprietara bunului litigios, a făcut o cerere de constituire de parte intervenantă la procedura menționată. Rezultă din dosar că această cerere a fost primită.
La 12 mai 2010, tribunalul administrativ Izmir s-a conformat hotărârii Consilului de Stat și a respins reclamanta din cerere pe motiv că cererea litigioas era contrară criteriilor privind dimensiunile minime reținute pentru locurile de cult.
La 23 iulie 2010, reclamanta s-a pourvut în casan împotriva sentinței menționate.
La 9 noiembrie 2010, Consiliul de Stat a confirmat sentința tribunalului de primă instanță.
La 4 februarie 2011, reclamanta a formulat un recurs de rectificare de hotărâre, care a fost respins de înalta jurisdicție la 18 iunie 2012.
Potrivit spuselor reclamantilor, Congregația Karșıyaka (107 membri) și cea din Alsancak, la Izmir (90 membri) au continuat să folosească sala Regatul Karșıyaka pentru practica cultului lor.
B.
Dreptul și practica interne relevante
art. 2 adițional din legea nr. 3194 privind urbanismul, după modificarea din 15 iulie 2003, se citea după cum urmează:
"La stabilirea planurilor de urbanism, terenuri sunt alocate construcției de locuri de cult ținând seama de specificul regiunii și orașului precum și de nevoile lor eventuale.
Un loc de cult poate fi construit în orașe, municipii și comune după ce a primit permisiunea autorității administrative și cu condiția ca proiectul să fie conform legii asupra urbanismului.
(...)"
Reclamanta invocă o încălcare a articolelor 6, 9, 11, 13 și 14 din Convenție.
Invocând articolele 6, 9 și 11 din Convenție, reclamanta susține în special că autoritățile naționale au refuzat să atribuie statutul de loc de cult Regatul Karșıyaka în ciuda cererilor Congregației cu scopul de a dispune de un loc de cult. Aceasta fiind situația, susține că Congregația a fost constrânsă să folosească sala litigioas ca loc de cult și de întrunire și că marturii lui Ioave se găseau într-o situație vulnerabilă în măsura în care locul de cult în cauză se găsea sub amenințarea de închidere din cauza neconformității cu regulile de urbanism. Se plânge de asemenea de interpretarea îngustă adoptată de jurisdicțiile interne care luaseră în considerare dimensiunea minimă prevăzută pentru moscheii pentru a respinge cererea reclamantei.
Reclamanta se plânge de asemenea că a fost victime ale unei discriminări bazate pe religie, contrară articolului 14 combinat cu articolele 9 și 11 din Convenție, din cauza apartenenței la o religie minoritară, și anume marturii lui Ioave. Susține că autoritățile naționale au aplicat legea nr. 3194 într-o manieră rigidă și în favoarea locurilor de cult aparținând islamului, religia majoritară în Turcia. Reclamanta susține că membrii ei au fost supuși unui tratament mai puțin favorabil decât acela rezervat cetățenilor aderând la islam și aflați într-o situație comparabilă, fără ca să existe cea mai mică justificare obiectivă și rezonabilă.
Invocând art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge de asemenea că nu a beneficiat de un recurs efectiv în dreptul intern.
1.
Poate fi considerat că a existat o intervenție în exercitarea dreptului la libertatea conștienței și religiei garantate de art. 9, citit singur sau interpretat la lumina articolului 11, din cauza faptelor cauzei?
În caz afirmativ, intervenția în exercitarea dreptului în cauză era prevăzută de lege și necesară în sensul articolului 9 § 2 din Convenție?
Partidelor li se cere să prezinte observații luând în considerare obligațiile negative (a se vedea, inter alia, Manoussakis și alții c. Grecia, 26 septembrie 1996, §§ 44-48, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV) și pozitive ale Statului (a se vedea, în cele din urmă, Savda c. Turcia, nr. 42730/05, § 98, 12 iunie 2012) decurgând din dispoziția invocată.
2.
Reclamantii aveau la dispoziție, după cum cere art. 13 din Convenție, un recurs intern efectiv prin care ar fi putut formula grievurile lor de nerespectare a Convenției?
3.
A existat o încălcare a articolului 14 din Convenție, combinat cu art. 9?
Poate fi considerat, după cum pretind reclamantii, că aceștia au suferit o discriminare bazată pe religie în măsura în care au fost supuși unui tratament mai puțin favorabil decât acela rezervat cetățenilor aderând la islam și aflați într-o situație comparabilă, fără justificare obiectivă și rezonabilă?
Poate fi considerat că în vederea datelor furnizate de reclamanti, există un "început de dovadă" tindând la stabilirea susținerii lor că au suferit o discriminare indirectă (a se vedea, D.H. și alții c. Republica Cehă [MC], nr. 57325/00, §§ 185-195, CEDH 2007-IV) în exercitarea dreptului lor la libertatea religiei și conștienței? Care sunt datele statistice privind răspunsurile date de autoritățile administrative cu privire la cererile minorităților religioase (în special marturi lui Ioave) privind acordarea unui loc de cult?
Partidelor li se cere să producă orice alt element (context general, rapoarte ale altor organe ale Consilului Europei sau ale altor organizații internaționale sau non-guvernamentale) relevant în acest sens.
ANEXĂ
Cerere nr. 36915/10
YEHOVA'NIN ȘAHİTLERİNİ DESTEKLEME DERNEĞİ
Hüseyin Sami GÜL
Levent SARKUT
Cerere nr. 8606/13
YEHOVA'NIN ȘAHİTLERİNİ DESTEKLEME DERNEĞİ
Communiquée le 6 juin 2014
Requêtes n
os
36915/10 et 8606/13
YEHOVA’NIN ȘAHİTLERİNİ DESTEKLEME DERNEĞİ et autres contre la Turquie
et YEHOVA’NIN ȘAHİTLERİNİ DESTEKLEME DERNEĞİ contre la Turquie
introduites respectivement
le 28 juin 2010 et le 14 décembre 2012
o
36915/10
La première requérante,
Yehova’nın Șahitlerini Destekleme Derneği
(«
Association de solidarité avec les témoins de Jéhovah
» (ci-après «
l’Association
») a été créée le 31 juillet 2007. Elle représente la Congrégation des témoins de Jéhovah de Mersin (ci-après «
la Congrégation
»), qui agissait, avant la création de l’association, en qualité de représentant des témoins de Jéhovah de Mersin. M. Ahmet Yorulmaz, né en 1968 et résidant à Istanbul, est le représentant légal de l’association requérante.
Les autres requérants, MM. Hüseyin Sami Gül et Levent Sarkut, sont des prédicateurs responsables
(sorumlu vaiz
) de la Congrégation. Ils sont nés respectivement en 1953 et 1952 et résident à Mersin et Edremit.
Ils sont représentés devant la Cour par M
e
e
J.E. Andrik et M
e
R.
Kohlhofer, avocats à İzmir, New York et Vienne.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.Les procédures administratives
Le 30 juin 1988, le 20 décembre 1988 et le 5 janvier 1990, la Congrégation déposa à la préfecture de Mersin (ci-après «
la préfecture
»), par l’intermédiaire de son représentant, une requête sollicitant l’autorisation d’organiser des rassemblements destinés à célébrer leur culte dans un appartement, situé au quartier de Gazi, dit «
le Royaume des témoins de Jéhovah
» (ci-après «
Royaume de Gazi
»).
Le 30 septembre 1988 et le 5 janvier 1990, les autorisations sollicitées furent accordées par la section de la sûreté de la préfecture pour les années en question. Les réunions étaient organisées en présence d’un agent de police. Par ailleurs, il ressort du dossier que les membres de la Congrégation avaient continué à se réunir dans le Royaume de Gazi jusqu’en 1998, sans qu’une autorisation formelle soit délivrée.
Le 30 septembre 1998, la Congrégation informa la préfecture qu’ils souhaitaient utiliser un autre appartement, situé au quartier d’Akdeniz à Mersin, à savoir le Royaume d’Akdeniz, comme lieu de culte, de prière et de réunion à compter de la date de la demande.
Informés de la tenue d’un rassemblement, le 17 décembre 2000, des policiers se rendirent au Royaume d’Akdeniz pour procéder à une perquisition et ordonnèrent aux membres de la Congrégation de mettre fin au culte au motif qu’un tel rassemblement, organisé dans des locaux qui n’étaient pas destinés à cet effet, était contraire à la loi.
Le 10 janvier 2001, la direction de la sûreté de la préfecture adressa un courrier aux membres de la Congrégation en réponse à une demande d’information concernant la perquisition du 17 décembre 2000 présentée par la Congrégation. Dans ce courrier, elle précisa que les membres des témoins de Jéhovah auraient dû demander l’autorisation pour organiser un tel rassemblement en vertu de la loi n
o
2911 relative aux réunions et manifestations publiques.
Le 17 août 2001, la direction de la sûreté du ministère de l’Intérieur adopta une circulaire traitant des demandes d’ouverture de lieux de culte. Dans cette circulaire, il fut précisé qu’il était impossible d’ouvrir un lieu de culte dans un endroit qui n’était pas destiné à cet effet en vertu de l’article
1 additionnel du règlement relatif à la loi sur l’urbanisme. Par ailleurs, selon cette circulaire, l’ouverture d’un lieu de culte dans un endroit destiné à l’habitation était subordonnée à l’accord de tous les copropriétaires à constater par acte notarié. Toujours selon ce document, en cas d’exercice d’activités susceptibles de compromettre l’ordre public ou de provoquer des réactions publiques négatives, «
(...) la fermeture des lieux en question pouvait être ordonnée en vertu de l’article 11 c) de la loi n
o
5442 sur les départements
».
Le 20 mai 2003, les requérants, MM. L. Sarkut et H. Gül informèrent la préfecture de la réouverture du Royaume de Gazi, comme lieu de culte, de prière et de réunion à partir du 25 mai 2003.
Le 23 mai 2003, la direction de la sûreté de la préfecture adressa une lettre aux requérants en précisant que la célébration de culte n’était possible que dans un endroit destiné à cet effet en vertu du plan local d’urbanisme
; aucun autre lieu ne pouvait ainsi être affecté à la pratique d’un culte sans qu’il soit au préalable procédé à un amendement du plan local d’urbanisme.
Le 11 août 2003, la direction de la sûreté de la préfecture adressa aux requérants une lettre et précisa notamment que le local en question que les intéressés souhaitaient utiliser comme un lieu de culte, était destiné à l’habitation selon le plan local d’urbanisme. Elle demanda que des formalités nécessaires soient remplies dans un délai de 15 jours en vue de l’inscription de ce lieu comme un lieu de culte et que dans le cas de l’inobservation de ces formalités, le lieu litigieux serait fermé.
Le même jour, les requérants demandèrent à la municipalité de Yenișehir, à Mersin, de leur indiquer s’il était possible de désigner le Royaume de Gazi comme un lieu de culte en vertu du plan local d’urbanisme. Ils demandèrent, en outre, l’octroi d’un lieu de culte pour la communauté.
Le 13 août 2003, la direction d’aménagement urbain de la municipalité de Yenișehir rejeta la demande des requérants tendant à obtenir l’enregistrement du lieu en question comme un lieu de culte, considérant que cet endroit était enregistré au cadastre comme lieu d’habitation.
Le 13 août 2003, les requérants adressèrent une demande d’information à la municipalité métropolitaine de Mersin au sujet des espaces disponibles pouvant être destinés à la pratique du culte.
Le 19 août 2003, la direction d’aménagement urbain de la municipalité de Yenișehir répondit aux requérants que le plan local d’urbanisme ne prévoyait aucun lieu pouvant servir de lieu de culte.
Le 27 août 2003, le local servant de lieu de culte, à savoir le Royaume de Gazi, fut fermé par la police.
Le 15 juillet 2003, l’article 2 additionnel à la loi
no
3194 fut amendé par la loi no 4928. Suite à cet amendement, le ministère de l’Intérieur adopta le 24 septembre 2003 une circulaire, abrogeant celle du 17 août 2001 et remplaçant, le terme « mosquée » par le terme « lieu de culte
». Il ressort de cette circulaire qu’il était dorénavant possible de construire des lieux du culte, autres que des mosquées, conformément à la loi sur l’urbanisme après avoir obtenu l’aval de l’autorité administrative.
Le 26 septembre 2003, la direction de la sûreté de la préfecture adressa une lettre aux requérants précisant que la fermeture du lieu en question était ordonnée pour préserver l’ordre public.
Par ailleurs, le 14 novembre 2003, le tribunal administratif de Mersin annula l’acte administratif du 10 janvier 2001 qui stipulait que la Congrégation aurait dû demander l’autorisation prévue à la loi
n
o
2911.
Le 5 mai 2004, la Congrégation présenta une demande aux municipalités de Mezitli (à Mersin), de Yenișehir et à la municipalité métropolitaine de Mersin aux fins de disposer d’un lieu de culte.
Le 10 mai 2004, la direction d’aménagement urbain de la municipalité de Yenișehir et le 21 mai 2004, la direction d’aménagement urbain de la municipalité d’Akdeniz répondirent aux requérants que le plan d’urbanisme ne prévoyait aucun lieu pouvant servir de lieu de culte.
À de différentes dates, la Congrégation adressa aux autorités locales une demande d’information aux fins de se voir communiquer les plans relatifs aux terrains destinés à servir de lieu de culte en vertu du plan local d’urbanisme. À de différentes dates, il leur a été répondu qu’elles ne disposaient d’aucun lieu pouvant servir de lieu de culte.
À une date non précisée, les requérants MM. H. S. Gül et L.
Sarkut saisirent le tribunal administratif de Mersin d’un recours en annulation assorti d’une demande de sursis à exécution contre la décision de fermeture du Royaume de Gazi.
Le 4 août 2004, le tribunal administratif de Mersin donna gain de cause aux requérants et annula ladite décision. Il considéra notamment qu’en vertu de la loi n
o
3194, la compétence d’élaborer le plan local d’urbanisme appartenait au premier chef à la municipalité et à la préfecture. Les membres de la Congrégation ne sauraient être tenus pour responsables du manque de terrains destinés à l’exercice de leur culte. Le tribunal souligna par ailleurs que le libre exercice du culte était protégé par l’article 24 de la Constitution.
Le 3 décembre 2004, la préfecture se pourvut en cassation contre ladite décision.
Entretemps, le 31 juillet 2007, l’Association fut créée et se substitua à la Congrégation.
Le 10 octobre 2007, le Conseil d’État infirma la décision du tribunal administratif au motif qu’un lieu destiné à l’habitation en vertu du plan local d’urbanisme ne pouvait pas être utilisé à des fins autres que l’habitation et que, par conséquent, l’interdiction de l’utilisation de cet immeuble comme lieu de culte n’était pas entachée d’illégalité.
Le 27 octobre 2008, le tribunal administratif de Mersin se conforma à l’arrêt du Conseil d’État et débouta les requérants de leur demande.
Le 3 décembre 2008, l’Association fit une demande de constitution de partie intervenante à ladite procédure qui fut accueillie. Par la suite, elle forma un pourvoi en cassation contre la décision du tribunal administratif.
Le même jour, les requérants, MM. H. S. Gül et L. Sarkut se pourvurent également en cassation, en invoquant la protection des articles 9, 11 et 14 de la Convention européenne des droits de l’homme («
Convention
»).
Le 6 février 2009, le Conseil d’État confirma le jugement du tribunal administratif de Mersin.
Les requérants formèrent un recours en rectification d’arrêt qui fut rejeté par le Conseil d’État le 30 décembre 2009.
Par ailleurs, les requérants ont présenté à la Cour une lettre du ministère de l’Urbanisme et des Travaux Publics datée du 17 mars 2009. Cette lettre était adressée au préfet de Balıkesir aux termes duquel la compétence d’élaborer et de confirmer un plan d’urbanisme appartient à la municipalité dans les villes et les villages. Lors de la préparation de tels plans, il convient, en vertu de la loi n
o
3194 et de son décret d’application, d’obtenir l’avis du mufti de la ville, lorsqu’il s’agit de la construction d’un lieu de culte. En outre, il convient d’obtenir l’avis du Président des affaires religieuses pour savoir si le lieu de culte dont la construction est prévue par l’Association des témoins de Jéhovah pouvait être considéré comme un lieu de culte au sens de la loi n
o
3194.
Il ressort du dossier qu’à de différentes dates, les requérants demandèrent à l’administration de leur désigner un lieu de culte. L’administration leur répondit qu’elle ne disposait pas d’un lieu pouvant servir de lieu de culte.
2.Les procédures pénales diligentées contre les membres de la Congrégation
Le 20 décembre 2000, le procureur de la République inculpa certains membres de la Congrégation en vertu de l’article 1 § 3 de la loi n
o
septembre 2002, le tribunal correctionnel de Mersin acquitta les intéressés au motif qu’il n’était pas établi que lors de l’exercice de leur culte, ils avaient agi contrairement à l’ordre public, à la sûreté publique et à la protection de la santé ou de la morale.
Le 24 avril 2003, le procureur de la République inculpa certains membres de la Congrégation pour avoir organisé un rassemblement dans un lieu qui n’était pas destiné à l’exercice du culte.
Le 30 septembre 2003, le tribunal d’instance pénal de Mersin acquitta les intéressés au motif qu’il était établi que les rassemblements en question étaient destinées à la pratique d’un culte, protégés par l’article 24 de la Constitution.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article
2 additionnel à la loi n
o
3194 relative à l’urbanisme, après la modification du 15 juillet 2003, pouvait se lire comme suit :
«
Au moment de l’établissement des plans d’urbanisme, des terrains sont affectés à la construction de lieux de culte en tenant compte des spécificités de la région et de la ville ainsi que de leurs besoins éventuels.
Un lieu de culte peut être construit dans des villes, municipalités et communes après avoir reçu la permission de l’autorité administrative et à condition que le projet soit conforme à la loi sur l’urbanisme.
(...)
»
L’article
11
c) de la loi n
o
5442 sur les départements habilite le préfet à prendre les décisions et les mesures qu’il estime nécessaires en matière de maintien de la paix, de la sûreté et de l’ordre public.
Les requérants invoquent une violation des articles 6, 9, 11, 13 et 14 de la Convention.
Invoquant les articles 6, 9 et 11 de la Convention, ils se plaignent notamment du fait que les autorités nationales ont créé des obstacles bureaucratiques insurmontables tendant à empêcher les membres de l’association requérante d’organiser des rassemblements dans le but de célébrer leur culte, et ce en dépit de leurs demandes pour disposer d’un lieu de culte. Ils se plaignent également de la durée de la procédure relative à leurs demandes.
Invoquant l’article 13 de la Convention, ils se plaignent par ailleurs de n’avoir pas bénéficié d’un recours effectif en droit interne.
Ils se plaignent en outre d’avoir été victime d’une discrimination basée sur la religion, contraire à l’article 14 combiné avec les articles 9 et 11 de la Convention en raison de leur appartenance à une communauté religieuse minoritaire à savoir celle des témoins de Jéhovah. Ils allèguent que les autorités nationales ont appliqué la loi n
o
3194 en faveur des lieux de culte appartenant à l’islam, la religion majoritaire en Turquie. Ils allèguent qu’ils ont fait l’objet d’un traitement moins favorable que celui réservé aux citoyens adhérant à l’islam et se trouvant dans une situation comparable sans qu’il y ait eu la moindre justification objective et raisonnable.
o
8606/13
La requérante,
Yehova’nın Șahitlerini Destekleme Derneği
«
Association de solidarité avec les témoins de Jéhovah
» (ci-après «
l’Association
») est une association, enregistrée au registre des associations en Turquie. M.
Ahmet
Yorulmaz est le représentant légal de la requérante, né en 1968 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
e
T.
Alsancak, M
e
J.E.
Andrik et M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Depuis 1967, la Congrégation des témoins de Jéhovah (ci-après «
la Congrégation
») organisa des rassemblements à caractère religieux à İzmir. À partir de l’année 1981, elle se réunit dans un local privé.
En 1999,
Kule Kitapları Ticaret Limited Șirketi,
une société à responsabilité limitée en droit turc, acquit un terrain au nom de la Congrégation dans le but de construire un bâtiment, dont le rez-de-chaussée fut destiné à servir de lieu de culte.
Le 14 janvier 2000,
Kule Kitapları Ticaret Limited Sirketi
déposa une demande de modification du plan local d’urbanisme pour pouvoir organiser des rassemblements dans le rez-de-chaussée du bâtiment situé à la 1695
ème
rue dans le quartier Alaybey à Karșıyaka (İzmir) (ci-après «
le Royaume de Karșıyaka
»).
Le 9 février 2000, la demande de modification fut accueillie, par une décision du conseil municipal de la municipalité de Karșıyaka autorisant l’utilisation du rez
‑
de-chaussée du bâtiment concerné dans un but professionnel.
Le 25 mai 2000, la direction des travaux publics de la ville de Karșıyaka approuva la modification proposée du plan local d’urbanisme.
Le 15 juillet 2003, par la loi n
o
4928, l’article 2 additionnel à la loi
n
o
3194 sur l’urbanisme fut amendé.
Le 5 janvier 2004, l’adjoint au préfet d’İzmir adressa une lettre à différents groupes de minorités en précisant qu’à la suite des amendements à la loi d’urbanisme, le terme «
mosquée
» a été remplacé par le terme «
lieu de culte
». Il ajouta que les intéressés devaient demander aux autorités administratives locales un permis de construire pour la création d’un lieu de culte et faire une demande de modification au plan local d’urbanisme. Il ressort de cette lettre que le permis pour la construction d’un lieu de culte pouvait être émis par les autorités administratives après avoir évalué les besoins pour la création d’un lieu de culte en tenant compte du nombre des membres de la communauté religieuse en question dans la ville et la région concernées.
Le 23 février 2004, le représentant de la Congrégation adressa une demande d’information dans le but de se voir attribuer un terrain disponible destiné à la construction d’un lieu de culte.
Le 3 mars 2004, la Congrégation adressa une demande de modification au plan local d’urbanisme pour utiliser un appartement, le Royaume de Karșıyaka, comme lieu de culte.
Le 4 mars 2004, la municipalité métropolitaine d’İzmir rejeta ladite demande de la Congrégation au motif que le plan local d’urbanisme ne prévoyait aucun terrain pouvant permettre la construction d’un lieu de culte.
Le 23 juin 2004, le conseil municipal de la municipalité de Karșıyaka rejeta la demande de modification au plan local d’urbanisme sans en préciser les motifs.
Le 17 septembre 2004, la Congrégation adressa à la municipalité de Karșıyaka une nouvelle demande de modification au plan local d’urbanisme pour la désignation du Royaume de Karșıyaka comme lieu de culte.
Le 27 octobre 2004, le conseil municipal de la municipalité de Karșıyaka rejeta la demande du 17 septembre 2004 au motif que la demande était contraire aux techniques de planification et aux principes d’urbanisme.
Le 18 janvier 2005,
Kule Kitapları Ticaret Limited Șirketi,
saisit le tribunal administratif d’İzmir d’un recours en annulation contre la décision du 27 octobre 2004 relative au refus de modification du plan local d’urbanisme.
Le 25 janvier 2005, les membres de la Congrégation redemandèrent à la municipalité de Karșıyaka d’attribuer le statut de lieu de culte au Royaume de Karșıyaka.
Le 9 février 2005, le conseil municipal de la municipalité de Karșıyaka refusa ladite demande pour des raisons techniques après avoir précisé la taille minimale prévue par la loi pour les mosquées, au motif que dans une région destinée à l’habitation en vertu du plan local d’urbanisme, une seule parcelle ne pouvait pas être désignée comme logement à usage d’habitation pouvant servir de manière optionnelle comme lieu de culte (
ibadet yeri tercihli konut)
.
Le 10 juin 2005, les représentants de la Congrégation informèrent le préfet de Karșıyaka qu’ils souhaitaient utiliser le local situé la 1695
ème
rue du quartier Alaybey, comme lieu de culte, de prière et de réunion à compter du 19
juin 2005.
Le 16 novembre 2005, le tribunal administratif d’İzmir donna gain de cause à la partie demanderesse et annula la décision du 27 octobre 2004. Il considéra notamment que l’autorisation pour l’utilisation sollicitée par la partie demanderesse relevait d’un problème d’aménagement territorial à résoudre dans le cadre de l’application du plan d’urbanisme. Il estima que la croyance des témoins de Jéhovah bénéficiait de la protection du droit à la liberté de religion et que le refus opposé à sa demande équivalait en pratique à une suppression pure et simple de la liberté de culte reconnu par la Constitution.
Le 8 mars 2006, la municipalité de Karșıyaka se pourvut en cassation contre ladite décision.
Le 15 avril 2008, le Conseil d’État infirma l’arrêt du 16 novembre 2005 et renvoya l’affaire devant le tribunal administratif. Il considéra notamment qu’avant d’admettre ladite demande, le tribunal aurait dû réaliser une descente sur les lieux (
keșif
) et une expertise afin de vérifier si la demande de modification au plan était conforme à l’intérêt public, aux principes d’urbanisme et aux règles d’aménagement en vigueur.
Le 27 avril 2010, l’association requérante, propriétaire du bien litigieux, fit une demande de constitution de partie intervenante à ladite procédure. Il ressort du dossier que cette demande fut accueillie.
Le 12 mai 2010, le tribunal administratif d’İzmir se conforma à l’arrêt du Conseil d’État et débouta la requérante de sa demande au motif que la demande litigieuse était contraire aux critères concernant les dimensions minimales retenus pour les lieux de culte.
Le 23 juillet 2010, la requérante se pourvut en cassation contre ledit jugement.
Le 9 novembre 2010, le Conseil d’État confirma le jugement du tribunal de première instance.
Le 4 février 2011, la requérante forma un recours en rectification d’arrêt, qui fut rejeté par la haute juridiction le 18
juin 2012.
Selon les dires des requérants, la Congrégation de Karșıyaka (107
membres) et celle d’Alsancak, à İzmir (90 membres) continuèrent à se servir de la salle du Royaume de Karșıyaka pour la pratique de leur culte.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article
2 additionnel à la loi n
o
3194 relative à l’urbanisme, après la modification du 15 juillet 2003, se lit comme suit :
«
Au moment de l’établissement des plans d’urbanisme, des terrains sont affectés à la construction de lieux de culte en tenant compte des spécificités de la région et de la ville ainsi que de leurs besoins éventuels.
Un lieu de culte peut être construit dans des villes, municipalités et communes après avoir reçu la permission de l’autorité administrative et à condition que le projet soit conforme à la loi sur l’urbanisme.
(...)
»
La requérante invoque une violation des articles 6, 9, 11, 13 et 14 de la Convention.
Invoquant les articles 6, 9 et 11 de la Convention, la requérante allègue notamment que les autorités nationales ont refusé d’attribuer le statut de lieu de culte au Royaume de Karșıyaka nonobstant les demandes de la Congrégation aux fins de disposer d’un lieu de culte. Cela étant, elle allègue que la Congrégation a été contrainte d’utiliser la salle litigieuse comme lieu de culte et de rassemblement et que les témoins de Jéhovah se trouvaient dans une situation vulnérable dans la mesure où le lieu de culte en question se trouvait sous la menace de fermeture en raison de non-conformité aux règles d’urbanisme. Elle se plaint également de l’interprétation étroite adoptée par les juridictions internes qui avaient pris en considération la taille minimale prévue pour les mosquées pour rejeter la demande de la requérante.
La requérante se plaint également d’avoir été victime d’une discrimination basée sur la religion, contraire à l’article 14 combiné aux articles
9 et 11 de la Convention, en raison de l’appartenance à une religion minoritaire, à savoir témoins de Jéhovah. Elle allègue que les autorités nationales ont appliqué la loi n
o
3194 d’une manière rigide et en faveur des lieux de culte appartenant à l’islam, la religion majoritaire en Turquie. La requérante allègue que ses membres ont fait l’objet d’un traitement moins favorable que celui réservé aux citoyens adhérant à l’islam et se trouvant dans une situation comparable, sans qu’il y ait eu la moindre justification objective et raisonnable.
Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint par ailleurs de n’avoir pas bénéficié d’un recours effectif en droit interne.
1.
Peut-on considérer qu’il y a eu ingérence dans l’exercice du droit à la liberté de conscience et de religion garanti par l’article 9, lu isolément ou interprété à la lumière de l’article 11, en raison des faits de l’espèce
?
Dans l’affirmative, l’ingérence dans l’exercice du droit en question était-elle prévue par la loi et nécessaire au sens de l’article 9 § 2 de la Convention
?
Les parties sont invitées à présenter leurs observations en prenant en considération les obligations négatives (voir, entre plusieurs autres,
Manoussakis et autres c. Grèce
, 26 septembre 1996, §§ 44-48,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
IV) et
positives de l’État (voir, en dernier lieu,
Savda c. Turquie
, n
o
42730/05, § 98, 12 juin 2012) tirées de la disposition invoquée.
2.
Les requérants avaient-ils à leur disposition, comme l’exige l’article
13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel ils auraient pu formuler leurs griefs de méconnaissance de la Convention
?
3.
Y a-t-il eu violation de l’article 14 de la Convention, combiné avec son article
9 ?
Peut-on considérer, comme le prétendent les requérants, que ceux-ci ont subi une discrimination fondée sur leur religion dans la mesure où ils ont fait l’objet d’un traitement moins favorable que celui réservé aux citoyens adhérant à l’islam et se trouvant dans une situation comparable, sans justification objective et raisonnable ?
Peut-on considérer qu’au vu des données fournies par les requérants, il existe un «
commencement de preuve
» tendant à établir leur allégation selon laquelle ils ont fait l’objet d’une discrimination indirecte (voir,
D.H. et autres c. République tchèque
[GC], n
o
‑
IV) dans l’exercice de leur droit à la liberté de religion et de conscience ? Quelles sont les données statistiques quant aux réponses données par les autorités administratives par rapport aux demandes des minorités religieuses (notamment des témoins de Jéhovah) relatives à l’octroi d’un lieu de culte ?
Les parties sont invitées à produire tout autre élément (contexte général, rapports d’autres organes du Conseil de l’Europe ou, d’autres organisations internationales ou non
‑
gouvernementales) pertinent à cet égard.
Requête n
o
36915/10
Hüseyin Sami GÜL
Levent SARKUT
Requête n
o
8606/13