PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41063/98 prezentate de Ali Serdar TEK.N și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 25 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L.
Rozakis președintele Türmen Mes Tulkens Vajić Levits Botomarova Kovler, judecători și grefier adjunct al dlui E. Fribergh, grefier adjunct Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 31 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, domnul Ali Serdar Tekin, domnul Ayșe Tosuner și domnul Osman Murat Ülke, sunt resortisanți turci, nascut în 1974, 1950 și, respectiv, 1970. La momentul faptelor, aceștia au avut reședința în Izmir și au fost printre responsabilii de asocierea opozanților la războiul din Izmir (Savaș Karștlar Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Mehmet Nur Terzi și Hülya Üçp La 29 august 1994, cei interesați au trimis o copie a tractului către prefectură și Parchet printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Prefectura a primit această copie în ziua în care a fost trimisă, iar procurorul, la 31 august 1994, la o oră nespecificată. La 1 septembrie 1994, Asociația a distribuit tractul respectiv pe străzile din Izmir. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 28 noiembrie 1994, procurorul Republicii Izmir a inițiat acțiuni împotriva reclamanților pentru difuzarea unui tract neautorizat, care impunea în special aplicarea articolelor 44 și 82 din Legea nr. 2908 privind asociațiile. În memoriul lor de apărare prezentat Tribunalului Corecțional (Aslye Ceza Mahkemesi) ), reclamanții au pledat nevinovați și au confirmat că au trimis o copie a tractului în litigiu către prefectură, precum și către Parchet prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, cu mai mult de 24 de ore înainte de distribuirea acestuia.
2908 privind asociațiile au încălcat libertatea de exprimare. Printr-un tribunal judecătoresc din 15 martie 1995, tribunalul corecțional a decis să solicite biroului însărcinat cu controlul asociațiilor de la Hotărârea pentru Siguranță d La data de 23 mai 1995, tribunalul a dat citire răspunsului biroului, care a fost depus la dosar. El a informat pârâtul, care s-a opus concluziei conform căreia demersul pe care îl făcuse nu satisfacea condițiile cerute. Prin hotărârea din 29 ianuarie 1996, Tribunalul a declarat reclamanții vinovați de faptele reprobabile. Pentru a ajunge la această concluzie, Tribunalul a considerat că, în speță, inculpații erau limitați să trimită o copie a tractului prin poștă, în timp ce: ar fi trebuit să o predea direct prefecturii și tribunalului competent și, în plus, să obțină din partea acestuia din urmă un certificat de depunere astfel efectuată.
Tribunalul a ajuns la concluzia că distribuirea tractului fusese efectuată fără autorizarea prealabilă a prefecturii și că, prin urmare, părțile interesate nu puteau trece pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute de legislația relevantă. Astfel, instanța i-a condamnat pe dnii Tekin și Ülke la o pedeapsă cu închisoarea de trei luni și pe M. La o pedeapsă de trei luni și trei zile, el a transformat aceste pedepse într-o amendă de 450 000 de lire turcești pentru primele două și de 465 000 de euro pentru ultima. În memoriul lor introductiv, ei au susținut în special că condamnarea lor constituia o încălcare disproporționată a drepturilor lor la libertatea de gândire, de expresie și de asociere, garantate prin art. 9, 10 și 11 din Convenție.
2908 cu Convenția care face parte integrantă din ordinea juridică internă. Prin hotărârea din 4 martie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată, considerând că aceasta era conformă cu legea și pronunțată fără a aduce atingere normelor procedurale. La 30 aprilie 1997, textul integral al hotărârii din 4 martie 1997 a fost depus la dosar în cadrul tribunalului corecțional al lui Izmir care i-a condamnat pe reclamanți și a fost pus astfel la dispoziția părților. Ulterior, nu s-a făcut nicio notificare în vederea executării hotărârii. La 5 august 1997, 9 martie 1998 și respectiv 6 iulie 1999 nu s-a făcut nici o notificare în vederea executării hotărârii. Tosuner, dnii Tekin și Ülke slke au aplicat amenzi.
Dreptul și practica internă relevantă În practică, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt comunicate părților. După ce au fost publicate și semnate, acestea sunt depuse la dosarul primei instanțe care a avut loc în cauza respectivă și astfel puse la dispoziția părților. Mai târziu, dacă este necesar, procurorul districtual însărcinat cu executarea pedepselor procedează, în conformitate cu particularitățile cauzei, la unul dintre actele de executare, și anume invitația de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii la condamnatul condamnat. În ipoteza în care o persoană nu dă curs invitației de a executa o pedeapsă privativă de libertate, Parchetul emite un mandat de arestare împotriva ei.
În conformitate cu procedura penală, termenul de o lună pentru depunerea unei cereri la procurorul Republicii pentru a obține rectificarea hotărârii de Casație începe să curgă de la data notificării cererii de a executa pedeapsa sau ordinul de plată către partea în cauză, în urma returnării dosarului la grefa instanței locale [art. 322 alineatul (6) din Codul de procedură penală]. art. 44 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 2908 privind asociațiile (Dernekler Kanunu ) prevede, în partea sa relevantă, că asociațiile nu pot publica sau distribui tracte (bildiri ), declarații scrise (beyaname) și publicații similare (benzeri yayyn ) fără o decizie prealabilă a comitetului de administrație. Pe tracte, declarațiile scrise sau publicațiile similare trebuie să figureze numele, numele și semnăturile președintelui și ale membrilor comitetului de administrație al asociațiilor care au participat la decizia de publicare.
O copie a deciziei de publicare luate de comitetul administrativ al asociațiilor, precum și a textului tractului, declarației scrise sau publicării similare trebuie depuse, pentru avertisment, la autoritatea supremă a administrației descentralizate și a Parchetului competent. În schimbul unui certificat pe care figurează data și ora depunerii, pliantele, declarațiile scrise sau publicațiile similare nu pot fi distribuite sau date presei decât după 24 de ore de la data depunerii. La art. 82 din această lege prevede că nerespectarea formalităților prevăzute la alineatele (1) și (2) din art. 44 este pedepsită cu închisoarea între trei și șase luni. Invocând articolele 9, 10 și 11 din convenție, reclamanții se plâng că drepturile lor la libertatea de gândire, de expresie și de întrunire pașnică au fost ignorate ca urmare a condamnării lor penale pentru publicarea și distribuirea unui tract.
Curtea va examina acest aspect al reclamanților sub aspect juridic al articolului 10 din Convenție astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de frontieră (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare.
Guvernul pledează pentru nerespectarea termenului de șase luni, iar decizia internă definitivă a fost pronunțată la 4 martie 1997 și a fost plătită grefei Tribunalului de Primă Instanță la 30 aprilie 1997, în timp ce cererea a fost introdusă la 21 ianuarie 1998, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă. Acesta susține că, în cazul în care reclamanții au luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație numai cu mult după aceste date, acest lucru se datorează propriilor lor neglijențe, deoarece le-a incumbăa, sau apărătorilor acestora care stăpânesc practica dreptului penal potrivit căreia hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt supuse părților, de a se informa pe lângă grefa Curții de Casație a rezultatului recursului.
În plus, nu li s-a comunicat nicio măsură referitoare la executarea actului de către guvern și susțin că hotărârea Curții de Casație, pronunțată la 4 martie 1997, nu le-a fost notificată niciodată. În plus, nu li s-a notificat niciun act cu privire la executarea actului de punere în aplicare a acestuia. În acest sens, aceștia contestă practica instanțelor de aplicare a legii referitoare la notificarea actelor judiciare.
Curtea arată mai întâi că, în dreptul turc, hotărârile de Casație pronunțate în cauzele penale nu sunt adresate părților și reamintește că atunci când comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, trebuie luată în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia ( Seher Karataș c. Turcia, n 33179/96, § 27, 9 iulie 2002). Curtea constată că, în speță, hotărârea din 4 martie 1997 a fost pusă la dispoziția părților la 30 aprilie 1997 grefa tribunalului corecțional d § 27 și Kamil T. Sürek c. Turcia (dec.), n 34686/97, 22 iunie 2000) - a fost notificată reclamanților.
Considerând că regula de șase luni prevăzută la art. 35 din convenție constituie un factor de securitate juridică (De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, seria A n 12 pp. 29-30, § 50 și Walker c. Regatul Unit (dec.), 34979/97, CEDO 2000-I), Curtea concluzionează că instanțele nu au făcut nicio acțiune diligentă pentru a obține o copie a deciziei interne finale și că întârzierea se datorează propriei neglijențe. În plus, instanțele nu au putut invoca nicio circumstanță specială care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni. În consecință, prezentarea cererii de încuviințare și de încuviințare trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis grefier adjunct Președinte
de la requête n o 41063/98 présentée par Ali Serdar TEKİN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. C.L.
Rozakis , président , R. Türmen , M mes F. Tulkens , N. Vajić , M. E. Levits , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler, juges , et de M. E. Fribergh, greffier adjoint , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 janvier 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle du 31 août 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Ali Serdar Tekin, M me Ayșe Tosuner et M. Osman Murat Ülke, sont des ressortissants turcs, respectivement nés en 1974, 1950 et 1970. A l’époque des faits, ils résidaient à Izmir et figuraient parmi les responsables de l’Association des opposants à la guerre à Izmir ( Savaș Karșıtları Derneği , ci-après « l’Association »). Ils sont représentés devant la Cour par M es Mehmet Nur Terzi et Hülya Üçpınar, avocats à Izmir ainsi que par M e Ph.
Kirkpatrick, avocat à Londres. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 27 août 1994, le comité de direction de l’Association décida de publier et diffuser un tract intitulé « Aujourd’hui le 1 er septembre, journée de la paix ». Le 29 août 1994, les intéressés firent parvenir une copie du tract à la préfecture et au parquet par lettre recommandée avec accusé de réception. La préfecture reçut cette copie le jour même de son envoi, et le parquet, le 31 août 1994 à une heure non précisée. Le 1 er septembre 1994, l’Association distribua le tract en question dans les rues d’Izmir. Par un acte d’accusation présenté le 28 novembre 1994, le procureur de la République d’Izmir engagea des poursuites contre les requérants pour avoir diffusé un tract non autorisé.
Il requit notamment l’application des articles 44 et 82 de la loi n o 2908 sur les associations. Dans leur mémoire de défense présenté au tribunal correctionnel ( Asliye Ceza Mahkemesi ), les requérants plaidèrent non coupables et confirmèrent avoir envoyé une copie du tract litigieux à la préfecture ainsi qu’au parquet par lettre recommandée avec accusé de réception, ce plus de 24 heures avant sa distribution. Se référant à l’article 10 de la Convention, ils firent en outre valoir que tant le texte que l’application de l’article 44 de la loi n o 2908 sur les associations contrevenaient à la liberté d’expression. Par un jugement d’incident du 15 mars 1995, le tribunal correctionnel décida de demander au bureau chargé du contrôle des associations auprès de la direction de la sûreté d’Izmir de préciser la procédure suivie devant lui par les associations désireuses de distribuer des tracts.
A l’audience tenue le 23 mai 1995, le tribunal donna lecture de la réponse du bureau, qui fut versée au dossier. Il demanda l’avis de la partie défenderesse, qui s’opposa à la conclusion selon laquelle la démarche qu’elle avait effectuée ne satisfaisait pas aux conditions requises. Par un jugement du 29 janvier 1996, le tribunal déclara les requérants coupables des faits reprochés. Pour parvenir à cette conclusion, il releva qu’en l’espèce, les accusés s’étaient bornés à envoyer une copie du tract par la poste, alors qu’ils auraient dû la remettre directement à la préfecture ainsi qu’au parquet compétent et, de surcroît, obtenir de ce dernier une attestation du dépôt ainsi effectué. Le tribunal en déduisit que la distribution du tract avait été effectuée sans autorisation préalable de la préfecture, et que, dès lors, les intéressés ne pouvaient passer pour avoir rempli les conditions prévues par la législation pertinente.
Le tribunal condamna ainsi MM. Tekin et Ülke à une peine d’emprisonnement de trois mois et M me Tosuner à une peine de trois mois et trois jours. Il convertit ces peines en une amende de 450 000 livres turques (« TRL ») pour les deux premiers et de 465 000 TRL pour la dernière. Les requérants se pourvurent en cassation contre ce jugement. Dans leur mémoire introductif, ils soutinrent notamment que leur condamnation constituait une atteinte disproportionnée à leurs droits à la liberté de pensée, d’expression et d’association, garantis par les articles 9, 10 et 11 de la Convention. D’après eux, le tribunal avait établi leur culpabilité sans tenir compte de leur moyen de défense tiré de l’incompatibilité de l’article 44 de la loi n o 2908 avec la Convention faisant partie intégrante de l’ordre juridique interne.
Par un arrêt du 4 mars 1997, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué, considérant qu’il était conforme à la loi et rendu sans préjudice aux règles procédurales. Le 30 avril 1997, le texte intégral de l’arrêt du 4 mars 1997 fut versé au dossier au sein du tribunal correctionnel d’Izmir ayant condamné les requérants, et fut ainsi mis à la disposition des parties. Par la suite, aucune notification en vue de l’exécution du jugement ne fut faite. Les 5 août 1997, 9 mars 1998 et 6 juillet 1999 respectivement, M me Tosuner, MM. Tekin et Ülke s’acquittèrent des amendes infligées. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. En pratique, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties.
Une fois mis en page et signés, ils sont versés au dossier de la première juridiction intervenue dans l’affaire et ainsi mis à la disposition des parties. Plus tard, si besoin est, le procureur de la République chargé de l’exécution des peines procède, selon les particularités de l’affaire, à l’un des actes d’exécution, à savoir l’invitation à purger la peine privative de liberté, l’ordre de paiement ou la notification de l’arrêt au condamné incarcéré. Dans l’hypothèse où une personne ne donne pas suite à l’invitation à purger une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d’arrêt contre elle.
Conformément à la procédure pénale, le délai d’un mois pour déposer une demande auprès du procureur de la République visant à obtenir la rectification de l’arrêt de cassation commence à courir à compter de la date de la notification de l’invitation à purger la peine ou de l’ordre de paiement à la partie concernée, suivant le retour du dossier au greffe de la juridiction locale (article 322 § 6 du code de procédure pénale). 2. L’article 44 §§ 1 et 2 de la loi n o 2908 sur les associations ( Dernekler Kanunu ) dispose, dans sa partie pertinente, que les associations ne peuvent pas publier ou distribuer des tracts ( bildiri ), des déclarations écrites ( beyanname ) et des publications similaires ( benzeri yayın ) sans une décision préalable de leur comité d’administration.
Sur les tracts, les déclarations écrites ou les publications similaires doivent figurer les prénoms, noms et signatures du président et des membres du comité d’administration des associations ayant participé à la décision de publication. 3. Une copie de la décision de publication prise par le comité d’administration des associations ainsi que celle du texte du tract, de la déclaration écrite ou de la publication similaire doivent être déposées, pour avertissement, auprès de l’autorité suprême de l’administration décentralisée et du parquet compétent. Ce dernier remet en échange une attestation sur laquelle figurent la date et l’heure du dépôt. Les tracts, déclarations écrites ou publications similaires ne peuvent pas être distribués ou donnés à la presse sans que 24 heures après l’heure du dépôt ne se soient écoulées.
4. L’article 82 de cette loi prévoit que le fait de ne pas respecter les formalités prévues aux paragraphes 1 et 2 de l’article 44 est puni d’une peine d’emprisonnement allant de trois à six mois. GRIEFS Invoquant les articles 9, 10 et 11 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leurs droits à la liberté de pensée, d’expression et de réunion pacifique ont été méconnus suite à leur condamnation pénale pour avoir publié et distribué un tract. EN DROIT Les requérants invoquent une violation des articles 9, 10 et 11 de la Convention. La Cour examinera ce grief des requérants sous l’angle de l’article 10 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression.
Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
» Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour non-respect du délai de six mois. D’après lui, la décision interne définitive a été rendue le 4 mars 1997 et versée au greffe du tribunal de première instance le 30 avril 1997, alors que la requête a été introduite le 21 janvier 1998, soit plus de six mois après la décision interne définitive. Il soutient que si les requérants n’ont pris connaissance de l’arrêt de la Cour de cassation que bien après ces dates, cela est dû à leur propre négligence car il leur incombait, ou à leurs défenseurs qui maîtrisent la pratique du droit pénal selon laquelle les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties, de s’informer auprès du greffe de la Cour de cassation du résultat du pourvoi.
Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement et soutiennent que l’arrêt de la Cour de cassation, rendu le 4 mars 1997, ne leur a jamais été signifié. Par ailleurs, aucun acte relatif à l’exécution de l’amende ne leur a été notifié. Ils contestent à cet égard la pratique des tribunaux répressifs relative à la notification des actes judiciaires. La Cour relève tout d’abord qu’en droit turc, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties et rappelle que lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu ( Seher Karataș c. Turquie , n o 33179/96, § 27, 9 juillet 2002). La Cour constate qu’en l’espèce, l’arrêt du 4 mars 1997 a été mis à la disposition des parties le 30 avril 1997 au greffe du tribunal correctionnel d’Izmir.
La requête a été introduite le 21 janvier 1998, soit plus de six mois plus tard. Or, la Cour relève qu’aucun acte relatif à l’exécution de l’amende infligée - ce qui aurait pu interrompre le cours du délai de six mois (voir dans ce sens Seher Karataș , précité, § 27 et Kamil T. Sürek c. Turquie (déc.), n o 34686/97, 22 juin 2000) - n’a été notifié aux requérants. Considérant que la règle de six mois prévue à l’article 35 de la Convention constitue un facteur de sécurité juridique ( De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , arrêt du 28 mai 1970, série A n o 12, pp. 29-30, § 50, et Walker c. Royaume-Uni (déc.), n o 34979/97, CEDH 2000-I), la Cour conclut que les requérants n’ont pas fait preuve de diligence pour avoir une copie de la décision interne finale et que le retard est ainsi dû à leur propre négligence.
En outre, les requérants n’ont pu faire valoir aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai de six mois. Il s’ensuit que la présentation de la requête s’avère tardive et celle-ci doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier adjoint Président