Comunicată la 11 iunie 2014
Cerere nr. 51500/08
Ceyda Evrim ÇAM
contra Turciei
depusă la 22 octombrie 2008
Reclamanta, Dna. Ceyda Evrim Çam, este o cetățeană turcă născută în 1989 și rezidând la Istanbul. Ea este reprezentată în fața Curții de d. M. Boduroğlu, avocat la Istanbul.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamanta este oarbă.
La 15 iunie 2004, ea s-a înscris la concursul de intrare la conservatorul național de muzică turcă atașat universității tehnice din Istanbul ("conservatorul") pentru anul școlar 2004-2005.
La 21 și 31 august 2004, ea a susținut probele de selecție jucând bağlama.
La 7 septembrie 2004, departamentul de muzică al direcției conservatorului a făcut publică lista persoanelor admise la concursul de intrare la conservator, listă pe care figurează numele reclamantei.
Pe aceasta bază, reclamanta a sesizat o comisie medicală a spitalului public Büyükçekmece pentru obținerea unui raport medical care să ateste că era apt să fie elev la conservator.
La 9 septembrie 2004, această comisie medicală a întocmit un raport conform căruia reclamanta a fost diagnosticată ca prezentând hipermetropie cu nistagmus și ambliopie severă bilaterală. Comisia a concluzionat, de asemenea, că era indicat ca reclamanta să fie adusă în fața unei instanțe medicale superioare.
La 16 septembrie 2004, o comisie medicală a spitalului de învățământ și cercetare din Bakırköy a redactat un raport medical care concluzionează că reclamanta putea primi educație și instrucție în secțiile conservatorului unde nu era cerută vederea.
În aceeași zi, directorul conservatorului a scris o scrisoare reclamantei conform căreia:
"După cum i-am explicat de mai multe ori mamei tale, tatălui tău și ție, nefiind furnizat un raport de la un spital public complet echipat (tam teșekküllü devlet hastanesi) care să confirme că puteți fi elev la conservator (...), înscrierea ta nu a putut fi efectuată (...) Raportul tău de la un spital public purtând mențiunea de acceptare ca elev la conservator este așteptat urgent (...)"
Reclamanta spune că a primit această scrisoare la 18 septembrie 2004, un sâmbăta.
La 20 septembrie 2004, tatăl reclamantei a scris conducerii conservatorului pentru a-i informa că în aceeași zi, raportul medical solicitat fusesei transmis conservatorului.
În acea zi, conducerea conservatorului a scris medicului-șef al spitalului de învățământ și cercetare din Bakırköy. Referindu-se la raportul emis de comisia medicală a acestui spital la 16 septembrie 2004, ea a informat medicul-șef că dintre cele șapte secții ale conservatorului, niciuna nu putea fi considerată ca nefiind necesară vederea. Această scrisoare indica faptul că pentru a putea primi instrucție în oricare dintre secțiile conservatorului, un elev trebuia să depună un raport medical mențîn că este apt pentru aceasta. Conducerea conservatorului a cerut medicului-șef să întocmească un nou raport medical ținând seama de circumstanța că niciuna dintre secțiile conservatorului nu putea fi considerată ca nefiind necesară vederea și să precizeze în consecință dacă interesata era sau nu apt să primească educație în cadrul conservatorului.
La o dată nemenționată, conservatorul a refuzat cererea de înscriare a reclamantei.
La 24 septembrie 2004, părinții reclamantei, acționând în numele și pentru seama acesteia, au sesizat tribunalul administrativ din Istanbul ("tribunalul administrativ") cu o acțiune împotriva rectoratului universității tehnice din Istanbul pentru a obține anularea deciziei conservatorului de refuz al înscrierii fiicei lor. Acest recurs a fost însoțit de o cerere de suspendare a executării deciziei de refuz al înscrierii. În memoria introductivă, avocatul reclamantei a susținut că clienta sa avusese, la 21 august 2004, succes la concursul de admisibilitate la conservator prin aprobare în fața unei comisii compuse din opt profesori și, la 31 august 2004, avusese succes la concursul de admitere definitivă, cu felicitări ale juriului, prin aprobare în fața unei comisii compuse din douăzeci de profesori. Citând condițiile de admitere la conservator, și anume: - să nu depășiți vârsta de 15 ani împliniți, - să fi absolvit învățământul elementar, - să posedați specificități fizice necesare pentru a cânta instrumentul ales și pentru care se solicită înscrierea, - să nu aveți handicap în constituția fizică care să împiedice învățământul în secția aleasă, - să reușiți la concursul de talent și nivel, avocatul reclamantei a susținut că aceasta îndeplinea toate aceste condiții. Ea a susținut că înscrierea ei la conservator fusese refuzată unică cauză pentru că era oarbă, lucru care era contrar dreptului și principiului egalității. Pentru a susține cererea, avocatul reclamantei a invocat art. 42 al Constituției, articolele 4, 7, 8 și 27 ale legii fundamentale nr. 1739 privind educația națională și art. 9 al decretului-lege nr. 573 privind învățământul specializat. El a citat, în plus, numele unor foști elevi oarbi care s-au ridicat din același conservator.
Într-o memoră de apărare din 12 octombrie 2004, rectoratul universității tehnice din Istanbul a susținut că tatăl reclamantei nu depusese, la cererea de înscriare, nici un document referitor la orbire a fiicei. El i-a reproșat ascunderea acesteia, a acționat ca părintele unui copil care nu prezintă handicap și, în felul acesta, a căutat să înșele biroul de înscrieri. El indica faptul că art. 4 al principiilor care reglementează admiterea și înscrierea la conservator punea condiția "lipsei handicapului". El susținea, în plus, că reclamanta nu depusese un raport medical care să ateste că putea fi elev la conservator, cerință impusă tuturor celorlalți candidați. Deci, el afirmă că refuzul de înscriare a reclamantei nu era datorat orbiturii ei, ci faptului că nu depusese toate documentele necesare pentru înscrierea sa, în termenele pentru aceasta. El precizează că dacă raportul medical depus de reclamantă stipula că putea studia în secțiile conservatorului care nu necesitau vederea, nu existau secții de acest tip. În sfârșit, el a susținut că, în lipsa echipamentelor adaptate și a personalului didactic având expertise necesară, conservatorul nu era în măsură să ofere educație elevilor oarbi și nici, de altfel, oricărei alte persoane prezentând handicap, indiferent de natura acestuia. În acest sens, el a precizat că în 1976, la începutul activităților sale, conservatorul dorise să facă încercări în educația elevilor oarbi, dar, în lipsa profesorilor care cunoșteau alfabetul braille, a fost renunțat la acest experiment.
La 14 octombrie 2004, tribunalul administrativ a respins cererea de suspendare a executării estimând că condițiile enumerate la art. 27 § 2 al legii procedurii administrative nr. 2577, așa cum modificată de legea nr. 4001, nu erau îndeplinite.
La 26 octombrie 2004, acționând în numele și pentru seama lor, părinții reclamantei au format un recurs împotriva acestei decizii în fața tribunalului administrativ regional din Istanbul. Ei au susținut că în virtutea articolului 27 § 2 al legii nr. 2577, două condiții erau necesare pentru a obține o suspendare a executării: existența unei pagube greu reparabile sau nereparabile și neconformitatea cu legea a actului administrativ în cauză. Potrivit lor, în circumstanțele prezente, era evident că refuzul de înscriare a fiicei lor la conservator ar crea pentru aceasta o pagubă greu reparabilă. Ei au susținut, de asemenea, că refuzul acesta era contrar legii. În memoria lor, au precizat că reclamanta era absolventă a școlii elementare și, cu excepția orbiturii, dispunea de toate specificitățile fizice necesare pentru a cânta bağlama. În plus, avusese succes la concursul de intrare la conservator și fusese stabilit printr-un raport medical că nu avea nici un handicap care o-mpiedicase să urmeze instrucție în departamentul de muzică. Ei au susținut că temeinicia acestui raport medical nu putea fi contestată, că alți elevi depuseseri rapoarte medicale provenind de la établissements similare celui care întocmise raportul reclamantei și conservatorul i acceptase. Potrivit lor, faptul că raportul nu menționa în mod specific că reclamanta putea fi elev la conservator, nu putea invalida raportul. Ei au afirmat, în plus, că argumentul administrației pârâte conform căruia raportul medical nu fusese depus în termeni era sofistic și au susținut că raportul fusese depus conservatorului luni, 20 septembrie 2004, adică prima zi lucrătoare după primirea scrisorii conservatorului care cerea aceasta. Părinții au afirmat, de asemenea, că reclamanta îndeplinea toate condițiile necesare pentru a obține înscrierea și depusese documentele care i fuseseri cerute în termenele pentru aceasta. Ei au susținut că unica cauză pentru care înscrierea sa fusese refuzată ținea în orbire. Ca răspuns administrației pârâte care se apăra susținând că nu existau secții ale conservatorului unde vederea nu era necesară, părinții reclamantei indicară numele a patru foști elevi care s-au ridicat din conservator și oarbi. Ei au susținut că faptul de a fi orb nu era un obstacol pentru a cânta un instrument de muzică, că existau numeroși muzicieni oarbi și că argumentul avansat de conservator conform căruia niciun profesor nu cunoștea braille nu era valabil în lumina progresului tehnologiilor și al sistemelor informatice în materie de conversie a braille. În sfârșit, părinții reclamantei au susținut că măsura contestată era contrară principiului egalității constituționale și textelor internaționale.
La 28 octombrie 2004, tribunalul administrativ regional din Istanbul a respins acest recurs estimând că condițiile pentru suspendare a executării enunțate la art. 27 § 2 al legii nr. 2577 nu erau îndeplinite, deoarece executarea deciziei litigioase nu era de natură să cauzeze o pagubă nereparabilă sau greu reparabilă și nici nu era contrară legii.
La 29 noiembrie 2004, medicul-șef al spitalului de învățământ și cercetare din Bakırköy a scris conducerii conservatorului pentru a-i informa de revizuirea raportului medical din 16 septembrie 2004. Mențiunea inițială, "poate primi educație și instrucție în secțiile conservatorului unde vederea nu este necesară", a fost înlocuită cu mențiunea: "nu poate primi educație și instrucție".
La 11 martie 2005, acționând în numele și pentru seama lor, părinții reclamantei au sesizat procurorul Republicii din Bakırköy cu o plângere împotriva spitalului de învățământ și cercetare din Bakırköy, medicului-șef și celorlalți medici care modificaseră raportul medical din 16 septembrie 2004 pentru abuz de putere. Ei au susținut că medicii modificaseră în mod arbitrar, fără a examina fiica lor, raportul medical. Ei au afirmat că scopul acestei modificări era ca procedura intentată împotriva rectoratului universității din Istanbul să se încheie în favoarea acestuia.
În aceeași zi, au sesizat ordinul medicilor din Istanbul cu o cerere tendând la deschiderea unei anchete în acest sens.
La 23 mai 2005, direcția departamentală de sănătate atașată prefecturii Istanbul a adoptat o decizie refuzând autorizarea urmăririi în raport cu medicul-șef implicat. În decizia sa, ea menționa că concluziile raportului fusesei modificate la cererea conducerii conservatorului național de muzică turcă și că nu existau în speță nici o lipsă și nici abuz de putere.
La 4 iulie 2005, părinții reclamantei, acționând în numele și pentru seama lor, au sesizat tribunalul administrativ regional din Istanbul cu un recurs cu scopul anulării acestei decizii și obținerea unei autorizări de urmărire în raport cu medicul-șef implicat. Potrivit spuselor lor, nu obțineseră o hotărâre favorabilă la sfârșitul acestui recurs.
La 18 iulie 2005, au depus o memoră în fața tribunalului administrativ din Istanbul cu scopul anulării deciziei de refuz al înscrierii reclamantei. Ei au invocat art. 15 al legii nr. 5378 din 1 iulie 2005 care, potrivit lor, punea capăt tuturor formelor de discriminare în materie de educație.
La 14 octombrie 2005, tribunalul administrativ a respins recursul anulării reclamantei. Motivarea tribunalului poate fi citită după cum urmează în pasajele sale relevante:
"(...)
Principiile care reglementează concursurile de acceptare și înscrierea la conservatorul național de muzică turcă al universității tehnice din Istanbul au fost acceptate de senatul universității (...), la cererea adunării secției, după ce fuseser discutate în adunarea conservatorului și considerate conforme de comisia de învățământ a universității (...) Printre aceste principii figurează condiția că candidații care au reușit la concursurile pentru înscrierea la conservator nu au infirmitate fizică care împiedică o instruire în secția [în care au fost admași]. În plus, această condiție este enunțată în formularul remis candidaților și care listează documentele necesare pentru înscrierea definitivă. Depunerea unui raport stabilit într-un spital public complet echipat și mențiunând "poate fi elev la conservator", este stipulată a fi obligatorie.
După examinarea dosarului, reiese că [interesata] a reușit la concurs și obținut dreptul de a se înscrie. Cu toate acestea, în timp ce raportul spitalului public Büyükçekmece concluzionase că un raport al unei comisii medicale superioare trebuia obținut, ea sesizase o comisie medicală echivalentă pentru a obține un raport, și anume spitalul de învățământ și cercetare din Bakırköy. Reiese din apărarea administrației pârâte că în anii 1970, la crearea ei, școala înscrisese, în scopuri de teste, câțiva elevi oarbi dar, în lipsa personalului didactic care cunoștea alfabetul braille și ținând seama de diverse dificultăți întâmpinate, fu pus capăt experimentului. Elevii oarbi nu mai fuseser acceptați. Este stabilit că administrația scrisese medicului-șef al spitalului Bakırköy pentru a obține informații cu privire la sensul care trebuia dat raportului medical întocmit acolo și că, ulterior, concluziile acestui raport fuseser modificate. Nu exista neconformitate cu legea în decizia administrației pârâte de a refuza înscrierea reclamantei, deoarece ea nu fusese în măsură să depună un raport al unui spital public complet echipat comportând mențiunea că putea fi elev la conservator. Acuzațiile în sens contrar ale reclamantei sunt lipsite de temei
(...)"
Tribunalul administrativ a luat această decizie cu majoritate, împotriva părererii președintelui tribunalului care adopta o opinie disidentă conform căreia, referindu-se la art. 42 al Constituției și la legea fundamentală nr. 1739 privind educația națională, indica că nimeni nu putea fi lipsit de dreptul la educație și instrucție. Potrivit lui, nu se îndoia că era responsabilitatea administrațiilor de a se asigura că să pregătească un cadru propice pentru educație și instrucție care să se conformeze nevoilor persoanelor oarbe. Referindu-se la argumentele administrației pârâte care avusese o încercare de integrare a elevilor oarbi în 1976, el observă că era posibil să oferi o instruire muzicală persoanelor oarbe. El sublinia în acest sens că existau numeroși muzicieni celebri oarbi. Potrivit lui, a priva persoanele de dreptul lor la educație și instrucție nu era compatibil cu un stat de drept social. El estimă în consecință că măsura administrativă în cauză nu era în conformitate cu legea.
La 9 noiembrie 2005, consiliul de administrație al ordinului medicilor din Istanbul a scris tatălui reclamantei în răspuns la sesizarea datată 11 martie 2005. Acest corespondență poate fi citit după cum urmează în pasajele sale relevante în speță:
"1.
Cele două rapoarte care sunt obiectul anchetei au un conținut similar.
2.
Cu toate acestea, faptul că administrația spitalului să nu asume primul raport și să procedeze la modificarea cerută, pe indicație constrângătoare a conducerii conservatorului național de muzică turcă (...), nu poate fi considerat o atitudine corectă.
3.
Reiese din scrisoarea din 22.10.2004, nr. 5821, adresată de conducerea conservatorului (...) medicului-șef al spitalului de învățământ și cercetare (...), că, "în măsura în care, în aceste secții, instruirea este destinată elevilor văzători, nu dispunem în plus nici un cadru pentru elevii oarbi (mijloace, material, structură tehnică, cadru profesori). De aceea nu este vorba ca elevii văzători și elevii oarbi să urmeze lecții în comun".
(....) Atunci când se iau în considerare convențiile internaționale și dispozițiile legislative, comportamentul așteptat al administrației nu este de a forța schimbarea unui raport stabilit de un spital și prin aceasta de a obstrucționa dreptul la educație și instrucție a unui cetățean orb (...) Ca concluzie, medicul-șef a modificat forma raportului, [dar] conținutul acestuia este același, deci nici o lipsă nu poate fi imputată medicului-șef al spitalului. Este necesar să se sesizeze căile de recurs administrativ și judecătoresc pentru a obține dreptul cerut (...)"
La 18 aprilie 2006, părinții reclamantei, acționând în numele și pentru seama lor, au sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în casație împotriva deciziei tribunalului administrativ din 14 octombrie 2005. În memoria lor, au susținut că această decizie era contrară Constituției, legii fundamentale nr. 1739 privind educația națională, legii nr. 5378 privind persoanele cu handicap și mai multor texte și declarații internaționale. Ei au susținut caracterul sofistic al argumentului din apărare al administrației pârâte conform căruia conservatorul nu poseda o secție care să nu necesite vederea și au citat numele foștilor muzicieni elevi, oarbi, care s-au ridicat din conservator. Ei au cerut ca decizia de primă instanță să fie anulată urmând argumentele dezvoltate în opinia disidentă a președintelui tribunalului administrativ.
La 4 ianuarie 2007, rectoratul universității tehnice din Istanbul a depus memoria sa de apărare. Ea susținea că raportul medical al reclamantei menționa că putea urmări o instruire în secțiile conservatorului care nu necesitau vederea, dar că nu existau asemenea secții în cadrul conservatorului. Ea arguiă, în plus, că raportul medical acesta fusesei modificat și stipula că interesata nu putea urmări o instruire în cadrul conservatorului. În sfârșit, ea afirmă că reclamanta nu satisfăcuse tuturor condițiilor necesare pentru a obține înscrierea.
Printr-o hotărâre din 19 februarie 2008, notificată avocatului reclamantei la 28 aprilie 2008, Consiliul de Stat a respins recursul în casație și a confirmat decizia atacată după ce observase că aceasta nu depășea competența tribunalului administrativ, nu era contrară legii și nu încălca regulile de procedură. Reiese, în plus, din hotărârea Consiliului de Stat că judecătorul raportor se pronunță în favoarea acceptării recursului în casație. În opinia asupra recursului, procurorul general lângă Consiliul de Stat, referindu-se la art. 42 al Constituției și articolele 4, 7 și 8 ale legii fundamentale nr. 1739 privind educația națională, enunță, de asemenea, că instituțiile responsabile de educație și instrucție aveau obligația de a ține seama de persoanele care aveau nevoie de o instruire specializată și de a lua măsurile necesare pentru educația lor. În circumstanțele prezente, el estimă că refuzul de înscriare a reclamantei – care trecuse cu succes concursul de intrare la conservator și îndeplinea condițiile prevăzute de lege –, era contrar dispozițiilor constituționale și legislative și deci trebuia anulat.
B.
Dreptul intern relevant
1.
art. 42 al Constituției turce dispune că nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la educație și instrucție.
2.
Legea fundamentală nr. 1739 din 24 iunie 1973 privind educația națională publicată în jurnalul oficial la 26 iunie 1973, dispune, în pasajele sale relevante în speță:
"Secția a doua
Principiile fundamentale ale educației naționale turce
I.
Generalitate și egalitate
(...)
art. 4.
Instituțiile de învățământ sunt deschise tuturor fără discriminare pe baza limbii, rasei, sexului, handicapului sau religiei.
(...)
II.
Dreptul la educație
(...)
art. 7.
Fiecare cetățean turc are dreptul la educația primară.
Cetățenii beneficiază de instituții de învățământ superior la instituții de învățământ primar în măsura interesului, capacității și aptitudinii lor.
(...)
V.
Egalitatea de șanse și mijloace
art. 8.
În materie de educație, (...) toți beneficiază de egalitatea șanselor și mijloacelor.
(...)
Se iau măsuri speciale pentru a ridica copiii care au nevoie de o instruire specializată și de protecție."
3.
Decretul-lege nr. 573 din 6 iunie 1997 referitor la învățământul specializat enunță principiile care reglementează învățământul general și profesional destinat persoanelor care au nevoie de o instruire specializată.
1.Invocând art. 2 al Protocolului nr. 1, reclamanta susține o încălcare a dreptului ei la instrucție. În acest sens, ea contestă faptul că trebuie să fii văzător pentru a te putea înscrie la conservator și estimează că o asemenea cerință este contrară dreptului la instrucție. Ea arguiază, în plus, că Statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a oferi persoanelor prezentând handicap aceleași șanse ca oricare altcineva. În sfârșit, ea susține să fi reușit la concursul de admitere la conservator jucând bağlama și posedând toate calitățile fizice pentru a integra conservatorul.
2.
Invocând art. 14 al Convenției, reclamanta susține a fi fost victimă unui tratament discriminator din cauza orbiturii.
1.
I s-a refuzat reclamantei dreptul la instrucție, garantat de art. 2 al Protocolului nr. 1? În particular, se aplică această dispoziție tipului de instrucție din care reclamanta a căutat să beneficieze?
Guvernul este invitat să aducă precizări cu privire la specificitatea instruirii dispensate în cadrul conservatorului național de muzică turcă și să furnizeze explicații cu privire la absența aranjamentelor care să permită accepția persoanelor în situație de handicap în cadrul acestui establisment și cu privire la motivele care au justificat excluderea reclamantei de la accesul la acesta.
Se solicită, de asemenea, furnizarea unor renseignements cu privire la elevii oarbi care ar fi fost anterior admași în această instituție.
2.
A fost reclamanta victimă unei discriminări pe baza orbiturii, contrară articolului 14 al Convenției combinat cu art. 2 al Protocolului nr. 1?
În particular, a fost tratată reclamanta diferit față de persoanele văzătoare și/sau avea dreptul la un tratament preferențial față de persoanele văzătoare?
[1]. Lute turcă din familia saz, puțin mai mic decât acesta.
[2]. Desemnează un centru spitalicesc public permițând accesul la toate specialitățile medicale și dotat cu personalul și echipamentele necesare pentru o preluare completă.
[3]. Mențiunea "handicap" a fost inserată în art. 4 al legii nr. 1739 de legea nr. 6518 din 6 februarie 2004 care modifică anumite legi și anumite decrete-legi.
Communiquée le 11 juin 2014
Requête n
o
51500/08
Ceyda Evrim ÇAM
contre la Turquie
introduite le 22 Octobre 2008
La requérante, M
me
Ceyda Evrim Çam, est une ressortissante turque née en 1989 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
e
M.
Boduroğlu, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est non-voyante.
Le 15 juin 2004, elle postula au concours d’entrée au conservatoire national de musique turque rattaché à l’université technique d’Istanbul («
le conservatoire
») pour l’année scolaire 2004-2005.
Le 21 et le 31 août 2004, elle passa les épreuves de sélection en jouant du
bağlama
[1]
.
Le 7 septembre 2004, le département de musique de la direction du conservatoire rendit public la liste des personnes reçues au concours
d’entrée au conservatoire, liste sur laquelle figurait le nom de la requérante.
Sur ce, la requérante saisit une commission médicale de l’hôpital public de Büyükçekmece pour l’obtention d’un rapport médical établissant qu’elle était apte à être élève au conservatoire.
Le 9 septembre 2004, cette commission médicale établit un rapport aux termes duquel la requérante fut diagnostiquée comme présentant une hypermétropie avec nystagmus et amblyopie sévère bilatérale. La commission conclut en outre qu’il convenait que la requérante soit déférée devant une instance médicale supérieure.
Le 16 septembre 2004, une commission médicale de l’hôpital d’enseignement et de recherches de Bakırköy rédigea un rapport médical concluant que la requérante pouvait recevoir une éducation et une instruction dans les sections du conservatoire où la vue n’était pas requise.
Le même jour, le directeur du conservatoire écrivit une lettre à la requérante aux termes de laquelle
:
«
Comme nous l’avons expliqué à plusieurs reprises à votre mère, votre père et vous-même, n’ayant pas fourni un rapport d’un hôpital public entièrement équipé (
tam teșekküllü devlet hastanesi
[2]
) confirmant que vous pouvez être élève au conservatoire (...), votre inscription n’a pu être faite (...) Votre rapport d’un hôpital public portant la mention d’acceptation en tant qu’élève au conservatoire est attendu d’urgence (...)
»
La requérante dit avoir reçu cette lettre le 18 septembre 2004, soit un samedi.
Le 20 septembre 2004, le père de la requérante écrivit à la direction du conservatoire pour l’informer que le jour même, le rapport médical demandé avait été transmis au conservatoire.
Ce jour, la direction du conservatoire écrivit au médecin-chef de l’hôpital d’enseignement et de recherches de Bakırköy. Se référant au rapport émis par la commission médicale de cet hôpital le 16 septembre 2004, elle informa le médecin-chef que parmi les sept sections du conservatoire, aucune ne pouvait être considérée comme ne requérant pas la vue. Cette lettre indiquait que pour être à même de recevoir une instruction dans l’une quelconque des sections du conservatoire, un élève devait soumettre un rapport médical mentionnant qu’il est apte pour ce faire. La direction du conservatoire demanda au médecin-chef d’établir un nouveau rapport médical tenant compte de la circonstance qu’aucune des sections du conservatoire ne pouvait être considérée comme ne requérant pas la vue et de préciser en conséquence si l’intéressée était ou non apte à recevoir une éducation au sein du conservatoire.
À une date non mentionnée, le conservatoire refusa la demande d’inscription de la requérante.
Le 24 septembre 2004, les parents de la requérante agissant en son nom et pour son compte, saisirent le tribunal administratif d’Istanbul («
le tribunal administratif
») d’une action contre le rectorat de l’université technique d’Istanbul afin d’obtenir l’annulation de la décision du conservatoire portant refus d’inscription de leur fille. Ce recours fut assorti d’une demande de sursis à exécution de la décision de refus d’inscription. Dans son mémoire introductif d’instance, l’avocat de la requérante argüa que sa cliente avait, le 21 août 2004, réussi le concours d’admissibilité au conservatoire en passant devant une commission composée de huit enseignants et, le 31 août 2004, elle avait réussi le concours d’admission définitive, avec les félicitations du jury, en passant devant une commission composée de vingt enseignants. Citant les conditions d’admission au conservatoire, à savoir
: - ne pas avoir 15 ans révolus, - être diplômé de l’enseignement élémentaire, - disposer des spécificités physiques requises pour jouer de l’instrument choisi et pour lequel l’inscription est demandée, - ne pas avoir d’handicap dans sa constitution physique empêchant l’enseignement dans la section choisie, - réussir au concours de talent et de niveau, l’avocat de la requérante argüa que celle-ci satisfaisait à l’ensemble de ces conditions. Il soutint que son inscription au conservatoire avait été refusée au seul motif qu’elle était non-voyante, ce qui était contraire au droit et au principe d’égalité. À l’appui de sa requête, l’avocat de la requérante invoqua l’article 42 de la Constitution, les articles 4, 7, 8 et 27 de la loi fondamentale n
o
1739 sur l’éducation nationale et l’article 9 du décret-loi n
o
573 sur l’enseignement spécialisé. Il cita en outre le nom d’anciens élèves non-voyants diplômés de ce même conservatoire.
Dans un mémoire en défense du 12 octobre 2004, le rectorat de l’université technique d’Istanbul argüa que le père de la requérante n’avait soumis, lors de sa demande d’inscription, aucun document faisant référence à la cécité de sa fille. Il lui reprocha d’avoir dissimulé celle-ci, d’avoir agi comme le parent d’un enfant ne présentant pas de handicap et ainsi, d’avoir cherché à tromper le bureau des inscriptions. Il indiqua que l’article 4 des principes régissant l’admission et l’inscription au conservatoire posait la condition de «
l’absence de handicap
». Il soutint en outre que la requérante n’avait pas soumis un rapport médical attestant qu’elle pouvait être élève au conservatoire, exigence imposée à tous les autres candidats. Ainsi, il affirma que le refus d’inscription de la requérante n’était pas dû à sa cécité mais tenait au fait qu’elle n’avait pas soumis l’ensemble des documents nécessaires à son inscription, dans les délais pour ce faire. Il précisa que si le rapport médical soumis par la requérante stipulait qu’elle pouvait étudier dans les sections du conservatoire ne requérant pas la vue, il n’existait pas de sections de ce type. Enfin, il fit valoir que, faute d’équipements adaptés et du personnel enseignant ayant l’expertise nécessaire, le conservatoire n’était pas en mesure d’offrir une éducation aux élèves non-voyants ni d’ailleurs à toute autre personne présentant un handicap, quel que soit la nature de celui-ci. À cet égard, il précisa qu’en 1976, au début de ses activités, le conservatoire avait souhaité faire des tentatives en matière d’éducation d’élèves non-voyants mais, en l’absence d’enseignants connaissant l’alphabet braille, il fut renoncé à cette expérience.
Le 14 octobre 2004, le tribunal administratif rejeta la demande de sursis à exécution estimant que les conditions énumérées à l’article 27 § 2 de la loi sur la procédure administrative n
o
2577 tel que modifié par la loi n
o
4001 n’étaient pas réunies.
Le 26 octobre 2004, agissant en son nom et pour son compte, les parents de la requérante formèrent un recours contre cette décision devant le tribunal administratif régional d’Istanbul. Ils arguèrent qu’en vertu de l’article
27 § 2 de la loi n
o
2577, deux conditions étaient requises pour obtenir un sursis à l’exécution
: l’existence d’un dommage difficilement réparable ou irréparable et la contrariété à la loi de l’acte administratif en cause. Selon eux, dans les circonstances présentes, il était évident que le refus d’inscription de leur fille au conservatoire ferait naître pour celle-ci un dommage difficilement réparable. Ils soutinrent également que ce refus était contraire à la loi. Dans leur mémoire, ils précisèrent que la requérante était diplômée de l’école élémentaire et, hormis sa cécité, disposait de toutes les spécificités physiques requises pour jouer du
bağlama
. En outre, elle avait réussi le concours d’entrée au conservatoire et il avait été établi par un rapport médical qu’elle n’avait aucun handicap pouvant l’empêcher de suivre un enseignement dans le département de musique. Ils soutinrent que le bien-fondé de ce rapport médical ne saurait être contesté, que d’autres élèves avaient remis des rapports médicaux provenant d’établissement semblables à celui ayant établi le rapport de la requérante et que le conservatoire les avait acceptés. Selon eux, la circonstance que le rapport ne mentionnait pas spécifiquement que la requérante puisse être une élève de conservatoire, ne saurait invalider ce rapport. Ils affirmèrent en outre que l’argument de l’administration intimée selon lequel le rapport médical n’avait pas été remis dans les délais était fallacieux et soutinrent que ce rapport avait été remis au conservatoire le lundi 20 septembre 2004, soit le premier jour ouvrable suivant la réception de la lettre du conservatoire en faisant la demande. Les parents affirmèrent par ailleurs que la requérante remplissait toutes les conditions requises pour obtenir son inscription et avait remis les documents qui lui avaient été demandés dans les délais pour ce faire. Ils arguèrent que la seule raison pour laquelle son inscription avait été refusée tenait en sa cécité. En réponse à l’administration intimée qui se défendait en affirmant qu’il n’y avait pas de sections du conservatoire où la vue n’était pas requise, les parents de la requérante indiquèrent le nom de quatre anciens élèves diplômés du conservatoire et non-voyants. Ils soutinrent que le fait d’être non-voyant n’était pas un obstacle pour jouer un instrument de musique, qu’il existait de nombreux musiciens non-voyants et que l’argument avancé par le conservatoire selon lequel aucun enseignant ne connaissait le braille n’était pas valable au regard de l’avancée des technologies et des systèmes informatiques en matière de conversion du braille. Enfin, les parents de la requérante firent valoir que la mesure contestée était contraire au principe d’égalité constitutionnel et aux textes internationaux.
Le 28 octobre 2004, le tribunal administratif régional d’Istanbul rejeta ce recours estimant que les conditions pour un sursis à l’exécution énoncées à l’article
27 § 2 de la loi n
o
2577 n’étaient pas réunies dès lors que l’exécution de la décision litigieuse n’était pas de nature à causer un dommage irréparable ou difficilement réparable ni n’était contraire à la loi.
Le 29 novembre 2004, le médecin-chef de l’hôpital d’enseignement et de recherches de Bakırköy écrivit à la direction du conservatoire pour l’informer de la révision du rapport médical du 16 septembre 2004. La mention initiale, «
peut recevoir une éducation et une instruction dans les sections du conservatoire où la vue n’est pas requise
», fut remplacée par la mention
: «
ne peut pas recevoir une éducation et une instruction
».
Le 11 mars 2005, agissant en son nom et pour son compte, les parents de la requérante saisirent le procureur de la République de Bakırköy d’une plainte contre l’hôpital d’enseignement et de recherches de Bakırköy, son médecin-chef et les autres médecins ayant modifié le rapport médical du 16
septembre 2004 pour abus de fonctions. Ils firent valoir que les médecins avaient de manière arbitraire, sans ausculter leur fille, modifié ce rapport médical. Ils affirmèrent que le but de cette modification était que la procédure intentée contre le rectorat de l’université d’Istanbul se conclut en faveur de celui-ci.
Le même jour, ils saisirent l’ordre des médecins d’Istanbul d’une demande tendant à l’ouverture d’une enquête de ce fait.
Le 23 mai 2005, la direction départementale de la santé rattachée à la préfecture d’Istanbul adopta une décision portant refus d’autorisation des poursuites contre le médecin-chef mis en cause. Dans sa décision, elle mentionna que les conclusions du rapport avaient été modifiées à la demande de la direction du conservatoire et qu’il n’y avait en l’occurrence aucune faute ni abus de fonctions.
Le 4 juillet 2005, les parents de la requérante, agissant en son nom et pour son compte, saisirent le tribunal administratif régional d’Istanbul d’un recours aux fins d’annulation de cette décision et obtention d’une autorisation de poursuites contre le médecin-chef mis en cause. Selon leurs dires, ils n’obtinrent pas gain de cause au terme de ce recours.
Le 18 juillet 2005, ils déposèrent un mémoire devant le tribunal administratif d’Istanbul tendant à l’annulation de la décision portant refus d’inscription de la requérante. Ils y invoquèrent l’article 15 de la loi n
o
5378 du 1
er
juillet 2005 mettant selon eux un terme à toutes les formes de discrimination en matière d’éducation.
Le 14 octobre 2005, le tribunal administratif rejeta le recours en annulation de la requérante. La motivation du tribunal peut se lire comme suit en ses passages pertinents
:
«
(...)
Les principes régissant les concours d’acceptation et les inscriptions au conservatoire national de musique turque de l’université technique d’Istanbul ont été acceptés par le sénat de l’université (...), sur demande de l’assemblée de section, après avoir été débattus à l’assemblée du conservatoire et jugés conformes par la commission d’enseignement de l’université (...) Parmi ces principes figure la condition que les candidats ayant réussi aux concours pour l’inscription au conservatoire n’aient pas d’infirmité physique empêchant un enseignement dans la section [dans laquelle ils ont été admis]. En outre, cette condition est énoncée dans le formulaire remis aux candidats et listant les documents requis pour l’inscription définitive. La soumission d’un rapport établi dans un hôpital public entièrement équipé et mentionnant «
peut être élève au conservatoire
», est stipulée être obligatoire.
Au terme de l’examen du dossier, il ressort que [l’intéressée] a réussi le concours d’entrée et obtenu le droit de s’inscrire. Toutefois, alors que le rapport de l’hôpital public de Büyükçekmece avait conclu qu’un rapport d’une commission médicale supérieure devait être obtenu, elle a saisi une commission médicale équivalente pour obtenir un rapport, à savoir l’hôpital d’enseignement et de recherches de Bakırköy. Il ressort de la défense de l’administration intimée que dans les années 1970, lors de sa création, l’école avait, aux fins de tests, inscrit quelques élèves non-voyants mais, faute de personnel enseignant connaissant l’alphabet braille et eu égard aux diverses difficultés rencontrées, il fut mis un terme à cette expérience. Les élèves non-voyants ne furent plus acceptés. Il est établi que l’administration avait écrit au médecin-chef de l’hôpital Bakırköy pour obtenir des informations quant au sens à donner au rapport médical y délivré et que, par la suite, les conclusions de ce rapport avaient été modifiées. Il n’y avait pas de contrariété au droit dans la décision de l’administration intimée de refuser l’inscription de la requérante dès lors qu’elle n’avait pas été en mesure de soumettre un rapport d’un hôpital public entièrement équipé comportant la mention qu’elle pouvait être élève au conservatoire. Les allégations en sens contraire de la requérante sont dénuées de fondement
(...)
»
Le tribunal administratif prit cette décision à la majorité, contre l’avis du président du tribunal qui adopta une opinion dissidente aux termes de laquelle, se référant à l’article 42 de la Constitution et à la loi fondamentale n
o
1739 sur l’éducation nationale, il indiquait que nul ne pouvait être privé de son droit à l’éducation et à l’instruction. Selon lui, il ne faisait aucun doute qu’il relevait de la responsabilité des administrations de veiller à préparer un cadre propice à l’éducation et à l’instruction qui fut conforme aux besoins des personnes non-voyantes. Faisant référence aux arguments en défense de l’administration intimée qui avait fait une tentative d’intégration d’élèves non-voyants en 1976, il releva qu’il était possible d’offrir un enseignement musical aux personnes non-voyantes. Il souligna à cet égard qu’il existait de nombreux musiciens célèbres non-voyants. Selon lui, priver les personnes de leur droit à l’éducation et à l’instruction n’était pas conciliable avec un état de droit social. Il estima en conséquence que la mesure administrative en cause n’était pas conforme au droit.
Le 9 novembre 2005, le conseil d’administration de l’ordre des médecins d’Istanbul écrivit au père de la requérante en réponse à sa saisine datée du 11 mars 2005. Ce courrier peut se lire comme suit en ses passages pertinents
en l’espèce :
«
1.
Les deux rapports objets de l’enquête ont un contenu similaire.
2.
Toutefois, le fait pour l’administration de l’hôpital de n’avoir pas assumé le premier rapport et de procéder à la modification demandée, sur indication contraignante de l’administration du conservatoire national de musique turque (...), ne peut être considéré comme une attitude correcte.
3.
Il ressort de la lettre du 22.10.2004, n
o
5821, adressée par la direction du conservatoire (...) au médecin-chef de l’hôpital d’enseignement et de recherches (...), que, «
dans la mesure où, dans ces sections, l’enseignement est destiné aux élèves voyants, nous ne disposons en outre d’aucun cadre pour les élèves non-voyants (moyen, matériel, structure technique, cadre enseignants). C’est pourquoi il n’est pas question que les élèves voyants et les élèves non-voyants suivent des cours communs
».
(....) Lorsque sont prises en compte les conventions internationales et les dispositions législatives, le comportement escompté de l’administration n’est pas de forcer au changement d’un rapport établi par un hôpital et par ce biais d’entraver le droit à l’éducation et à l’instruction d’un citoyen non-voyant (...) En conclusion, le médecin-chef a modifié la forme du rapport, [mais] son contenu est le même, de sorte qu’aucune faute ne peut être imputée au médecin-chef de l’hôpital. Il convient de saisir les voies de recours administrative et judiciaire pour obtenir le droit réclamé (...)
»
Le 18 avril 2006, les parents de la requérante, agissant en son nom et pour son compte, saisirent le Conseil d’État d’un recours en cassation contre la décision du tribunal administratif du 14 octobre 2005. Dans leur mémoire, ils soutinrent que cette décision était contraire à la Constitution, à la loi fondamentale n
o
1739 sur l’éducation nationale, à la loi n
o
5378 sur les personnes handicapées et à plusieurs textes et déclarations internationaux. Ils arguèrent du caractère fallacieux de l’argument en défense de l’administration intimée selon lequel le conservatoire ne possédait pas de section ne requérant pas la vue et citèrent les noms d’anciens élèves musiciens, non-voyants, diplômés du conservatoire. Ils demandèrent à ce que la décision de première instance soit infirmée suivant les arguments développés dans l’opinion dissidente du président du tribunal administratif.
Le 4 janvier 2007, le rectorat de l’université technique d’Istanbul soumit son mémoire en défense. Il soutint que le rapport médical de la requérante mentionnait qu’elle pouvait suivre un enseignement dans les sections du conservatoire ne requérant pas la vue mais qu’il n’existait pas de telles sections au sein du conservatoire. Il argüa en outre que ce rapport médical avait été modifié et stipulait que l’intéressée ne pouvait suivre un enseignement au sein du conservatoire. Enfin, il affirma que la requérante n’avait pas satisfait à l’ensemble des conditions requises pour obtenir son inscription.
Par un arrêt du 19 février 2008, notifié à l’avocat de la requérante le 28
avril 2008, le Conseil d’État rejeta le pourvoi en cassation et confirma la décision attaquée après avoir relevé que celle-ci ne sortait pas de la compétence du tribunal administratif, n’était pas contraire à la loi et ne méconnaissait pas les règles de procédure. Il ressort en outre de l’arrêt du Conseil d’État que le juge rapporteur se prononça en faveur de l’acceptation du pourvoi en cassation. Dans son avis sur le pourvoi, le procureur général près le Conseil d’État, se référant à l’article 42 de la Constitution et aux articles
, 7 et 8 de la loi fondamentale n
o
1739 sur l’éducation nationale, énonça également que les établissements responsables de l’éducation et de l’enseignement avaient l’obligation de tenir compte des personnes ayant besoin d’un enseignement spécialisé et de prendre les mesures nécessaires à leur éducation. Dans les circonstances de l’espèce, il estima que le refus d’inscription de la requérante –
qui avait passé avec succès le concours d’entrée au conservatoire et remplissait les conditions prévues par la loi
–, était contraire aux dispositions constitutionnelles et législatives et devait donc être annulé.
B.
Le droit interne pertinent
1.
L’article 42 de la Constitution turque dispose que nul ne peut être privé de son droit à l’éducation et à l’instruction.
2.
La loi fondamentale n
o
1739 du 24 juin 1973 sur l’éducation nationale publiée au journal officiel le 26 juin 1973, dispose, en ses passages pertinents en l’espèce
:
«
Deuxième section
Principes fondamentaux de l’éducation nationale turque
I.
Généralité et égalité
(...)
Article 4.
Les établissements d’enseignement sont ouverts à tous sans discrimination fondée sur la langue, la race, le sexe, le handicap
[3]
ou la religion.
(...)
II.
Droit à l’éducation
(...)
Article 7.
Chaque citoyen turc a le droit à l’éducation primaire.
Les citoyens bénéficient des établissements d’enseignement supérieurs aux établissements d’enseignement primaire dans la mesure de leur intérêt, de leur capacité et de leur aptitude.
(...)
V.
Égalité des chances et des moyens
Article 8.
En matière d’éducation, (...) tout le monde bénéficie de l’égalité des chances et des moyens.
(...)
Des mesures spéciales sont prises pour élever les enfants ayant besoin d’un enseignement spécialisé et de protection.
»
3.
Le décret-loi n
o
573 du 6 juin 1997 relatif à l’enseignement spécialisé énonce les principes régissant l’enseignement général et professionnel destiné aux personnes ayant besoin d’un enseignement spécialisé.
1.Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
1, la requérante allègue une atteinte à son droit à l’instruction. À cet égard, elle conteste le fait qu’il faille être voyant pour pouvoir s’inscrire au conservatoire et estime qu’une telle exigence est contraire au droit à l’instruction. Elle argüe en outre que l’État n’a pas rempli son obligation positive d’offrir aux personnes présentant un handicap les mêmes chances que tout un chacun. Enfin, elle soutient avoir réussi le concours d’admission au conservatoire en jouant du
bağlama
et posséder toutes les qualités physiques pour intégrer le conservatoire.
2.
Invoquant l’article 14 de la Convention, la requérante allègue avoir été victime d’un traitement discriminatoire en raison de sa cécité.
1.
La requérante s’est-elle vu refuser le droit à l’instruction, garanti par l’article
2 du Protocole n
o
1
? En particulier, cette disposition s’applique-t-elle au type d’instruction dont la requérante a cherché à bénéficier
?
Le Gouvernement est invité à apporter des précisions quant à la spécificité de l’enseignement dispensé au sein du conservatoire national de musique turque, et à fournir des explications quant à l’absence d’aménagements permettant l’accueil des personnes en situation de handicap au sein de cet établissement et quant aux raisons ayant justifié l’exclusion de la requérante de l’accès à celui-ci.
Il est également invité à fournir des renseignements quant aux élèves non-voyants qui auraient antérieurement été admis dans cet établissement
.
2.
La requérante a-t-elle été victime d’une discrimination fondée sur sa cécité, contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 2 du Protocole n
o
1 ?
En particulier, la requérante a-t-elle été traitée différemment par rapport aux personnes voyantes et/ou avait-elle droit à un traitement préférentiel par rapport aux personnes voyantes
?
[1]
. Luth turc de la famille des saz, un peu plus petit que ce dernier.
[2]
. Désigne un centre hospitalier public permettant d’accéder à l’ensemble des spécialités médicales et doté du personnel et des équipements nécessaires à une prise en charge complète.
[3]
.
La mention «
handicap
» a été insérée dans l’article 4 de la loi n° 1739 par la loi n°
6518 du 6 février 2004 portant modification de certaines lois et certains décrets-lois.