Tanyar și Küçükergin împotriva Turciei

Procedura privind ordonanța penală La 29 septembrie 1998, procurorul Republicii din Izmir, informat de polițiști despre desfășurarea uneia dintre aceste reuniuni la 13 septembrie 1998, a pronunțat o neurmărire penală, considerând că o astfel de reuniune religioasă constituia o adunare care intră în domeniul de protecție al libertății de religie și de conștiință și nu constituia o infracțiune. De asemenea, la 15 septembrie 1999, întemeindu-se pe libertatea de religie și de conștiință, procurorul Republicii a pronunțat o neurmărire penală în privința celor patruzeci de persoane arestate pentru că au asistat la reuniunea organizată de reclamanți la 12 septembrie 1999. În plus, acesta a cerut deschiderea unei urmăriri penale împotriva polițiștilor responsabili, considerând că acțiunea lor nu era conformă cu legea. Ulterior, la 3 decembrie 1999, procurorul Republicii a notificat dlor. Tanyar și Küçükergin un ordin de plată a unei amenzi de 15.000.000 lire turcești (TRL) [aproximativ 28 euro (EUR)] pentru că au organizat, la 12 septembrie 1999, o reuniune religioasă, cu încălcarea articolului 529 § 1 din codul penal, care interzicea organizarea unei astfel de reuniuni în localuri care nu erau destinate acestui scop (a se vedea „Dreptul intern pertinent”). Reclamanții nu au plătit amenda aplicată în termenul stabilit în acest scop. Printr-o ordonanță penală din 25 octombrie 2000, tribunalul de poliție din Izmir i-a declarat pe reclamanți vinovați de organizarea unei ceremonii religioase cu încălcarea articolului 529 § 1 din codul penal. Acesta i-a condamnat la plata unei amenzi de 22.500.000 TRL [aproximativ 38 EUR]. La 30 octombrie 2000, reclamanții au formulat opoziție împotriva acestei ordonanțe în fața tribunalului corecțional din Izmir. Aceștia s-au întemeiat pentru a face aceasta pe principiul libertății de religie și de conștiință, astfel cum este garantat de art. 9 din Convenție, și au susținut că decizia în litigiu era contrară articolului 6, în măsura în care fusese adoptată fără să fi avut loc o ședință. Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2000, notificată reclamanților la 3 ianuarie 2001, tribunalul corecțional a respins opoziția astfel formulată, fără să țină ședință.

Procedura în fața jurisdicțiilor administrative În același timp, la 16 septembrie 1998, dl. Tanyar a adresat o cerere de informare prefecturii pentru a-i fi precizate condițiile în care comunitatea se putea reuni. La 9 august 1999, prefectura a adresat o scrisoare dlui. Tanyar în care explica că fusese sesizată cu plângeri din cauza deranjului provocat de aceste reuniuni și că organizatorii nu obținuseră autorizația coproprietarilor imobilului. Aceasta a ordonat, în consecință, retragerea plăcii cu numele comunității de la intrarea imobilului și a cerut din nou trimiterea în termen de cincisprezece zile a autorizației coproprietarilor. La 16 august 1999, dl. Tanyar a sesizat tribunalul administrativ din Izmir cu o acțiune în anulare împotriva deciziei din 9 august 1999 luate de prefectură. La 17 februarie 2000, tribunalul administrativ a respins această cerere, constatând legalitatea actului administrației. Acesta a considerat în special: „(...) în temeiul articolului 24 din legea nr. 634 privind coproprietatea, (...) într-un loc considerat ca o locuință privativă de către cadastru, deschiderea unui loc de reuniune este subordonată autorizației adunării generale a coproprietarilor (...) La citirea dosarului, este stabilită absența autorizațiilor coproprietarilor pentru a permite ținerea reuniunilor în locuință (...) Chiar dacă art. 24 din Constituția noastră prevede libertatea de religie și de conștiință, această dispoziție nu garantează posibilitatea fiecăruia de a ține reuniuni unde dorește, este clar că această libertate nu poate fi exercitată decât în conformitate cu regulile legale (...)” La 25 aprilie 2000, invocând în special libertatea de religie și de conștiință, dl. Tanyar a formulat recurs în fața Consiliului de Stat. La 20 noiembrie 2002, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea din 17 februarie 2000. Acesta a considerat că, în măsura în care deschiderea unui loc de reuniune este subordonată obținerii autorizației adunării generale a coproprietarilor în temeiul articolului 24 din legea nr. 634, actul administrației era conform cu legea, precum și cu dispozițiile Convenției, în special cu privire la al doilea paragraf al articolului 9, conform căruia libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile putea face obiectul unor restrângeri în vederea protejării ordinii, sănătății sau moralei publice, sau a drepturilor și libertăților altora. La 11 iulie 2003, Consiliul de Stat a respins recursul în revizuire introdus de reclamantul Tanyar.

Alte demersuri ale reclamanților La 12 septembrie 1999, prefectura a ordonat închiderea localului care servea drept loc de cult, având în vedere absența acordului tuturor coproprietarilor imobilului în cauză. La 16 noiembrie 1999, reclamanții au sesizat prefectura pentru a obține ridicarea sigiliilor aplicate pe acest local, declarând că doresc să îl utilizeze în alte scopuri decât practica cultului, și aceasta până la obținerea acordului coproprietarilor, clarificarea legii privind coproprietatea sau autorizarea prefecturii. În aceeași zi, prefectura a admis această cerere și a procedat la ridicarea sigiliilor. La 10 decembrie 1999, reclamanții au informat prefectura că doresc să utilizeze locuința în cauză ca loc de cult, de rugăciune, de reuniune și de studiu începând cu 17 decembrie 1999. Aceștia au precizat în plus că locul era înregistrat la cadastru ca local profesional și, în această calitate, nu putea fi supus legii nr. 634. La 27 martie 2002, prefectura a adresat o atenționare reclamanților, precizând că apartamentul în cauză nu putea fi utilizat decât ca local profesional, iar nu ca loc de cult. La 15 aprilie 2002, reclamanții au sesizat Comisia departamentală a drepturilor omului de pe lângă prefectură pentru a se plânge, printre altele, de eroarea administrației în interpretarea și aplicarea legilor, de incompatibilitatea dispozițiilor legislative în cauză cu anumite convenții internaționale, precum și de absența, cu încălcarea Convenției, a unor dispoziții legislative care să definească condițiile în care o biserică putea fi întemeiată și putea dobândi personalitate juridică. La 22 mai 2002, prefectura a răspuns la capetele de cerere cu care fusese sesizată Comisia. Aceasta a clarificat astfel, în lumina libertății de religie garantate de art. 24 din Constituție și de art. 9 din Convenție, dispozițiile cuprinse în legile nr. 634 și 3194, precum și art. 529 din codul penal. În această privință, a precizat că exercitarea unui cult într-un apartament, din momentul în care devenea un subiect de plângere, privea în primul rând protecția drepturilor și libertăților altora, protecția persoanelor participante la cult și deci păstrarea ordinii publice, a păcii și a securității publice; chestiuni care țin de dreptul public și intră în domeniul de competență al prefecturii. Aceasta a relevat în plus că condițiile în care o biserică se putea constitui și dobândi personalitate juridică, precum și procedurile aferente, erau definite de aceste dispoziții legislative. Invocând existența mai multor biserici și sinagogi la Izmir, a notat că administrația lua măsuri pentru o exercitare concretă a libertății de cult, care era interpretată în lumina principiului egalității în fața legii. În consecință, dând ca exemplu atribuirea unei biserici aparținând Ministerului Culturii comunității Baptiste, a afirmat că facilitățile pentru exercitarea cultului erau întotdeauna acordate de administrație comunităților religioase. La 19 iulie 2003, art. 1 adițional la legea nr. 3194 a fost modificat prin legea nr. 4928. Termenul „moschee” a fost înlocuit cu „loc de cult”, iar autorizația müfti-ului nu mai este necesară pentru construcția unui loc de cult. La 23 iulie 2003, făcând referire la revizuirea legislativă susmenționată, reclamanții au prezentat o cerere consiliului municipal din Izmir în vederea de a dispune de un loc de cult. La 24 iulie 2003, reclamanții au adresat, pentru informare, o copie a acestei cereri prefecturii. La 8 septembrie 2003, municipalitatea din Izmir a informat reclamanții că nu putea admite cererea lor, deoarece nu dispunea de o proprietate care să poată servi drept loc de cult. B. Dreptul intern pertinent 1. Constituția art. 24 „Fiecare are dreptul la libertatea de conștiință, de credință și de convingere religioasă. Rugăciunile, riturile și ceremoniile religioase sunt libere cu condiția de a nu încălca dispozițiile articolului 14. Nimeni nu poate fi constrâns să participe la rugăciuni sau la ceremonii și rituri religioase, nici să-și divulge credințele și convingerile religioase; nimeni nu poate fi blamat sau inculpat din cauza credințelor sau convingerilor sale religioase (...)” 2. Codul penal În temeiul articolului 529 din codul penal, organizarea unei reuniuni religioase în localuri care nu sunt destinate acestui scop, în locuri publice sau pe calea publică se pedepsește cu o pedeapsă putând ajunge până la o lună de închisoare sau nouă milioane de lire amendă. art. 119 „Nu se va deschide acțiune publică împotriva autorului unei infracțiuni care necesită doar o pedeapsă cu amenda sau a cărei pedeapsă privativă de libertate nu poate fi mai mare de trei luni (...) care va fi plătit; 1. Dacă pedeapsa cu amenda este definitivă, această sumă, dacă limitele inferioară și superioară au fost stabilite, suma inferioară, 2. Limita inferioară a pedepsei privative de libertate, pentru fiecare zi suma minimă prevăzută de art. 4 § 1 din legea nr. 647 privind executarea pedepselor, 3. Dacă condamnarea constă într-o pedeapsă privativă de libertate și o pedeapsă cu amenda, suma trebuind a fi determinată după metoda de mai sus și limita inferioară a pedepsei cu amenda, Cu cheltuielile de instrucție, în zece zile de la notificarea făcută de procurorul Republicii. Dacă articolul legii referitor la infracțiune nu prevede, între pedeapsa privativă de libertate care nu ar putea fi mai mare de trei luni și pedeapsa cu amenda enunțate mai sus, decât aplicarea unei pedepse, suma de plată (...) va fi determinată în funcție de pedeapsa cu amenda. În notificarea trebuind a fi făcută de procurorul Republicii, acuzatul este informat cu privire la suma de plată, la termenul de plată, că, dacă plătește suma stabilită în acest termen, nicio acțiune publică nu va fi deschisă, că, în caz de neplată, o acțiune publică va fi deschisă împotriva sa (...) Dacă, în pofida notificării, suma stabilită nu este plătită în termenul pentru a face aceasta, o acțiune publică va fi deschisă (...) Dacă, în ceea ce privește o infracțiune care intră în domeniul paragrafului de mai sus, cauza este deferită direct în fața tribunalului și se finalizează printr-o ordonanță penală, o ședință se ține la opoziție (...)” 3. Codul de procedură penală art. 386 „Judecătorul de instanță statuează fără să țină ședință printr-o ordonanță penală asupra infracțiunilor din domeniul de competență al tribunalelor de instanță. Ordonanța penală nu poate purta decât asupra condamnării la o amendă ușoară sau grea sau la o pedeapsă cu închisoarea de cel mult trei ani sau la interdicția temporară de a exercita o profesie și o meserie sau o confiscare (...)” art. 387 „Dacă judecătorul penal vede un inconvenient în a statua fără ședință, poate stabili o dată pentru ținerea acesteia.” art. 390 „O ședință se ține în caz de opoziție formulată împotriva unei ordonanțe penale privind o pedeapsă cu închisoarea ușoară. (...) În caz de opoziție formulată împotriva unei ordonanțe privind o condamnare la o amendă ușoară sau grea sau la o interdicție temporară de a exercita o profesie și o meserie sau o confiscare (...), președintele tribunalului corecțional sau judecătorul examinează opoziția în aplicarea articolelor 301, 302 și 303 [din prezentul cod]. (...)” art. 302 „Cu excepția cazurilor prevăzute de lege, procedura de opoziție se desfășoară fără ședință. Procurorul Republicii este audiat dacă este necesar. Dacă opoziția este admisă, aceeași jurisdicție examinează fondul cauzei.”

Reguli privind „locurile de cult” a) Legea nr. 3194 privind urbanismul art. 1 adițional la legea nr. 3194, înainte de modificarea din 19 iulie 2003, putea fi citit după cum urmează: „La elaborarea unui plan de urbanism, ținând cont de condițiile, precum și de nevoile planificate viitoare ale orașului și ale regiunii, sunt rezervate în mod necesar amplasamente pentru moschei. În regiuni, departament și orașe, o moschee nu poate fi construită decât cu autorizația müfti-ului și în conformitate cu legislația privind urbanismul (...)” La capătul acestei modificări intervenite la 19 iulie 2003, prin legea nr. 4928, termenul „moschee” a fost înlocuit cu „loc de cult”, iar autorizația müfti-ului nu mai este necesară. b) Legea nr. 634 privind coproprietatea art. 24 din legea nr. 634 dispune: „(...) într-un loc considerat ca o locuință privativă de către cadastru, deschiderea unui loc de reuniune este subordonată autorizației adunării generale a coproprietarilor (...)”

În sfârșit, reclamanții susțin că imposibilitatea de a face apel în fața Curții de casație împotriva deciziei tribunalului corecțional care presupune respingerea opoziției lor aduce atingere articolului 2 din Protocolul nr.

ÎN DREPT 1. Reclamanții susțin o încălcare a articolului 6 din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui capăt de cerere și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din regulamentul său. 2. Reclamanții susțin o încălcare a articolului 9 din Convenție, care se citește după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea riturilor. 2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora.” a) Reclamanții susțin în primul rând că au fost condamnați la plata unei amenzi pentru că au ținut o reuniune religioasă. Curtea reamintește în primul rând jurisprudența sa: dacă libertatea de religie ține în primul rând de forul interior, ea implică, de asemenea, pe cea de a-și manifesta religia individual și în privat, sau în mod colectiv, în public și în cercul celor cu care se împărtășește credința (Kokkinakis c. Greciei, hotărâre din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 17, § 31). „Libertatea de a-și manifesta religia (...) prin cult (...) și îndeplinirea riturilor” face parte integrantă din aceasta (a se vedea Manoussakis și alții c. Greciei, hotărâre din 26 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1365, § 36, și Vergos c. Greciei, nr. 65501/01, § 33, 24 iunie 2004). În principiu, dreptul la libertatea de religie, astfel cum îl înțelege Convenția, exclude aprecierea din partea Statului a legitimității credințelor religioase sau a modalităților de exprimare a acestora (Manoussakis și alții, citată anterior, § 47). Prin urmare, atunci când exercitarea dreptului la libertatea de religie sau a unuia dintre aspectele sale este supusă, conform legii interne, unui sistem de autorizare prealabilă, intervenția în procedura de acordare a autorizației a unei autorități ecleziastice recunoscute nu se poate concilia cu imperativele paragrafului 2 al articolului 9 (a se vedea, mutatis mutandis, Pentidis și alții c. Greciei, hotărâre din 9 iunie 1997, Culegere 1997-III). Curtea observă că, în 1994, reclamanții au prezentat o cerere prefecturii din Izmir în vederea de a se putea servi drept loc de cult de un apartament situat la parterul unui imobil situat în acest oraș. Ca răspuns, prefectura a subliniat că libertatea de cult era garantată de Constituție și că aceasta nu putea fi restrânsă decât pentru protecția drepturilor altora. Aceasta a explicat că un local privat, în temeiul legislației pertinente, nu putea servi drept loc de cult decât dacă se obținea acordul tuturor coproprietarilor. Aceasta a cerut astfel acest acord persoanelor în cauză, dar acestea din urmă nu l-au obținut. În această privință, Curtea constată că formalitățile cerute în dreptul turc nu privesc câtuși de puțin recunoașterea sau exercitarea unui anumit cult și nu pot fi deci asimilate cu o autorizare prealabilă sau cu o intervenție emanând de la o autoritate religioasă (a se compara cu Manoussakis și alții, citată anterior, § 48), ele apar dimpotrivă ca tinzând să protejeze drepturile și libertățile altora și ordinea publică. De asemenea, este important de notat că art. 529 din codul penal, a cărui nerespectare a antrenat condamnarea reclamanților la plata unei amenzi, interzice doar organizarea de reuniuni religioase în localuri care nu sunt destinate acestui scop sau în locuri sau căi publice. Reiese, de altfel, din dosar că instanțele naționale au vegheat să pună în balanță conformitatea formalităților în litigiu cu exigențele libertății de religie cu privire la art. 9 din Convenție. Într-adevăr, de îndată ce reclamanții au informat administrația cu privire la utilizarea locuinței în cauză în 1994, administrația i-a invitat să îndeplinească formalitățile cerute de dreptul turc. Ulterior, prefectura, fiind sesizată cu plângeri din cauza deranjului provocat de reuniunile în cauză, a cerut mai întâi retragerea plăcii cu numele comunității, apoi, în lipsa autorizației coproprietarilor, a ordonat închiderea localului, care este în continuare utilizat de reclamanți în alte scopuri decât practica cultului. În lumina acestor considerații, Curtea este de părere că condamnarea reclamanților la o amendă pentru că nu s-au conformat exigențelor legislative se poate analiza ca o măsură justificată în principiul său și proporțională cu obiectivul vizat de protecție a drepturilor și libertăților altora, precum și a ordinii. În consecință, această parte a cererii se dovedește vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. b) Reclamanții contestă, de asemenea, carențele dispozițiilor legislative privind instalarea unei biserici. În speță, Curtea subliniază din capul locului că demersurile întreprinse de reclamanți înainte de a introduce prezenta cerere vizau în esență obținerea autorizației de a se servi de un local privat ca loc de cult, în pofida absenței acordului coproprietarilor imobilului în cauză. De fapt, nu s-a stabilit că un astfel de local privat nu putea servi drept loc de cult, dacă acordul coproprietarilor imobilului ar fi fost obținut. Pe de altă parte, Curtea observă că, în scrisoarea sa din 22 mai 2002, prefectura din Izmir a subliniat existența mai multor biserici și sinagogi la Izmir și a afirmat că facilitățile pentru exercitarea cultului erau întotdeauna acordate de administrație comunităților religioase, dând ca exemplu atribuirea unei biserici comunității Baptiste. Cu toate acestea, reiese din dosar că, până la 23 iulie 2003, reclamanții nu au prezentat nicio cerere autorităților vizând a dispune de un loc de cult adecvat nevoii lor. În ceea ce privește demersurile reclamanților după revizuirea legislativă din 19 iulie 2003, în temeiul căreia ridicarea unui loc de cult depinde doar de dispozițiile dreptului urbanismului, Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Într-adevăr, decizia din 8 septembrie 2003 a municipalității din Izmir privind refuzul unui loc de cult constituie un act administrativ supus controlului jurisdicțional. Se poate considera în mod rezonabil că reclamanții puteau contesta această decizie în fața jurisdicțiilor administrative, întemeindu-se în special pe libertatea de religie, garantată de art. 24 din Constituție, și pe nevoile comunității lor în vederea obținerii construcției unei biserici sau a atribuirii unui alt local. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 3. Reclamanții invocă, de asemenea, articolele 9, coroborat cu art. 14, și 11 din Convenție. Invocând art. 13, susțin că nu au beneficiat de căi de atac efective pentru a denunța acțiunile polițiștilor. Întemeindu-se pe art. 2 din Protocolul nr. 7, susțin că nu au putut face apel împotriva deciziei tribunalului corecțional care presupune respingerea opoziției lor. a) În ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe articolele 9, coroborat cu art. 14, și 11 din Convenție, în măsura în care acestea sunt întemeiate pe aceleași fapte ca cele anterior luate în considerare sub unghiul articolului 9, Curtea face trimitere la aprecierea pe care a efectuat-o mai sus. Pe de altă parte, Curtea nu dispune de niciun element care să dea de gândit că atât art. 529 din codul penal, cât și legislația privind utilizarea localurilor private în scopuri religioase se aplică în mod discriminatoriu. Având în vedere cele ce precedă, aceasta nu detectează nicio aparență de încălcare a acestor dispoziții. Capetele de cerere trebuie deci respinse pentru lipsă vădită de fundament, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. b) În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 13, Curtea relevă mai întâi că este enunțat în mod general și că argumentația sa apare în acest sens nicidecum susținută. Pe de altă parte, aceasta consideră că nu reiese din dosar că reclamanții au participat, depunând o plângere penală, la urmărirea penală inițiată din oficiu de parchet împotriva acțiunilor polițiștilor și/sau au introdus o acțiune în daune-interese. În consecință, presupunând că reclamanții au epuizat căile de atac interne, ținând cont de ansamblul elementelor în posesia sa, Curtea nu a relevat nicio aparență de încălcare a articolului 13 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii se dovedește vădit lipsită de fundament și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. c) În sfârșit, în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 7, Curtea relevă că Turcia nu a aderat la acest Protocol și că, în consecință, dispozițiile sale nu se aplică cazului de speță. Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu acestea în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate, Amână examinarea capătului de cerere al reclamanților întemeiat pe lipsa de echitate a procedurii din cauza absenței ședinței publice; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

Procédure concernant l'ordonnance pénale Le 29 septembre 1998, le procureur de la République d'Izmir, informé par des policiers de la tenue de l'une de ces réunions le 13 septembre 1998, rendit un non-lieu, considérant qu'une telle réunion religieuse constituait un rassemblement entrant dans le champ de protection de la liberté de religion et de conscience, et ne constituait pas une infraction. De même, le 15 septembre 1999, se fondant sur la liberté de religion et de conscience, le procureur de la République rendit un non-lieu à l'égard des quarante personnes arrêtées pour avoir assisté à la réunion organisée par les requérants le 12 septembre 1999. En outre, il demanda l'ouverture d'une information pénale contre les policiers responsables, considérant que leur agissement n'était pas conforme à la loi. Par la suite, le 3 décembre 1999, le procureur de la République notifia à MM. Tanyar et Küçükergin un ordre de paiement d'une amende de 15 000 000 livres turques (TRL) [28 euros (EUR) environ] pour avoir tenu, le 12 septembre 1999, une réunion religieuse, en violation de l'article 529 § 1 du code pénal, qui interdisait le fait d'organiser une telle réunion dans des locaux qui n'étaient pas destinés à cette fin (voir « Droit interne pertinent »). Les requérants ne payèrent pas l'amende infligée dans le délai fixé à cet effet. Par une ordonnance pénale du 25 octobre 2000, le tribunal de police d'Izmir déclara les requérants coupables d'avoir organisé une cérémonie religieuse en violation de l'article 529 § 1 du code pénal. Il les condamna au paiement d'une amende de 22 500 000 TRL [38 EUR environ]. Le 30 octobre 2000, les requérants formèrent opposition contre cette ordonnance devant le tribunal correctionnel d'Izmir. Ils se fondèrent pour ce faire sur le principe de la liberté de religion et de conscience, telle que garantie par l'article 9 de la Convention, et soutinrent que la décision litigieuse était contraire à l'article 6 dans la mesure où elle avait été adoptée sans qu'une audience ait eu lieu. Par un jugement du 15 décembre 2000, notifié aux requérants le 3 janvier 2001, le tribunal correctionnel rejeta l'opposition ainsi formée, sans tenir d'audience.

Procédure devant les juridictions administratives Dans le même temps, le 16 septembre 1998, M. Tanyar adressa une demande d'information à la préfecture aux fins de se voir préciser les conditions dans lesquelles la communauté pouvait se réunir. Le 9 août 1999, la préfecture adressa une lettre à M. Tanyar dans laquelle elle expliquait avoir été saisie de plaintes en raison du dérangement causé par ces réunions, et que les organisateurs n'avaient pas obtenu d'autorisation des copropriétaires de l'immeuble. Elle ordonna en conséquence le retrait de la plaque portant le nom de la communauté à l'entrée de l'immeuble et demanda à nouveau l'envoi sous quinzaine de l'autorisation des copropriétaires. Le 16 août 1999, M. Tanyar saisit le tribunal administratif d'Izmir d'un recours en annulation contre la décision du 9 août 1999 prise par la préfecture. Le 17 février 2000, le tribunal administratif rejeta cette demande constatant la légalité de l'acte de l'administration. Il considéra notamment : « (...) en vertu de l'article 24 de la loi n o 634 relative à la copropriété, (...) dans un lieu considéré comme un logement privatif par le cadastre, l'ouverture d'un lieu de réunion est subordonnée à l'autorisation de l'assemblée générale des copropriétaires (...) A la lecture du dossier, est établie l'absence des autorisations des copropriétaires pour permettre la tenue des réunions dans le logement (...) Même si l'article 24 de notre Constitution prévoit la liberté de religion et de conscience, cette disposition ne garantit pas la possibilité à chacun de tenir des réunions où il le veut, il est clair que cette liberté ne peut s'exercer qu'en conformité avec les règles légales (...) » Le 25 avril 2000, invoquant notamment la liberté de religion et de conscience, M. Tanyar se pourvut devant le Conseil d'Etat. Le 20 novembre 2002, le Conseil d'Etat confirma le jugement du 17 février 2000. Il considéra que, dans la mesure où l'ouverture d'un lieu de réunion est subordonnée à l'obtention de l'autorisation de l'assemblée générale des copropriétaires en vertu de l'article 24 de la loi n o 634, l'acte de l'administration était conforme à la loi ainsi qu'aux dispositions de la Convention au regard notamment du deuxième paragraphe de l'article 9, selon lequel la liberté de manifester sa religion ou ses convictions pouvait faire l'objet de restrictions en vue de la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou des droits et libertés d'autrui. Le 11 juillet 2003, le Conseil d'Etat rejeta le recours en révision introduit par le requérant Tanyar.

Autres démarches des requérants Le 12 septembre 1999, la préfecture ordonna la fermeture du local servant de lieu de culte, au vu de l'absence de l'accord de tous les copropriétaires de l'immeuble en question. Le 16 novembre 1999, les requérants saisirent la préfecture afin d'obtenir la levée des scellés apposés sur ce local, déclarant souhaiter l'utiliser à des fins autres que la pratique du culte, et ce jusqu'à obtention de l'accord des copropriétaires, éclaircissement de la loi sur la copropriété ou autorisation de la préfecture. Le jour même, la préfecture fit droit à cette demande et procéda à la levée des scellés. Le 10 décembre 1999, les requérants informèrent la préfecture qu'ils souhaitaient utiliser le logement en question comme lieu de culte, de prière, de réunion et d'étude à compter du 17 décembre 1999. Ils précisèrent en outre que l'endroit était enregistré au cadastre comme local professionnel et, à ce titre, ne saurait être soumis à loi n o 634. Le 27 mars 2002, la préfecture adressa un rappel à l'ordre aux requérants, précisant que l'appartement en question ne pouvait être utilisé que comme local professionnel et non lieu de culte. Le 15 avril 2002, les requérants saisirent la Commission départementale des droits de l'homme près la préfecture pour se plaindre, entre autres, de l'erreur de l'administration dans l'interprétation et l'application des lois, de l'incompatibilité des dispositions législatives en question avec certaines conventions internationales, ainsi que de l'absence, en violation de la Convention, de dispositions législatives définissant les conditions dans lesquelles une église pouvait être fondée et acquérir la personnalité juridique. Le 22 mai 2002, la préfecture répondit aux griefs dont la Commission avait été saisie. Elle clarifia ainsi, au regard de la liberté de religion garantie par l'article 24 de la Constitution et l'article 9 de la Convention, les dispositions contenues dans les lois n os 634 et 3194 ainsi que l'article 529 du code pénal. A cet égard, elle précisa que l'exercice d'un culte dans un appartement, dès lors qu'il devenait un sujet de plainte, concernait au premier chef la protection des droits et libertés d'autrui, la protection des personnes participant au culte et donc la préservation de l'ordre public, de la paix et de la sécurité publique ; questions qui relèvent du droit public et entrent dans le champ de compétence de la préfecture. Elle releva en outre que les conditions dans lesquelles une église pouvait se constituer et acquérir la personnalité juridique, de même que les procédures y afférentes, étaient définies par ces dispositions législatives. Invoquant l'existence de plusieurs églises et synagogues à Izmir, elle nota que l'administration prenait des mesures pour un exercice concret de la liberté de culte, qui était interprétée à la lumière du principe d'égalité devant la loi. Par conséquent, donnant comme exemple l'affectation d'une église appartenant au ministère de la Culture à la communauté des Baptistes, elle affirma que les facilités à l'exercice de culte étaient toujours accordées par l'administration aux communautés religieuses. Le 19 juillet 2003, l'article 1 additionnel à la loi n o 3194 fut modifié par la loi n o 4928. Le terme « mosquée » a été remplacé par « lieu de culte » et l'autorisation du müfti n'est plus requise pour la construction d'un lieu de culte. Le 23 juillet 2003, se référant à la révision législative suscitée, les requérants présentèrent une demande au conseil municipal d'Izmir aux fins de disposer d'un lieu de culte. Le 24 juillet 2003, les requérants adressèrent, pour information, une copie de cette demande à la préfecture. Le 8 septembre 2003, la municipalité d'Izmir informa les requérants qu'elle ne pouvait faire droit à leur demande, car elle ne disposait pas d'une propriété pouvant servir de lieu de culte. B. Le droit interne pertinent 1. La Constitution Article 24 « Chacun a droit à la liberté de conscience, de croyance et de conviction religieuse. Les prières, les rites et les cérémonies religieux sont libres à condition de ne pas violer les dispositions de l'article 14. Nul ne peut être contraint de participer à des prières ou à des cérémonies et rites religieux ni de divulguer ses croyances et convictions religieuses ; nul ne peut être blâmé ni inculpé à cause de ses croyances ou convictions religieuses (...) » 2. Le code pénal En vertu de l'article 529 du code pénal, le fait d'organiser une réunion religieuse dans des locaux qui ne sont pas destinés à cette fin, dans des lieux publics ou sur la voie publique est puni d'une peine pouvant aller jusqu'à un mois d'emprisonnement ou neuf millions de livres d'amende. Article 119 « Il ne sera pas ouvert d'action publique à l'encontre de l'auteur d'une infraction qui nécessite uniquement une peine d'amende ou dont la peine privative de liberté ne peut être supérieure à trois mois (...) qui aura payé ; 1. Si la peine d'amende est définitive, ce montant, si les limites inférieures et supérieures ont été fixées, le montant inférieur, 2. La limite inférieure de la peine privative de liberté, pour chaque jour le montant minimum prévu par l'article 4 § 1 de la loi n o 647 relative à l'exécution des peines, 3. Si la condamnation consiste en une peine privative de liberté et une peine d'amende, le montant devant être déterminé selon la méthode ci-dessus et la limite inférieure de la peine d'amende, Avec les frais d'instruction, dans les dix jours suivant la notification faite par le procureur de la République. Si l'article de la loi relatif à l'infraction ne prévoit, entre la peine privative de liberté qui ne saurait être supérieure à trois mois et la peine d'amende énoncées ci-dessus, que l'application d'une peine, le montant à payer (...) sera déterminé en fonction de la peine d'amende. Dans la notification devant être faite par le procureur de la République, l'accusé est informé du montant à payer, du délai pour payer, que s'il paye le montant déterminé dans ce délai aucune action publique ne sera ouverte, qu'en cas de non-paiement, une action publique sera ouverte contre lui (...) Si, malgré la notification, le montant établi n'est pas payé dans le délai pour ce faire, une action publique sera ouverte (...) Si, s'agissant d'une infraction qui entre dans le champ du paragraphe ci-dessus, l'affaire est déférée directement devant le tribunal et aboutit à une ordonnance pénale, une audience est tenue sur opposition (...) » 3. Le code de procédure pénale Article 386 « Le juge d'instance statue sans tenir d'audience par une ordonnance pénale sur les infractions du domaine de compétence des tribunaux d'instance. L'ordonnance pénale peut uniquement porter sur la condamnation à une amende légère ou lourde ou à une peine d'emprisonnement de trois ans au maximum ou à l'interdiction temporaire d'exercer une profession et un métier, ou une saisie (...) » Article 387 « Si le juge pénal voit un inconvénient à statuer sans audience, il peut fixer une date pour la tenue de celle-ci. » Article 390 « Une audience est tenue en cas d'opposition formée contre une ordonnance pénale portant sur une peine d'emprisonnement légère. (...) En cas d'opposition formée contre une ordonnance portant sur une condamnation à une amende légère ou lourde ou à une interdiction temporaire d'exercer une profession et un métier ou une saisie (...), le président du tribunal correctionnel ou le juge examine l'opposition en application des articles 301, 302 et 303 [du présent code]. (...) » Article 302 « A l'exception des cas prévus pas la loi, la procédure d'opposition se déroule sans audience. Le procureur de la République est entendu si nécessaire. Si l'opposition est accueillie, la même juridiction examine le bien-fondé de l'affaire. »

Des règles concernant les « lieux de culte » a) La loi n o 3194 relative à l'urbanisme L'article 1 additionnel à la loi n o 3194, avant la modification du 19 juillet 2003, pouvait se lire comme suit : « Lors de l'établissement d'un plan d'urbanisme, en prenant en compte les conditions ainsi que les besoins planifiés à venir de la ville et de la région, des emplacements sont nécessairement réservés aux mosquées. Dans les régions, département et bourgs, une mosquée ne peut être construite qu'avec l'autorisation du müfti et conformément à la législation sur l'urbanisme (...) » Au terme de cette modification intervenue le 19 juillet 2003, par la loi n o 4928, le terme « mosquée » a été remplacé par « lieu de culte » et l'autorisation du müfti n'est plus requise. b) La loi n o 634 relative à la copropriété L'article 24 de la loi n o 634 dispose : « (...) dans un lieu considéré comme un logement privatif par le cadastre, l'ouverture d'un lieu de réunion est subordonnée à l'autorisation de l'assemblée générale des copropriétaires (...) » GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable du fait d'avoir été sanctionnés à une amende par des tribunaux répressifs qui n'ont pas tenu d'audience. 2. Invoquant l'article 9 de la Convention combiné avec l'article 14, les requérants se plaignent des exigences administratives auxquelles sont soumis les lieux de culte et des sanctions liées à leur méconnaissance. Ils font valoir en outre les carences des dispositions législatives relatives à l'installation d'une église. 3. Se fondant sur l'article 11 de la Convention, les requérants allèguent une atteinte à l'exercice de leur liberté de réunion. 4. Invoquant l'article 13 de la Convention, les requérants prétendent ne pas avoir bénéficié d'un recours effectif pour se plaindre du caractère arbitraire et illégal des actes de la police.

Enfin, les requérants soutiennent que l'impossibilité de faire appel devant la Cour de cassation de la décision du tribunal correctionnel emportant rejet de leur opposition porte atteinte à l'article 2 du Protocole n o

EN DROIT 1. Les requérants allèguent une violation de l'article 6 de la Convention. En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Les requérants allèguent une violation de l'article 9 de la Convention, qui se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites. 2. La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui. » a) Les requérants allèguent tout d'abord avoir été condamnés au paiement d'une amende pour avoir tenu une réunion religieuse. La Cour rappelle en premier lieu sa jurisprudence : si la liberté de religion relève d'abord du for intérieur, elle implique également celle de manifester sa religion individuellement et en privé, ou de manière collective, en public et dans le cercle de ceux dont on partage la foi ( Kokkinakis c. Grèce , arrêt du 25 mai 1993, série A n o 260-A, p. 17, § 31). La « liberté́ de manifester la religion (...) par le culte (...) et l'accomplissement des rites » en fait partie intégrante (voir Manoussakis et autres c. Grèce , arrêt du 26 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1365, § 36, et Vergos c. Grèce , n o 65501/01, § 33, 24 juin 2004). En principe le droit à la liberté de religion, tel que l'entend la Convention, exclut l'appréciation de la part de l'Etat de la légitimité des croyances religieuses ou des modalités d'expression de celles-ci ( Manoussakis et autres , précité, § 47). Par conséquent, lorsque l'exercice du droit à la liberté de religion ou d'un de ses aspects est soumis, selon la loi interne, à un système d'autorisation préalable, l'intervention dans la procédure d'octroi de l'autorisation d'une autorité ecclésiastique reconnue ne saurait se concilier avec les impératifs du paragraphe 2 de l'article 9 (voir, mutatis mutandis , Pentidis et autres c. Grèce , arrêt du 9 juin 1997, Recueil 1997 ‑ III). La Cour observe qu'en 1994, les requérants ont présenté une demande à la préfecture d'Izmir en vue de pouvoir se servir comme lieu de culte d'un appartement situé au rez-de-chaussée d'un immeuble sis dans cette ville. En réponse, la préfecture a souligné que la liberté de culte était garantie par la Constitution et que celle-ci ne pouvait être restreinte que pour la protection des droits d'autrui. Elle a expliqué qu'un local privé, en vertu de la législation pertinente, ne pouvait servir de lieu de culte à moins d'en avoir obtenu l'accord de tous les copropriétaires. Elle a ainsi demandé cet accord aux intéressés, mais ces derniers ne l'ont pas eu. A cet égard, la Cour constate que les formalités requises en droit turc ne concernent aucunement la reconnaissance ou l'exercice d'un quelconque culte et ne peuvent dès lors être assimilées à une autorisation préalable ou à une intervention émanant d'une autorité religieuse (comparer avec Manoussakis et autres , précité, § 48), elles apparaissent au contraire comme tendant à protéger les droits et libertés d'autrui et l'ordre public. De même, il importe de noter que l'article 529 du code pénal, dont la méconnaissance a emporté condamnation des requérants au paiement d'une amende, interdit uniquement le fait d'organiser des réunions religieuses dans des locaux qui ne sont pas destinés à cette fin ou dans des lieux ou voies publics. Il ressort par ailleurs du dossier que les instances nationales ont veillé à mettre en balance la conformité des formalités litigieuses avec les exigences de la liberté de religion au regard de l'article 9 de la Convention. En effet, dès que les requérants ont informé l'administration de l'utilisation du logement en question en 1994, l'administration les a invités à accomplir les formalités requises par le droit turc. Par la suite, la préfecture, ayant été saisie de plaintes en raison du dérangement causé par les réunions en question, a tout d'abord demandé le retrait de la plaque portant le nom de la communauté, puis, à défaut d'autorisation des copropriétaires, a ordonné la fermeture du local, lequel est toujours utilisé par les requérants à des fins autres que la pratique du culte. A la lumière de ces considérations, la Cour est d'avis que la condamnation des requérants à une amende pour ne pas s'être conformés aux exigences législatives peut s'analyser en une mesure justifiée dans son principe et proportionnée à l'objectif visé de protection des droits et libertés d'autrui ainsi que de l'ordre. En conséquence, cette partie de la requête s'avère manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. b) Les requérants contestent également les carences des dispositions législatives relatives à l'installation d'une église. En l'espèce, la Cour souligne d'emblée que les démarches entreprises par les requérants avant d'introduire la présente requête visaient pour l'essentiel l'obtention de l'autorisation de se servir d'un local privé à usage de lieu de culte, nonobstant l'absence de l'accord des copropriétaires de l'immeuble en question. En fait, il n'est pas établi qu'un tel local privé ne pouvait pas servir de lieu de culte, si l'accord des copropriétaires de l'immeuble avait été obtenu. Par ailleurs, la Cour observe que, dans sa lettre du 22 mai 2002, la préfecture d'Izmir a souligné l'existence de plusieurs églises et synagogues à Izmir et affirmé que les facilités à l'exercice de culte étaient toujours accordées par l'administration aux communautés religieuses, donnant comme exemple l'affectation d'une église à la communauté des Baptistes. Pour autant, il ressort du dossier que jusqu'au 23 juillet 2003, les requérants n'ont présenté aucune demande aux autorités tendant à disposer d'un lieu de culte approprié à leur besoin. Quant aux démarches des requérants après la révision législative du 19 juillet 2003, en vertu de laquelle l'érection d'un lieu de culte dépend des seules dispositions du droit de l'urbanisme, la Cour rappelle que, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. En effet, la décision du 8 septembre 2003 de la municipalité d'Izmir portant refus d'un lieu de culte constitue un acte administratif soumis au contrôle juridictionnel. L'on peut raisonnablement penser que les requérants pouvaient contester cette décision devant les juridictions administratives, se fondant notamment sur la liberté de la religion, garantie par l'article 24 de la Constitution, et sur les besoins de leur communauté aux fins d'obtenir la construction d'une église ou l'affectation d'un autre local. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Les requérants invoquent également les articles 9, combiné avec l'article 14, et 11 de la Convention. Invoquant l'article 13, ils allèguent ne pas avoir bénéficié de recours effectifs pour dénoncer les agissements des policiers. Se fondant sur l'article 2 du Protocole n o 7, ils soutiennent ne pas avoir pu faire appel de la décision du tribunal correctionnel emportant rejet de leur opposition. a) En ce qui concerne les griefs tirés des articles 9, combiné avec l'article 14, et 11 de la Convention, dans la mesure où ceux-ci sont fondés sur les mêmes faits que ceux précédemment pris en compte sous l'angle de l'article 9, la Cour renvoie à l'appréciation qu'elle a effectuée ci-dessus. Par ailleurs, la Cour ne dispose d'aucun élément donnant à penser que tant l'article 529 du code pénal que la législation concernant l'utilisation des locaux privés à des fins religieuses s'appliquent de manière discriminatoire. Eu égard à ce qui précède, elle ne décèle aucune apparence de violation de ces dispositions. Les griefs doivent dès lors être rejetés pour défaut manifeste de fondement, en application de l′article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. b) Quant au grief tiré de l'article 13, la Cour relève d'abord qu'il est énoncé de manière générale et que son argumentation apparaît en ce sens nullement étayée. Par ailleurs, elle considère qu'il ne ressort pas du dossier que les requérants ont participé, en déposant une plainte pénale, à l'information pénale engagée d'office par le parquet contre les agissements des policiers et/ou introduit une action en dommages intérêts. Par conséquent, à supposer que les requérants aient épuisé les voies des recours internes, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation de l'article 13 de la Convention. Dès lors, cette partie de la requête s'avère manifestement dénuée de fondement et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. c) Enfin, pour ce qui est du grief tiré de l'article 2 du Protocole n o 7, la Cour relève que la Turquie n'a pas adhéré à ce Protocole et qu'en conséquence, ses dispositions ne s'appliquent pas au cas d'espèce. Dès lors, ce grief est incompatible ratione personae avec celles-ci au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Ajourne l'examen du grief des requérants tiré du défaut d'équité de la procédure du fait de l'absence d'audience publique ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président