AFFAIRE TEKIN ET TASTAN c. TURQUIE

AFFAIRE TEKIN ET TASTAN c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA CEA DEFINIȚIE TEKÂN ȘI TAȘTAN c. TURCIA (solicitarea nr. 69515/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 ianuarie 2005 DEFINITIVF 11/04/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Tekin și Tastan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mei Fura-Sandström Jočienė, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 7 decembrie 2004, Rend Hotărârea pe care o prezentați, adoptată la această ultimă dată procedura La originea cazului se află o cerere (n 69515/01) îndreptat împotriva Republicii Turcia și dintre care două resortisante ale acestui stat, dl Eren Tekin și dna Nimet Taștan, au sesizat Curtea la 28 februarie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 28 aprilie 2003, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel reformulată [art. 52 alineatul (1) ] ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLȚIEI Reclamanții s-au născut în 1966 și, respectiv, 1971. La 16 noiembrie 1993, primul reclamant a fost arestat. Noiembrie 1993, a fost adus în fața judecătorului care a ordonat arestarea sa provizorie. La 30 decembrie 1993, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir ( A fost acuzat de faptul că a desfășurat activități menite să elimine o parte din teritoriu administrației statului, intentând o acțiune penală în temeiul articolului 125 din Codul penal. La 11 iunie 1994, a fost arestată a doua reclamantă, iar la 14 iunie 1994, a fost adusă în fața judecătorului care a ordonat arestarea sa provizorie. La 30 iunie 1994, procurorul Republicii a acuzat-o de apartenență la o organizație ilegală, infracțiune prevăzută la art. 168 alineatul (2) din Codul penal. Prin hotărârea din 18 decembrie 1995, Curtea de Securitate a statului Izmir i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de faptele care le erau reproșate și l-a condamnat pe primul la condamnare pe viață și pe al doilea la 12 ani și șase luni de închisoare. La 19 ianuarie 1998, Curtea de Casație a încălcat această hotărâre. 10. Prin hotărârea din 6 august 1998, după revizuirea dosarului, Curtea de Securitate a statului va reiniția pedepsele pronunțate inițial. 11. La 7 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. 12. La 28 august 1999, reclamanții, atunci întemnițați, ar fi fost informați cu privire la această hotărâre de către administrația penitenciară. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 13. Dreptul și practica internă relevante în vigoare la momentul faptelor sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003). 14. Prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial la 30 iunie 2004, cursurile de securitate ale statului au fost abrogate definitiv. Cu privire la violarea articolului 6 alineatul (1) din CONVENȚIE 15, reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială Care le-ar putea garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, a absenței unui avocat în timpul reținerii lor. Acestea văd o încălcare a art. 6 alin. (1) și (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la: (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru; (...) Cu privire la admisibilitate 16. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Hotărârea din 28 martie, Turcia) Octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998-VII), și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond pe tema independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, § 33-34 și Özdemir c. Turcia 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003). 18. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea constată că este de înțeles că reclamanții, care au răspuns în fața unei instanțe de securitate a statului de încălcare a dreptului comunitar privind securitatea națională De aceea, ei se puteau teme în mod legitim că curtea de securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe ( Incal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 in fine 19. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 20. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 21. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea Siraklar, citată anterior, p. 3074, § 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 22. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 25. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în fața Curții de Securitate a statului dacă încălcarea convenției nu ar fi avut loc; prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (așa-numitul § 3074, § 49). 27. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi rejudecarea în timp util a reclamantului de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, menționat anterior, § 27). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 28. Reclamanții solicită, de asemenea, 5 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. Ele nu furnizează nici o justificare. 29. Guvernul nu se pronunță. 30. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR, indiferent de costuri, și o acordă reclamanților în comun. Interese moratoriu 31. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Izmir afirmă că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care rezultă din art. 6 din Convenție A spus că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale care se plătesc în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 ianuarie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE TEKİN ET TAȘTAN c. TURQUIE

(Requête n

o

69515/01)

ARRÊT

STRASBOURG

11 janvier 2005

DÉFINITIF

11/04/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Tekin et Taștan c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 décembre 2004,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

69515/01) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissantes de cet Etat, M.

Eren Tekin et M

lle

Nimet Taștan («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 28

février 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Z.S. Özdoğan, avocate à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour.

3.

Le 28 avril 2003, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

4.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1966 et 1971.

6.

Le 16 novembre 1993, le premier requérant fut arrêté. Le 30

novembre 1993, il fut traduit devant le juge qui ordonna sa mise en détention provisoire. Le 30 décembre 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir («

le procureur de la République

»), lui reprochant d'avoir mené des activités visant à soustraire une partie du territoire à l'administration de l'Etat, intenta une action pénale sur le fondement de l'article 125 du code pénal.

7.

Le 11 juin 1994, la deuxième requérante fut arrêtée. Le 14 juin 1994, elle fut traduite devant le juge qui ordonna sa mise en détention provisoire. Le 30 juin 1994, le procureur de la République l'inculpa d'appartenance à une organisation illégale, infraction visée à l'article 168 § 2 du code pénal.

8.

Par un arrêt du 18 décembre 1995, la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir reconnut les requérants coupables des faits qui leur étaient reprochés. Elle condamna le premier à la réclusion criminelle à perpétuité et la deuxième à douze ans et six mois d'emprisonnement.

9.

Le 19 janvier 1998, la Cour de cassation cassa cet arrêt.

10.

Par un arrêt du 6 août 1998, après réexamen du dossier, la cour de sûreté de l'Etat réitéra les peines initialement prononcées.

11.

Le 7 juin 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance.

12.

Le 28 août 1999, les requérants, alors incarcérés, auraient été informés de cet arrêt par l'administration pénitentiaire.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Le droit et la pratique internes pertinents en vigueur à l'époque des faits sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§

20-21, 7

novembre 2002) et

Gençel c. Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23

octobre 2003).

14.

Par la loi n

o

5190 du 16 juin 2004, publiée au Journal officiel le 30

juin 2004, les cours de sûreté de l'Etat ont été définitivement abrogées.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un juge militaire en son sein et, d'autre part, de l'absence d'un avocat pendant leur garde à vue. Ils y voient une violation de l'article 6 §§

1 et

3

c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

; (...)

»

A.

Sur la recevabilité

16.

La Cour estime qu'à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VII), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

17.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir c.

Turquie

,

n

o

59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).

18.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions relatives à la «

sécurité nationale

», aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

19.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

20.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

21.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çiraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral qu'ils évaluent à 75

000 euros (EUR).

24.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

25.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

26.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

27.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article

6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

28.

Les requérants demandent également 5

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.

29.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

30.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1

000 EUR tous frais confondus et l'accorde aux requérants conjointement.

C.

Intérêts moratoires

31.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 janvier 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président